Ionii mei dragi, bunici de poveste

bunica

Acest text, (din care asez doar fragmente razlete) e acum pe Catchy. Dacă-l citiți, fără modestie, veți aseza in suflet doruri și parfum cu iz de copilărie.

Acum mulți ani, într-un ianuarie nemilos, cu câteva zile înainte de ziua mea de naștere, într-un timp în care parcă se reinventaseră zăpezile de altadată, bunica mea pleca la îngeri. Greu am ajuns în satul ăla buzoian și greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat 40 de zile, acolo. Zece cu a mea familie, iar treizeci doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obișnuită, departe de oraș şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. Aș putea vorbi la nesfârșit de întunericul dimineţii, dar şi al serii care, însă, cuprindea prea mult din ceea ce știam eu ca înseamnă zi.

Pe tataia îl chema Ion. Pe mamaia, Ioana. Doi oameni cu destine împletite strâns, mi se parea mie…..(click pe link)

Din 2014, nici tataia nu mai e. Mi-au rămas icoane în biserica sfințită a copilariei mele. Am rămas cu gânduri și recunoștința imensă și i-am mulțumit lui Dumnezeu că i-am putut avea mult în viața mea ……

E ianuarie iar, e Sfântul Ion, iar candela mea arde pentru bătrânii mei dragi, și, ciudat, îmi pare că în aer se împrăștie arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, amintiri dragi din acele 30 de zile cu răsfățuri simple. În mine, în schimb, simt amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de camera, ca un ultim semn ca sărbatorile de iarnă se încheie de Sfântul Ion. Azi am despodobit bradul și mi-am împodobit amintirile cu gând de mamaie și tataie, de Ionii mei dragi.