Patru ore cu „un alt nebun din lista mea”

Barul Bricks, unde ne-am dus să ne bem cafeaua, este un loc plăcut, cochet, cu un aer retro-rustic. Sau interpretabil de fiecare în parte. Mai fusesem de câteva ori, dar ca acum, parcă, nu mi s-a părut nicicând. Era puţină lume, vreo doua mese ocupate, aşa că, pentru scurt timp, am avut senzaţia că avem localul ăla doar pentru noi doi. Era o reclamă veche pe vremuri, dacă vă amintiţi; iar acum iată-mă protagonistă într-a mea. Doar oare la ce făceam reclamă? Hmmm!
Îmi ardeau obrajii mult prea tare. Încercând să ies din starea aceea de precipitare a evenimentelor am realizat că nu ne cunoşteam numele. Dintr-o dată, omul din faţa mea se numea într-un fel – Mihai (şi iar menţionez  că mai târziu am aflat cât de mândru-l purta. I se potrivea mănuşă).
Dar, să ne întoarcem. Nu vă ascund faptul că tot mi-era teamă că mă lasă amanet pe acolo, aşa că, în momentul în care m-a întrebat ce vreau sa beau, i-am zis timid: Un expresso şi o apă plată!  E mult?, am  răspuns eu, aproape instinctiv privind nedumerită la zâmbetul ce se iţea pe faţa lui senină
Hopa! Are umor fata! Joacă tare!”, gândeşte el. Habar nu avea că, de fapt, eram doar lefteră şi atât; nimic spiritual, din păcate. Chelneriţa ne aduce cafelele. Eu privesc oarecum în gol, cu teamă parcă de conversaţia ce avea să vină. Nu-mi doream o nouă experienţă dezagreabilă. Dar, na, că se întâmplă. Aud exact ceea ce nu voiam să mi se amintească. Deloc: Şi, frumoaso, cu ce te ocupi?
A căzut cerul! Cum să-i spun eu că mă pregăteam de emigrat? Nu, o bag pe aia cu tehnician dentar. Doar nu minţeam cu absolut nimic. În fond asta mi-era profesia  până cu ceva timp în urmă când luasem hotărâri radicale. Zic timid, bâlbâind  cuvintele: Ştii, sunt tehnician dentar, dar….
Nu am mai apucat a spune nimic, că aud: Ei, da! Păi, eu sunt doctor stomatolog!
Şi încep, fraţilor, să-mi bată în urechi surle! Inima era la trap, toate înjurăturile pământului se buluceau în capul meu, a ciudă. Peste toate astea, îmi auzeam din nou vocea aia interioara: Nu se poate!  Zău, nu se poate! Sigur îmi face  careva vreo farsă! Vreun prieten disperat că nu mă mărit! Doamne!
Mă uitam disperată spre uşă, doar, doar, apare vreun Buzdugan, Jugaru sau cel puţin cineva de la Antena 1, la modă în vremea aceea cu aceste îndeletniciri! Revoluţie era în capul meu şi asta doar pentru faptul că eu credeam că există oameni şi…doctori stomatologi. „Neinteresant!, îmi spun în gând. Gata, beau cafeaua şi plec. Nu vreau să port conversaţii cu un infatuat de doctor….”
 
N-am apucat să mă mir prea zgomotos, am bâiguit ceva vorbe, dar faţa mea spunea tot. Îl aud pe Mihai, uşor nedumerit: Dar de ce te miri? Nu par? N-am diploma la mine, frumoaso!Nici nu trebuia, dar el nu avea de unde şti că eu tocmai de lumea lui fugeam; de o lume în care intrasem în urmă cu 15 ani (adunaţi în momentul ăla) O lume pe care nu am părăsit-o la timp, din lene, comoditate şi frica de a o lua de la capăt! Şi culmea,  tocmai atunci rupsesem pisica. Fugeam! Voiam să fug! Aranjasem legal să fac asta! Mai aveam doar puţin!
N-am mai fugit! Nici măcar în acea zi spre ce aveam de făcut. Uitasem, cu desăvârşire, de programul meu strict de sală şi am petrecut CELE MAI FRUMOASE  4 ore din viaţa mea. Da, cu un om care atunci când vorbea i se lumina faţa, care atunci când mi se adresa parcă avea o aură deasupra capului. Strălucea de bucurie!
Când pronunţa cuvintele în grai moldovenesc îşi aducea trecutul, prezentul şi viitorul! Un om a cărui bucurie de viaţă străbătea din fiecare silabă. Fericirea lui mă molipsea şi pe mine, pentru prima dată după multă vreme. Am râs atunci cum nu cred că mai ştiam a râde. M-a surprins teribil sinceritatea lui, care deşi mă îndepărta ca femeie, mă apropia ca om. Nu-mi convenea că vorbea de un divorţ, aşa în treacăt şi că avea un fiu de nici doi ani de zile. Dar nu-mi mai păsa! Nu mă mai gândeam la nimic serios! Îmi savuram cafeaua promisă într-o companie minunată şi nu-mi doream nimic mai mult! Atunci!
Ne-am încurajat reciproc. Era departe de a fi mulţumit de profesia de stomatolog, dar i-am prezis un viitor strălucit, normal, de altfel, pentru un bărbat remarcabil ca el.Eram doua berze şchioape care ne găsisem într-un punct cu numele Temelia. Asta a devenit prima noastră bază, chiar dacă, în minte, eu continuam să fug, să mă depărtez de tot ce m-ar fi putut distrage. N-am ştiut atunci că deja aveam ceva comun, că vorbeam aceeaşi limbă şi aveam aceleaşi ţinte. Fugeam!
Puteţi crede că am făcut şi ora de aerobic, undeva, după ora 20? Înainte să mă evapor, la sfârşitul celor 4 ore, când basmul Cenuşăresei mature părea că se încheie, prea sigură pe ea pentru a-şi pierde vreun condur,  am auzit ceva incredibil: Ştii, eu o să mă însor cu tine!A îndreptat spre mine mâna ca şi când ar fi vrut să-şi  pecetluiască vorbele. Părea sigur pe el şi uşor ameninţător. Cred că din cauza degetului îndreptat spre mine. Eu am gândit atât, simplu: „Alt nebun pe lista mea!”
Cu toate acestea, omul acela, cu freza de doctor de ţară, s-a schimbat doar un pic. Nu mai are vesta, kilograme în plus sau zulufi pe creştet. S-a păstrat nealterat, sigur pe el, demn, mândru şi vesel! Crede în mine, în el, în noi. Şi e familia mea! Cu mâţe, căţei şi chiar copil de împrumut (pentru mine)! Şi n-am fugit nicăieri. Am rămas aici şi într-un an, de la momentul pe care vi l-am relatat, eram o Tîrnoveanu! Adriana Tîrnoveanu!
 Din când în când, totuşi, acul de la rezervorul maşinii e tot pe roşu. Doar că, acum, nu mai mi-e teamă că pot fi lăsată amanet! Sunt liberă! Mai liberă decât atunci când eram „burlacă”……