Pe cerul inimii mele

Pe cerul inimii mele se îmblânzesc norii în gămălii de soare scurs. Stau în caravane molatice și beau ceai roșu picurând lacrimi arămii care cad ropotit ca-ntr-o sonată difuză și puțin anapoda.

Eu nu mai înțeleg nimic din ceea ce mi se aglomerează prin mine și tac alb, dar îmi pregătesc o umbrelă.

Norii mei au lăsat ceaiul și s-au luat la harță, de s-au înnegrit de ciudă, tulburând cerul inimii mele cu umbre noi.

Care te știi îmblânzitor de nori și inimă?

Am pus de ceai, poate-i ademenești în ciob de sticlă și îi rostogolești în alte inimi.

A mea e cam îngrijorată.