E-naltă până la Cer, crucea lor..

E-naltă până la Cer, crucea lor..
Azi ne plângem morții. Îl plâng pe tata și-mi ating cârlionții pe care îi moștenesc de la el. Părul îmi aduce aminte de părintele meu, pentru că își răsfira, cumva, degetele, dându-le  spre spate, ca o greblă, și își băga mâinile în claia lui minunată de parcă aranja aerul de deasupra capului, căci eu nu vedeam ca îl atinge. Era ca o vrajă. Fac și eu la fel, instinctiv, din nevoia de tata. Azi o plâng pe mamaie. Mușc cu pofta dintr-o coajă de pâine ciabata. Ce ar mai râde ea de denumirea asta, văzând cât de tare seamănă cu pâinea ei cu maia pe care o cocea în soba din odăiță. Azi, mi-e tataie în gând. Până la 80 de ani a fost măcelarul de serviciu, bătrânul care încă știa sa-și taie singur porcul de Ignat. ”Ce, mă! Să vină altul să mă învete pe mine, să-mi ia locul? Încă pot eu!” Și putea. Din 2014, copilăria mea de om mare cu bunici..s-a terminat. S-a dus și ultimul mohican.  „Când vine Craciunul, tataie, fără mofturile tale de moș-cocoș, parcă tot mă uit în bătătură, să-ți văd pregătirile pentru ritualul tău de neuitat” 
Azi o plâng pe mătușa Tinca și trag cu ochiul la sticla de țuică de pere, galbenă ca lumina soarelui, și-mi pare că sfârâie ibricul pe foc și că trei boabe de piper plus olecuță de zahăr dau parfum de poveste: „Ioană, adu tu nițică café că eu aduc ceștile pentru țuică! Să ne-ncălzim, oleacă!” Parcă văd mosorelele alea de cănuțe cât degetarele din povestea piticilor cu Albă ca Zăpada cu tot.
Azi plâng bunici uitați de timpuri, cu nume de Marin și Sanda, plâng unchi, mătuși, oameni dragi, prieteni duși de timpuriu. Pe lângă toți acestia, încremenită în timp, va rămâne amintirea îngerilor noștri cu aripi de cenușă și plânsul ăsta nu e melancolic și duios precum poveștile mele cu buni și străbuni, iar tot ce mi-aș dori e să nu rămână doar o întâmplare nefericită de care să ne amintim doar când e 31 octombrie, pentru că plânsul acela arde și mă face să uit că mă ard și alte nimicuri pe care încă le pot trăi. Nouă ne-a rămas posibilitatea asta. Să ne supărăm, să lăcrimăm, să ne bucurăm, să râdem, să ne amintim. Spuneam, deunăzi, că amurgurile nu sunt poetice mereu. Om înțelept mi-a răspuns: ”DA, dar ce bine e sa le vedem in fiecare seara!” Mi-e teamă de uitarea oamenilor, dar știu că mereu cineva va purta o rugă și pentru cei pe care cu greu îi pomenește cineva. 
E-naltă până la Cer, crucea lor..
 Mi-am zis, deseori,  că nu mai adun, nu mai contabilizez plecări definitive, nu mai privesc spre durerile vechi. Cu toate acestea 2016 a fost  un timp al altor plecări, un an în care oameni dragi și tineri ne-au arătat că drumul poate fi scurt și imprevizibil și că mereu se pot adăuga lacrimi și tristeți și nume care se vor striga mereu în șoaptă, căci nu ne-ar răspunde decât ecoul. Oameni cu chipuri rămase doar în inimi durute. Noi ne pomenim înaintașii, în sâmbete ale morților, în comemorări personale sau colective sau atunci când sunt moșii de iarnă sau de vară, însă sufletele noastre rămase fără cei care, până mai ieri, erau parte din noi, vor fi mereu atinse de dorul celor plecați, iar pentru asta nu e nevoie de o dată anume. Cu toate acestea, sunt momente când rugăciunile noastre se aud mai tare …
Dumnezeu să îi odihnească pe toți, iar voi priviți-vă apusurile și răsăriturile bucuroși. Și întelepți..
E înaltă Crucea lor până Cer..

Că sunt Moșii de iarnă, că sunt Moșii de vară, că e doar pomenire zilnică, de duminică, mereu va fi timp de rugăciune,  de candelă aprinsă, de lumânări puse la morminte, de vorbit despre ei moșii și strămoșii noștri, de tămâiat și dat întru pomenirea lor bucată de pâine și vin roșu, sfințind încă o dată amintiri devenite icoane. Dumnezeu să-i ierte!

E-naltă până la Cer, crucea lor..
E-naltă până la Cer, crucea lor..,