Sincron, miros cireșat și o seară obișnuită de ianuarie

cuțu

Dacă aș ști să fumez, acum mi-aș aprinde o țigară. Pe pervazul ferestrei înghețate bocnă, – Doamne, ger mai e! – pachetul lui cu țigări, ce miros demential, mă ispiteste altfel decat in oricare altă zi. L-am intrebat, deseori, daca tigările lui maronii au vreo aromă anume, cand se fumeaza, pentru că mirosul de cirese amare imi persista mai mereu in nări cu fiecare fum raspandit in aer. El zice că nu, eu il cred pe cuvant. Nu-s curioasa, dar am o neliniște interioara ce mă face sa invârt țigara intre degete. O pun la loc. Nu merita. Apa pentru paste clocoteste, ciupercile s-au rumenit putin. Le las doar cateva minute in tigaie. Îi place sa simta gustul acela carnos și de pământ, și nu o flescaiala cu aromă de ciuperci. Am o salata crocanta; cina va fi simpla. Uneori e nevoie si de o astfel de alegere. Ieri am avut mămăligă cu brânză și puțină pastramă; mâine fac musaca, dar din aceea puțin elaborată. Am primit o reteta de la cineva care trăieste in Grecia, cu sos bechamel, cu taine. N-am rabdare. Aleg varianta simplă, de gospodină cu dor și de alte lucruri.
Un pahar de vin alb îmi indulceste seara asta amara. De ce simt tristete? De ce îmi plimb gândurile prin întâmplări care nu sunt ale mele? Bucataria are două geamlâcuri, gemulete mici, ca niste ochi asezati prea jos, pe făptură. De la ele mi-am capatat și denumirea casei – „casuta povestilor”, de la niște turiști rătăciți pe cand strada era inca o alee cu miros de pietre. Asta inainte ca eu sa stiu despre mine ca pot croșeta randuri – gânduri. De fiecare data cand se intuneca, eu cobor sa fac ceva de mâncare, iar cățeii se asaza pe hol, spre geamuri, cu ochii la poarta, sa vada cand apare el acasa. Eu ma pitesc dedesupt, in camaruta care miroase a cimbru uscat și a cărămidă roșie. E momentul zilei, cand mă relaxez, cand revin acasa de prin preumblări amăgitoare.
Aud…trop, trop, trop in stanga, trop, top, trop, in dreapta. Ca la un semn, intreaga gasca se misca in tandem, ca intr-un sincron cu regie canina.
Lustra din cămăruta in care luam masa se misca incet. Am o lustra tare simpatica, adunata, cu greu, de la o colectionara care nu voia sa o vanda. Nu stiu de ce, dar cred ca era doar marketing; a renuntat repede, in momentul cand am platit vreo trei produse in acea zi. Sunt niste mărgele mici ca niste scoici, dar greu observi asta. Am eu ce am cu nota asta marină; mi-a rămas de cand iubeam un tanar cu ochi albastri ce a ajuns capitan de vas. Nu faceti asocieri, el chiar era și e un om de isprava. Mama il iubea nespus și de la el nu a mai iubit mama niciun pretendent la mâna mea, până la domnul tigărilor de foi. Coincidenta sau nu, al meu are tot ochi albastri și e la fel de onest și iubitor. Trebuia sa treaca o viata sa gasesc asta. Dar sa ma-ntorc.
Bucataria mea cu accente ale mării, pe care multi nici nu le observa, atat sunt de discrete, sau poate sunt coplesiti de coșurile mele de rachita care troneaza peste tot, trepideaza sub lăbuțe de catei. Atat de tare trepideaza uneori încat, cu puțin timp in urma, un raft pe care țineam niște piese speciale pentru mine, a cedat, ca din senin. O mare de cioburi și o durere scurta de stomac. Alt tandem. Din suportul meu cochet pentru tort, din cele trei farfurii albastre, nemțesti, primite intr-un Craciun, din vasul de sticlă pe care-l aveam de la douăzeci de ani și din borcanul cochet cu inchidere metalica, nu s-a mai ales nimic. Am oftat prelung și m-am gandit ca mare va fi norocul meu la cate cioburi aveam sa adun. De fapt asta cu cioburile a devenit ceva problema in casa mea. Suportul cu umbrele a devenit istorie, iar cestile transparente cu suport metalic azi și-au pierdut un companion și sticla mamă. Un cot in aer si iar am adunat sticlă adorata. Iubesc sticla. Sticla aia mata, nepretioasa, opaca pe alocuri. Ma fascineaza.
Inchid focul, urc pe scara de brad și mă opresc putin. Ar trebui sa incep sa revopsesc. Poate la primavara. Stiu, tot cainii au zgariat si treptele, dar asta e, riscul traiului in comun, cu acestia. 
Îi vad asezati pe covor, asteptand cuminti un semn. Ma uit la ceas. Saracii, mai au de asteptat inca vreo două ore. Ei nu stiu asta. Au reflexul acesta de cand se intuneca puternic și nu se clintesc. Doar lupușorul pare ca nu le intelege freamatul; la el plansul e cel care da de veste ca la poarta chiar a venit cine trebuie. Mă gândesc, de o vreme, sa-mi mut bucataria in locul băii și invers. Ar fi ceva bătaie de cap, dar mi-ar fi mai comod. Imi permit gandul caci baia e singurul loc transformabil, dar presimt ca totul va ramane numai in mintea mea. Pană una alta mi-am asezat orasul la masă. Da, cu alte cuvinte, am asezat peisajul acela de iarnă, cu gheturi de clestar și aer polar, de poveste încremenită, fix pe pervazul din sufragerie. Fiecare cuvant capata forma de acoperis albit și gandurile imi raman suspendate pe fire de telegraf acoperite cu zăpadă, ca o făină magică din pulbere stelară. Povestea se scrie singură.. la -27 de grade afară, 21 in casă.
bv1  
Două mierle și un pitigoi stau sub streasina vecina, apărându-se de vânt și de ce-or mai simți penele lor, sărmanele. Le-am pus paine, dar tot nu vin mai aproape. Le-am trimis cina mai inspre ele. Parcă mă priveau. Nițel mirate, chiar. Acolo e adăpost, la mine sunt țurțuri cât stânca din curte. I-am omorât cu mătura, deveneau periculoși. Nu mi-a plăcut operațiunea, am mers ca pe coji de ouă. Polei peste tot.
mierla
Trop, trop, trop, la stanga trop, trop, trop la dreapta. Sincronul continua. Alarmă falsă. Imi pun ceva cald in loc de vinul alb. Cafea, nu ceai;  nu suport ceaiul, doar povestea lui. A fost ziua mea. Casa e plină de lalele de toate culorile. De flori nesperate. Mi-aduc aminte ca masina mea nu a pornit azi dimineata și mi-a fost putin ciuda; se pare ca tot cu hardughia sotului trebuie sa circul. De fapt, poate e mai prudent asa.  Sunt toropită, obosita. Cum ai putea fi obosit de la vorbe cu oameni dragi?!, desi e vorba de o amorteală plăcută, mai degrabă. Dar eu sunt dovada.  Încă am musafiri. E normal. În ianuarie ne întâlnim cu toții, sora mea va fi aniversată mintenaș; la fel și soacra. Despre buchetul acesta de flori îmi voi aminti mereu, indiferent de aniversarile viitoare ale lui ianuarie, pentru ca e trimis tocmai de la mare, de la prietena mea cea colorată în verde și galben, Carmina. E semnul meu ca, uneori, distantele nu exista.
carmina
 Sigur nu mă mai tin balamalele la prea multă agitație. Ar trebui sa ma uit in buletin, acolo scrie mai clar de ce. Nu mă uit, mai bine mă păcălesc in continuare ca sunt tanara.
In sfarsit! Se aude poarta. Sincronul devine haos. Toto o musca de picior pe maidaneza, rotweillerita sare pana spre tavan, maidaneza se revolta, lupul bătrân plange. Vecinii? N-am. Încă. Eu mă retrag din nou in bucatarie, parca sa ma pazesc de agitatia lor. Cateii lui tata, cătei!, se aude vocea ce-mi e atât de dragă.

catei cuminti

In casa miroase din nou a cirese amare și a castane coapte. Nici castanele nu-s pe placul meu, dar mirosul îi ador. Seara se asaza la fereastră, cuminte. Orasul se scurge pe masa de piele verde, ca o mare de alb revărsată discret. E oaspete. Azi ia cina cu sotul meu. Eu? Habar n-am, am mâncat deja. Pe umărul drept mi-a cazut o suvita rebela. E semn că mi-am indreptat fruntea pe slove neîncepute. Mai bine plec, revin curand sa va mai povestesc despre sincronul casei mele. Seara buna!

bv2

Deși scrisesem despre o seara banală de ianuarie, am adaugat cuvintele duzinei: turturi, ceai, castane, mamaliga, polei, zapada, alb, faina, ger, grade, vant ,polar, și am inscris articolul in tabelul lui Eddie, unde veti gasi și alte scrieri.

20 ianuarie2016