Problemele unei adolescente cu accesoriile naturale

Va spuneam, cândva, de o poză cu mine, intr-o fusta neagra şi o bluza alba, undeva la 14 ani, în care sunt de nerecunoscut. N-am găsit fotografia, dar o caut. Bluza mea era dintr-o matase naturala, fina şi eleganta. Mi-o croise o vecina dintr-o camasă a unei cunostinţe, ce o primise, la rându-i, din Franţa. V-am mai spus ca moda nu e, nici pe departe, locul meu tare. La ce combinaţii dezastruoase am facut in timp, ma mir ca nu m-a arestat cineva pana acum pentru lipsa de bun gust. Da, dar macar stiam ca naturalul e natural si n-are cum sa fie urât. Accesorizasem bluza cu un snuruleţ negru, delicat. Ei, aici sunt consecventa, fundele, bretelele, cravatele, baticuţurile, esarfele sunt,  si acum, accesoriile mele preferate. M-a stapânit, multa vreme, sindromul hainelor de duminica, asa ca un cult tainic si stiut doar de mine, dar mostenit de la bunici, de la ai mei. Sunt convinsă că mulți au această amintire. Nu scapi de ea, nici dacă o dosești în afara șifonierului cu amintiri.  Tocmai de asta, hainuţele cele bune  mi le-a pus mama in valiza, cu grija, când am plecat la liceu, la Bucuresti, sa le imbrac la ocazii, zicea ea. Ocazii nu prea erau si, oricum, inceputul liceului a fost asa un mare soc pentru mine, incat, la cât de devastata eram, nu puteam deosebi noaptea de zi.  Ma bucuram, fără prea mare convingere, ca nu trebuie sa ies din moda uniformei purtata oriunde – şi când luai masa la cantina, si la cursuri, dar mai ales pe stradă, să se vada ca esti eleva acelui liceu, altfel nu primeai bilet de voie. Mult mai tarziu, am reusit sa mai imbracam si alte haine, dar in general eram terni si anosti.
Când am vazut, pentru întâia data, la o colega mai instarita, o fusta pantalon din material de jeans, aproape ca am lesinat de emotie. Când am primit, eu, prima pereche de blue jeans, undeva in clasa a unsprezecea, va zic că si acum pot sa va descriu modelul, atat de marcata am fost de moment. Erau inchisi la culoare, cu un singur buzunar la spate, ce avea o clapeta micuta, care se incheia cu o capsa lucioasa. De vis. I-am purtat pana s-au tocit.
Nu acelasi noroc, la purtat, am avut cu bluza mea de matase naturala. Se ivise si ocazia, undeva pe la sfârsitul lui octombrie. Vestitul ”Bal al bobocilor” ce ne era destinat, impunea o ţinuta mai de soi. Mai de soi decat cele doua piese vestimentare ale mele, din valiza, n-aveam; dar cum ma tot repet cu asta, nici nu prea aveai nevoie, teoretic.
Zis si facut. Ma imbrac frumusel cu fusta. Am un obicei prost si acum, mai intâi ma incalţ si pe urma ma imbrac, am eu o legatura forte cu pantofii, macar atât. Normal, ca urma si faimoasa bluza; când, descopar, ca peste bust, camasa mea nu se incheia. Acum, sa va spun drept, ma inchisesem in baie, din care trebuia sa ies victorioasa, mai ceva ca Cenusareasa la balul ei. Numai ca, bagheta magica, rugaciunile si lacrimile mele nu au facut sa se incheie nenorocita aia de bluza. In doua luni, de când plecasem de acasa, imi explodasera sânii si sa mor daca inţelegeam fenomenul fara sa bâzâi si sa ma oftic teribil.
La balul bobocilor n-am mai fost. Am trecut asa, in graba, tocmai când frumoasa mea colega, Oana, cânta ceva pentru un titlu de Miss. Si mi-a trecut supararea instantaneu, in momentul in care am vazut-o pe ea, modestă, printre celelalte concurente impopoţonate, imbracata – da, aţi ghicit – tot in uniforma. Drama luase sfârsit. Nu  si problema mea personala cu crescutul sânilor. M-am dus, fuguţa, la farmacie, am cumparat doua suluri de tifon si-am inceput sa ma infasor, sa nu se vada, sa nu se stie. Mi-era o rusine de muream. Mi se parea ca sunt prea matura si prea femeie si ca toata lumea se uita ciudat la mine. Când ma uit, acum, cum toate isi umfla buzele, si-si pun silicoane, zâmbesc amar. Moda mea! Ce inapoiata eram, Doamne!
La jumatate de an de la aceasta intâmplare, ma cheama bunica-mea, la o nunta la Buzau. Se insura varul mamei. Eveniment asa de mare pentru noi, ca n-aveam voie sa-l ratez. Eu am venit direct de la Bucuresti. Ai mei din Brasov. Intre timp imi cumparasem singura ceva ţoale mai de soi, si, mai pe masura. Dar ura mea faţa de ”accesoriile” naturale tot ramasese. Mi-am achiziţionat, totusi, si un sutien. Ce era de facut, ca doar nu veneam pansata sub o bluza gen, ie româneasca! Cand m-a vazut neamul, au inceput sa ma arate, mai ceva decât la târgul de fete de pe muntele Gaina. ”Uite-o!, manca-o-ar mama. Ea e. Da, Adisor a noastra. Dii lu ‘ mamaia.” Ce mai, eram asa de mândra ca uitasem de hamul ala ce ma ţinea in frâu ca nu cumva sa ma dedau la ceva scalâmbaieli pe muzica, nu de altceva, dar poate pocneam.
Si-am pocnit. Am pocnit rau, in plina nunta, la un dans cu tataia, in care ma minunam de chiuitul lui: ”Unde joaca buzoienii, acolo pamantul geme. Iuiuiu si iuiuiu.”
Și, minune, mi s-a rupt „ţâţarul”. Noroc ca era mama pe faza,iar printre hohote de râs, l-a innodat cum a putut de repede, saraca, ca nu cumva sa ma cuprinda tristetea. S-a impus, totusi, schimbarea iei, prea se vedea urât. Noroc ca nu mai aveam doar o bluza. Nu! Venisem cu una de rezerva, in doua culori, luata de pe Lipscani. Fusta nu; aveam doar una in bagajul meu. Dar ce puteam sa mai paţesc, de acum? Aici parea totul sigur.
N-am sa uit cât oi trai nunta asta! In afara ca cei doi miri mi se pareau ca niste ingeri de frumosi, am fost magulita, ca m-a asezat mirele la masa tineretului. Masa asta era speciala pentru ca era asezata pe scena Caminului Cultural, asa ca ma simteam mai ceva decat artistii aia din Bucuresti care mi-erau atat de aproape în capitală, dar nu-i puteam vedea pentru ca nu primeam niciodata bilet de voie de la pedagogele caminului. Daca unii dintre voi nu stiu ce sunt alea pedagoge, n-aţi pierdut nimic. Sunt un fel de bau-bau, Hitler si Cruela in persoana, puse acolo sa suga sânge de scolar venit din provincie. Inca o amintire demna de mers la psiholog cu ea.
Dar, hai, ca iar am zburat cu vorbele de pe aici. Asadar, pe scena aia, lânga frumosii si frumoasele satului, cu fusta mea visinie asortata la bluza mea in doua culori, plus pantofi la fel – lucru rar pe vremea lu’ Ceausescu – nu mai aveam nevoie de nimic, nici macar de mâncare. Acum, apropo, dacă asortezi poșeta cu pantofii ești fără stil, atunci cu. Uite diferența între epoci. Am găsit-o io, să n-avem vorbe! Uitasem de incidentul de mai devreme, de pe ringul de dans, când dau sa ma infrupt din sarmalele venite pe nepregatite pe masa si de care nu ma puteam lipsi indiferent de ce spusesem mai devreme. Nici una, nici doua, ca nu stiu ce figura de jujiţu satesc fac si mi le pun pe TOATE direct in poala, spre disperarea mea si amuzamentul celorlalţi. Se terminase cu aerele mele mondene, eram tot Adriana lor de la Cotu Ciorii.
Aud de la Direa, flacaul tomnatic al satului, care avea si are cea mai originala voce, cu un timbru de neimitat, uimitor: ”Hai, lasa, ia la nenicu si manânca!”, si-ncepe sa culeaga sarma cu sarma de pe cutele fustei mele cu pliseuri late.
Pâna in clasa a uns’pea, când am incetat cu cresterea brusca, am mai trecut prin tot felul de incercari, dar ca astea, zau, daca am mai trait cândva. Vremurile alea in care mama ne croseta de la papuci, bluze, pulovere si pardesie calduroase, pâna la marfa de contrabanda adusa de vaporeni din ţari ale caror nume le stiam doar de la geografie, de ne minunam de ce  rasfaţuri puteam avea, par tare îndepărtate. Ceasescu nu ne voia la moda pe toţi. Cum spuneam, eu n-am fost niciodata o favorita a modei. Dar sa stiţi ca, la sfarsitul clasei a doisprezecea, tot am descoperit  casele de moda ale vremii, din București. Am avut cei mai frumosi pantofi cu toc cui. Mai frumosi si decât cei de acum, unii albi, si altii negri. De rochii nu mai vorbesc. Dar din sabloane tot nu ieseam. Eram aceeasi fata, fata de azi, FATA ALB-NEGRU.
adi s
19 aprilie 2013, aceste cuvinte le-am insirat in prima luna de cand cochetam cu scrisul. Nu le-am recitit vreodată.  În schimb, trecând cu privirea peste ele, mi-am spus ca îmi pare rău că m-am luat în serios în toți acești ani. Sa poți scrie despre diverse momente pe care altfel le-ai  fi uitat, mi se pare dar magic, de care chiar voi profita, de acum încolo.