Pana albastră, dintr-o fotografie zimțată

Nu ştiu dacă pana albastră,
Ce zace pe-un taler de aramă,
Vine dintr-un trecut abstract,
Sau dacă paşii mei s-au pierdut
Prin anotimpuri uitate şi pline
De chipuri zugrăvite doar de cuvinte;
Nu-i treaba mea să ştiu dacă trecem
Prin încăperea cu amintiri stranii,
Azi sau mâine sau în treacăt,
Câtă vreme treptele de granit
Mă duc în grădina viselor lumeşti,
Unde simt tremurul frunzelor
Şi coborâri de nori aproape de capetele noastre.
Trecem, parcă, prin desiş de aburi;
Prindem în mâini clipe albastre de nori
Ce trimit trepidaţii subtile sufletelor noastre călătoare,
Prin lume, prin gări părăsite, unde nu mai opreşte niciun tren,
De când un soldat cu chipiu aurit a uitat să coboare.
Suntem trecători ce ocolim trepiedul unui fotograf ce poartă încă joben,
Luat de pe malul Tamisei, pe când studia despre desăvârşirea fotografiei.
Nu ştiu cum, cu spiritul treaz sau îmbătat de istorie,
M-am văzut într-o poză zimţată, cu o gară pustie,
Cu o pană albastră la pălărie,
Facând cu mâna unui soldat cu chipiu auriu.
Pana albastră de pe talerul de aramă
O fi poveste, închipuire sau semn?
Nu ştiu, dar poate lacrima din ochii mei va şti să spună mai mult
Sau doar o vom căuta în fotografii dantelate, unde zâmbetul e mai mult un surâs timid
Iar cuvintele cad din poveștile altora.
În a mea, doi oameni au fost cândva tineri, îndrăgostiți
Și au trecut prin gări cu iederă roșie.
Doar jobenul lipsea, transformat în chipiu de șef de gară
Dar cine-i oprea să viseze?

Textul face parte din duzina de cuvinte, din cadrul clubului psi. Au scris alţii mai bine şi inspirat şi îi găsiţi în tabel.