…..şase staţii

..șase stații
Aveam  opt ani, atât. Nici prea mulţi, nici prea puţini. Stăteam în centrul Braşovului, într-o casă a cărei poartă mă fascina teribil. Mă fascinează şi acum când trec pe acolo. E neschimbată. Nu aveam spaţiu; locuiam patru persoane într-o cameră pe care ai mei, cu dibăcie, o împărţiseră în două. Atunci am auzit, prima dată, cuvântul „glasvand”,  adică acel perete despărţitor. Nici nu ştiu dacă l-am mai auzit prea des, de atunci. Era frumos pentru mine și nu mi se părea că aveam nevoie de mai mult. Ehehe, frumos gând, dar parcă ireal, azi. Pe tata îl știam tot timpul plecat, iar mama şi sor’-mea erau ca o muzică bună pentru mine. Nu simţeam că suntem în plus sau în minus. Trăiam liniștit printre ambițiile celor mari și preocupări banale.
Sor’-mea a fost cel mai vesel copil. Şi cel mai senin. Era suficient să-i dai o lingură şi o oală drept jucărie şi făcea cele mai năstruşnice jocuri. Dădea de mâncare tuturor din jur, bătea în ea, amesteca în gol, punea oala în loc de pălărie şi lingura drept ţigară şi era cucoană. Ce mai? Şi câte, şi mai câte. Avea cinci ani şi nimic de făcut. Eu, în schimb, cea mare,  aveam o grămadă de îndatoriri. Oi fi avut şi drepturi, dar în lumea mea, de atunci, nici nu se vorbea despre ele, nici nu se ştiau măcar, aşa că şi obligaţiile mele nu-mi prea păreau corvoadă. Trebuiau făcute şi gata!
tata și...șase stații
tata și…șase stații
Tata era zugrav. Mi se părea cea mai grozavă meserie. Toată ziua era pe drumuri. Dacă nu era la serviciu, sigur avea el un ciubuc. Aduna tatăl meu precum furnica. Îi intrase în cap să ne ia casă. Şi ne-a luat de-a lungul vieţii trei case, nu una, dar asta e altă poveste şi se întâmpla în alte timpuri. Pleca tata de acasă ca un clovn –  vopsit tot pe haine, cu o ciupilică ce nu încăpea pe capul lui, cu ditamai părul creţ, de parcă era din clanul Jackson. Cu bidoane,  perii,  roluri,  mistrii şi cine ştie câte alte pensule şi ustensile. Făcea vreo două drumuri până la adresa cu pricina. Taxi nu lua niciodată, ar fi scăzut visteria şi…. „nu era tocmai bine”.
N-aveam telefon. Ba eu, când vedeam unul, stăteam pironită în faţa lui doar, doar, o suna, să ştiu şi eu ce sunet poate să scoată minunea aia de aparat. Aşa că, mesagerul  era nea Vasile, vecinul, zugrav şi el dar cu mai mult noroc, la vremea aceea; deşi avea, săracul, trei fete. Da, dar avea și  spaţiu pe măsură  şi adunase, el știa de ce, mai multă invidie pe tata. Că, deh, prea se descurca! Însă, cel mai tare îmi plăcea la ei că aveau baia în casă, dar n-aveam voie să arat asta prea mult, mai ales că tata ne promisese că, nu peste mult timp, ni se va schimba și nouă norocul. Într-o zi, nea Vasile îi transmite mamei că tata şi-a uitat acasă o plasă foarte importantă şi  neapărat, într-o oră, să facă bine să i-o trimită.
Mama, nici una, nici două, ne îmbrăcă pe amândouă, ne dă plasa în mână, ne urcă în TROLEIBUS, şi ne spune sec:
-Număraţi  șase staţii  şi coborâţi, aţi înţeles? Eu-mută. Nimic nu ziceam, ea continua:
-Pe urmă, coborâţi, traversaţi, nu-i dai drumul soră-tii la mână, mergeţi tot înainte şi daţi de tac’-tu? Clar?
Nu, nu era clar, dar ce conta, mai ales că şi la întoarcere trebuia să numărăm tot șase staţii. Of? Cui să-i spui, cui să te jelui? Tocmai proprii părinţi ne puneau la astfel de încercări. Sor’-mea, deja, se zbenguia pe scaunul pe care abia  ne aşezasem. Eu eram încremenită de spaimă, iar când troleibusul s-a pus în mişcare, m-am pornit, frate, pe plâns, de nu mă putea opri nimeni şi nimic. Dacă uitam câte staţii au trecut, câte vor mai fi; dacă şoferul vede că nu e nimeni în staţie sau nu coboară nici măcar un om şi nu opreşte defel, şi atunci sărim peste vreuna? Dacă n-am înţeles, ne rătăcim şi ne omoară mama? Ce mă fac? Dom’ le, povestea cu drobul de sare era mic copil pe lângă temerile mele. Dacă, dacă, dacă……
Într-un sfârşit, după ce au sărit de vreo două ori vestiţii captatori şi m-am prins că nu e staţie, am traversat cu sor’-mea de mână, care din empatie, încă, îşi continua bâzâitul, i-am predat plasa tatălui nostru, ce ne-a apostrofat, cum îi era vorba: „Pe unde-aţi umblat, tu-vă mama voastră? De când vă aştept!” Ne-a repus în troleibus şi ne-am întors numărând staţii.
De atunci, mă chinuie o întrebare: – de ce ne-a trimis mama pe noi şi nu s-a dus chiar ea? Şi ce curaj să ai să laşi, doi copii, lelea? Dar ce  mă mai mir?Ne urca ea în tren, „ne dădea în grija conductorului”, până în Făurei, unde ne aştepta tataia! Alte vremuri, alte amintiri, alţi oameni! Dar multă vreme, chiar şi acum, când urc într-un autobus, deşi o fac rar,  număr staţiile. Doar că nu mai plâng. Îmi plânge doar sufletul…..după tata şi a mea copilărie când el era tânăr şi frumos!

 

18 03 2013