Blog şters de praf, din când în când

Am făcut cremă de zahăr ars. Ei, na, ea a făcut-o, eu m-am uitat  cum o face. Era toată copilăria mea în roata aia de soare dulce caramelizat. Am stat în poveşti, cum s-ar spune. Suntem amândouă betege de câte un picior, ea de dreptul, eu pe stângul îl am de dus la operaţie din nou – scos tije, şuruburi şi alte maşinării din jurul gleznei mele.
Mama „a zburat de pe casă” în ianuarie, cu o zi înainte de ziua mea de naştere, zdrobindu-şi doar călcâiul. Zic, doar călcâiul, pentru că e miracol cum a putut scăpa numai cu atât. Slavă, Domnului! Acum pare că se vindecă. Merge şi asta e o mare, mare bucurie.
N-am stat mult împreună, dar nici puţin, şi pentru că Mihai nu mai venea, am luat castronul cu „soarele” meu dulce şi călduţ încă, şi am urcat în maşina cumnatului meu. Stau oricum aproape de locuinta lor. Când am ajuns pe aleea din faţa casei, ce-am văzut noi în faţa ochilor? Maşina noastră şi pe al meu soţ îndreptându-se într-acolo, de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Ar fi fost, dacă nu ar fi trebuit să vină cu ceva timp înainte la sor’mea acasă. Nu mai pricepeam nimic.
-De asta întârzia el?, încep a procesa, privind curioasă către cel care mai mereu are în plan o ghidușie. Dar nici nu apuc să-mi termin ideea, că ne dăm seama, amândoi, că-şi inspecta ”domeniul”; cu alte cuvinte venise să vadă ce stricăciuni făcuseră, în lipsă, căţeii lui. Aşa, pe muţeşte, că altfel mă lua nebunia pe mine. Toto are încă probleme comportamentale, când dispărem noi mai mult din zonă.
Cu o felie generoasă de cremă de zahăr ars, parcă nu mă-ndur să debarc din corabia plăcerilor reale în cele virtuale. Dar cum blogul meu are nevoie mereu de resuscitare, uite cum îl ștergem ușor de praf, picurând niște amănunte întâmplătoare dintr-o zi banală de aprilie 13. Cred că va fi interesant să găsesc toate acestea, in alte vremuri și sa le adaug nuante noi, dar si sa scutur praful de pe amintiri obosite. Va salut cu drag, dintr-un loc unde cuvintele se pitesc chiar și de mine.