„Formula secretă” dintr-o casă cu atitudine

              Când sunt întrebată câți câini am de fapt, răspund într-un mod ghiduș – „Câte doi”-, dar continui ca în Caragiale, bombănind pentru cine are răbdare să asculte și continuarea – „doi în pădure, în curtea din spate; doi în curtea din față și doi în casă”. Păcălesc cu acel „câte doi” urechile celui care nu e pregătit să audă că, într-o casă din mijlocul Brașovului, undeva lângă o pădure, noi am adunat, în ultimii ani, 6 blănoși minunați. E drept că nu vreau să obosesc nici răspunzând întrebărilor  gen „cum faci față?” „nu e greu?” „nu e costisitor?” „nu se face mizerie prea tare?”, „nu se încaieră între ei?” „ ce faceți cu ei când plecați în concediu?” „nu latră toți în același timp?” „chiar ai covoare albe?” și aș putea să o țin astfel mult timp, iar la fiecare întrebare răspunsul meu ar fi, cu siguranță, supus neîncrederii totale.
               Și totuși, realitatea bate filmul, dar și vremurile, iar dacă nu am ales să povestesc pe blog pățaniile și experiențele pe care le am cu fiecare dintre ei, din 2011, încoace, decât arareori, e doar pentru că fac asta cu fiecare fotografie-întâmplare pusă pe Facebook, care adună zeci și sute de like-uri numai pentru că fețele lor nu  doar că vorbesc despre fericire, ci spun povestea simplă a acesteia. De când a apărut și Fifi, pisicuța cea în vârstă de doar 6 luni, într-o casă condusă de lătrători cu ștaif, totul a devenit și mai interesant.

          Dar cine știe? Poate apelez la Agenția de Marketing Creative Wings  care a făcut și interfața  de la cattitude.ro,  unde veți găsi răspunsuri la mai toate întrebările pe care le-am scris eu mai sus și de unde am primit  provocarea de a vorbi despre acest subiect complex: relația om-animal de companie. Am uitat să adaug că cei de la Blogal Initiative au înlesnit toate acestea și mă bucur pentru un așa subiect. Doar că eu am aflat  multe experimentând și, ciudat sau nu, mai întâi am experimentat „lipsa de responsabilitate”. Pentru că e ușor să arăți ce bine și frumos e totul ACUM, dar nu le zici oamenilor și cât de greu ar fi să adopți un suflețel, dacă tu nu ești pregătit pentru asta. Și nu, nu eram, mai ales că trăiam singură,  munceam mult și  eram acasă mai mult musafir, iar magazinele cu mâncare pentru animale erau rare spre deloc. Îmi amintesc cum Miți-birmaneza a cerut, printr-o tristețe vizibilă, un alt loc unde să trăiască; iar oalele cu orez si carne pe care le faceam pentru câinii părinților mei mi-au cerut mie să nu îmi complic viața dacă acea activitate îmi părea corvoadă.
         Apoi, am experimentat fericirea efemeră, căci din 2008 până în 2014-2015, am trăit în alintături de pisici cu nume de Tan-motan, Zizi-birmaneza și Silver-motanul autist. Minunății care mi-au arătat că viața poate deveni simplă dacă ești atent la ceea ce vor, simt și arată, dacă le acorzi puțin spațiu și dacă îi faci să creadă că au câștigat, în sfârșit, „un loc doar al lor” unde fiecare colț se vrea inspectat, mirosit, adulmecat și descântat în tors liniștit. Și că-l puteți împărți. Nu am înțeles niciodată cum acele făpturi  ajunseseră la noi bătrânele deja, dar vreau să cred că dacă aș fi fost o clipă în locul lor nu aș fi avut  multe a ne reproșa. Poate doar Tan-motan nu a fost prea mulțumit, pentru că, dintr-o casă păzită de pisici, noi am făcut niște vrăji și am adus, rând pe rând, cățeii care mi-au schimbat viața definitiv. Când am luat-o pe Izi-maidaneza, de la o lună și jumătate, obișnuiam să spun „că o iubesc atât de tare, că mă doare fizic când nu sunt lângă ea”.

                Și da, aici a venit schimbarea. Am început să-mi doresc să vin acasă repede, să ies la plimbare pe cărări de munte, să ne urcăm în mașină și să evadăm împreună, să mergem cu ei oriunde – de la cumpărături, până în excursii sau drumurile la părinți, la Buzău și Iași. Nu cu toți putem pleca, evident; în plus ținem cont de temperament, unora nu le place în mașină, de exemplu. E drept că mereu ne-am gândit la siguranța lor. N-am plecat fără vasul pentru apă, fără lesă, ham, fără pernuța de dormit, fără mâncare, recompense. Uneori, era prea mult și sunt mai mult decât încântată că pe site am găsit  lucruri care să-ți ușureze viața, cum e de exemplul vasul pentru apă și mâncare, dar care poate adăposti și crănțănele sau chiar pungile de colectare. Când a apărut Alma-mamuțul – și nu, nu am greșit nicio literă – rotweillerița bucluc, trecusem deja prin multe experiențe care ne-au făcut să nu mai neglijăm nimic și să ne asumăm fiecare „achiziție lătrătoare”. În 2013, Zoe-ciobănescul german, care era precum Lady Boss a animalelor, desăvârșită și în comportament, și în fizicul impunător, a dispărut fără urmă. Nu era cipată, iar atunci am realizat că dincolo de hrana pe care cu atâta grijă o alegeam, era musai să avem, la zi, vaccin, cip, dar și informații utile. Acum, le găsesc la un click distanta așezând întrebărilor noastre răspunsuri perfecte despre dresaj, comportament canin sau doar ciudațeniilor din caracterele diferite care se intersectau la noi acasă.

           Am suferit amar după Zoe, iar o lună mai târziu, cu ajutorul internetului am luat o altă femelă ciobănesc german – Zara. Aceasta când o vedea pe Izi parcă se declanșa al treilea război mondial. Așa că am adus acasă un domn care se autointitula „psiholog de căței”; doar că nouă trebuia să ne facă ziua de 30 de ore, căci nu aveam de unde lua timp pentru toată lejeritatea aceea pe care încerca să ne-o imprime omul cu pricina. După două mârâieli nefirești, am ales să-i aducem Zarei un companion. Ei împart pădurea.  Așa a apărut Bobiță, tot de pe internet, tot abandonat,  de aceeași vârstă cu ceilalți – minune sau întâmplare. E iubit și de animale, și de oameni, „singurul câine între atâtea animale de companie”, cum spun unii. Doar că aparentele înșală, și din ce pare cel mai dulce cățel…e cam agresiv cu oamenii, pe cand rotweillerița  este înnebunită după copii,  marea ei bucurie e să stea cât mai aproape de om, deși toți cunoaștem preconcepțiile despre această rasă.
         La începutul articolului am păcălit cu bună știință. În casă stau 4 câini, iar doi ne așteaptă și când nu suntem niciunul acasă. Avem încredere deplină. Cu toate acestea, am reușit să facem reguli, să nu latre în neștire – mai ales toți odată, să nu devină geloși unul pe celălalt, să nu sară pe musafiri, să aibă timpul fiecăruia de răsfăț, locul de dormit preferat, să înțeleagă dacă vreunul are vreo nevoie specială – mai ales la mâncare, rotweillerița fiind mai sensibilă, cu anumite intoleranțe alimentareDar cel mai mult, ne-am dorit să nu ronțăie lucruri și să nu faca stricăciuni. Credeți, cumva, că am găsit formula secretă? Nu. Noi nu-i punem în situații ciudate, nu le lăsăm la îndemână perne pe care sigur le vom gasi bucăți-bucăți; nu punem flori în curte căci  nu vor mai exista dupa două treceri de ale lor; îi recompensăm la fiecare lucru bine făcut și, cel mai important, nu ridicăm tonul la ei, dar nici unul la celălalt. În casa noastră e armonie. Suntem păsări de noapte; somnul nostru începe după ora 1.30 până la 9.30. N-o sa credeți, dar niciun animăluț nu se trezește înainte de această oră. Suntem într-o simbioză perfectă, încât unde sunt eu, acolo se află și ei. Mi-e rău, mă păzesc în pat; cobor din dormitor în sufragerie, suntem trenuleț – Fifi, prima, apoi trei căței, iar eu închei șirul. Mă răzgândesc, trenulețul schimbă macazul. Scriu, sub birou sunt cel puțin trei înghesuiți. Sincronul nostru stârnește râsul. Iar eu de la viață mi-am dorit, în primul rând, să râd. Terapie gratis!

formula secreta dintr-o casa cu blanosi..e iubirea

     Tot ei intră în casă și așteaptă sa fie șterși pe lăbuțe, și ne fac onoarea să dea lăbuța, când e cazul recompensei, înșirati  ca la armată, spre amuzamentul tuturor. Toate jucăriile au aceeași culoare, așa nu vor vedea cine ce fură; recompensele sunt la fel, mângâierile idem, alergatul….preferențial. Fifi-pisica clopoțel are stâlp cu sfoară, pentru ascuțit gheruțe și cățărări perfecte.

 

          În 2 ianuarie 2015, l-am gasit pe Lupu’-Baiatu’, zis și Colonelul, Fasole sau Lampă, după caz și năzbâtie, ciobănesc-german, care avea cu mult peste 10 ani; un bătrânel demn de o poveste deja arhicunoscută. Deși eram mulți, l-am păstrat și nu regret nicio clipă.

         Cu el și Alma provocările noastre au atins cote mari. Dacă în mașină rotweilleriței îi trebuie, clar, o lesă care s-o țină în siguranță, dar și  un paravan care să prevină trecerea spre scaunele din față, altfel vei vedea un cap curios care va vrea sa ajungă în brațele celor dragi, lupușorul nostru a venit cu tot ce înseamnă șampon uscat contra mirosului din blana sa deasă sau cu  jucării pline de mentă pentru un miros plăcut al gurii – nu cred că am auzit până la el de jucăria „SUFLET BĂTRÂN”.
 
          Dacă aș fi în locul celor 7 suflete blănoase mi-aș transmite că cea mai mare bucurie e când suntem toți împreună, că sunt fericiti și în siguranță. Eu chiar cred că  sunt fericiti și, astfel, mi-am tinut promisiunea  că până nu învăț să fiu fericită, nu am cum să fac pe altcineva la fel. Fără iubire, încredere, devotament, informare și implicare nu se poate realiza asta, oricât de bine intenționați am fi. Alături de ei, gândul meu nu poate fi decât pozitiv, brațele îndreptate spre mângâiere, grijile adăpostite sub giumbușlucuri, iar timpul nostru…aducător de relaxare. Ei se simt în siguranță, noi la fel. Nu cred că mă emoționează ceva mai tare decât momentul în care se bucură de venirea vreunuia dintre noi acasă, de zici că am fost plecați în Afganistan. Explozie curată de sentimente.

 

 

        Iubire, încredere, siguranță – lucruri fără de care relația cu animăluțele mele nu ar putea să existe. Adăugăm și informația despre creșterea calității vieții acestora și putem asigura  ani mulți și frumoși împreună. „Pentru că merităm, și noi, și ei!

Vă salută, Izi, Toto, Zara, Bobiță, Alma, Lupu’-Băiatu’, Fifi-Pupix, Adriana și Mihai Tîrnoveanu. Mulți, dar fericiți! Împreună, în casa visurilor noastre!

 

Concluzie: Nu m-am născut gata setată pentru a crește suflețele blănoase, nu mi-e greu deloc și n-aș schimba nimic dacă aș lua-o de la capăt. Adoptați unul! Merită!

 

Te-ai gândit vreodată cum se face cel mai frumos cadou?

Soțul meu e băutor de vin. Doar de vin. Eu sunt cea mai fericită persoană, mai ales la petreceri, când îmi amintesc că nu amestecă băuturile între ele, iar cum el nu știe doar a-l bea, ci a-l povesti, sunt mai mereu privilegiată cu istorii șoptite, cu conversații lungi și, de ce nu, cu un tango impecabil, căci, da, vinul  îl face mai seducător și chiar mai vesel.
Pentru el  e aliment, e ambrozie și răsfăț, e motivul pentru care seara devine impecabilă, atunci când pe masă, după ce problemele zilei dispar, apare Seherezada care-i toarnă în pahar licoare fermecată. Nu, nu sunt eu Șeherezadă – n-aș avea ce căuta pe masă – îmi permit să cred că în sticlă e o Seherezadă care-i toarnă povești licoroase, și lichidul acela roșu și parfumat devine fermecat și atât de potrivit serilor noastre în familie. Totuși, dacă ar fi să aleg în a face un cadou cuiva, un vin cu tradiție, nu el ar fi acela, deși merită pe deplin unul cu istorie scrisă parcă pe viu, că prea e el înnebunit după istoria acestei țări.
Aș alege un blogger care ne încântă și pe Blogal Initiative, de unde vine și această provocare. Și nu orișice blogger, ci unul care trăiește sub un cer violet, care are marea la picioare, care e scorpion de zodie, exact ca soțul meu și care mai mereu mă trage de mânecă să fiu mai implicată în realitățile desprinse din virtual – Radu Țuglea, cel dincolo de nori. Eu, însă, nu. Mă ascund aici, după cuvinte, în căsuța mea cu mărgăritare, vizitând alte bârloguri de bloggeri. Poate în pahar am o Tămâioasă Românească din gama Comoara Pivniței, de la Vincon, și sorb, din el, împreună cu ale lor cuvinte. Dar ei nu au de unde ști asta. Nu vor ști nici că acesta e doar un vis frumos care sper că se va materializa într-o zi, deși poate alte licori am mai băut unii cu alții, dincolo de desktop.

tm

Simt că e musai să ies din carapace, deși, acum, îmi închipui că am coborât într-o cramă perfectă, unde o multitudine de sticle stau cuminți să plece spre aparținătorii lor de drept. Îmi imaginez cum fiecare sticlă a trecut prin două mâini dibace care au ales a le  însemna și parafa, una câte una, ca pe niște daruri de preț, ca pe niște comori ascunse dar care, sigur, vor primi răsfăț  bine cuvenit.
comoara-pivnitei
Comoara Pivniței, vinuri cu vechime
Nu știu ce aș alege, pentru că ar trebui să mă gândesc la Radu ca la o un om pretențios, știind faptul că-i plac mâncărurile bine gătite și condimentate armonios, care au stat la foc domol, deși îmi amintesc că-i plac provocările si mereu încearcă și ceva exotic. E genul de om care pare a le ști pe toate, care debordează de optimism, cu care poți vorbi până dincolo de nori, dar și despre cât de mult a nins, aseară, la Predeal. E un bărbat căruia nu-i scapă nimic, nici măcar un amănunt, aparent banal, și putin mi-e teamă, căci eu sunt obișnuită cu seri relaxante în care să nu-mi fac griji pentru o vorbă spusă aiurea sau dacă am dat vreo frimitură în plus pe masă. Nu mă voi speria, însă, dacă voi scăpa vreun pahar pe covor. De la el știu că are secrete de vrăjitor și va scoate petele cât ai zice…„vin”, cu ajutorul unor vrăji moderne. Dacă nu mă credeți, întrebați-l.
Totuși, știți de ce aș prefera să-i fac lui un astfel de cadou si nu altuia? Păi, ați citit vreodată articolele lui despre vin? Ați fi știut voi să scrieți atâtea amănunte despre buchet, aromă, soi, îmbuteliere, păstrare, servire? Și șeful! Șeful lui care se bucură mereu de aceste daruri care lui i s-ar cuveni. Ei bine, eu  vreau să primească el  povestea înstrugurită,  vreau să-mi relateze, pe îndelete, despre mâncărurile care se potrivesc licorii, vreau să-mi imaginez că va găti una din specialitățile care va fi în armonie cu vinul servit, așa cum scrie la carte, precum somalierii profesioniști; vreau să cred că lipsa mea de răbdare în a mă documenta despre toate amănuntele acestor lucruri va fi istorie, căci el îmi va desluși, ușor,  orice taină a vinului, așa cum o face și când scrie.
Sunt sigură că nici măcar nu va clipi când va auzi de Oenoteca, pentru că el va ști că am ales cel mai bun lucru, informat fiind. Așa că mă risc, poate mă va invita la masă și va găti oaie sau miel, e singurul om curajos căruia nu-i e teamă să gătească așa ceva. Așadar,  un Merlot, de aici de la Oenoteca, e ceea ce aș crede eu că merge cu această carne. Dacă nu mă invită, îl las să-l bea cu cine dorește și să aleagă  ce meniu simte el că s-ar potrivi acest „vin de culoare rosie, peste care trecerea timpului a inceput sa adauge tuse calde, caramizii, fara insa a stirbi limpiditatea acestuia. Aroma de zmeura caracteristica soiului a capatat note subtile de mere uscate si stafide”.
oenoteca
N-am băut niciodată un vin vechi, poate doar de la groapă, de la Buzău, din bătătura mămăiței mele – că așa țineau pe vremuri țăranii vinul care nu s-ar fi băut până dădeau căldurile. Chiar și așa, tot oțețit era. Ce s-ar mai fi minunat bunicul meu dacă ar fi văzut clipul acesta în care fiecare sticlă e mângâiată, vrăjită și pecetluită, una câte una.
 Una e pentru Radu, omul de dincolo de nori, sub un cer violet, bloggerul care sigur îmi va aprecia strădania, măcar, cu vreun secret de el știut în ce privește bloggingul. Și cum mereu mi-am dorit să văd marea, iarna sau primăvara, cred că cei de la Vincon m-ar ajuta să dăruiesc acest elixir din struguri unui OM special, iar eu să primesc un peisaj de basm. Mi se pare trocul perfect.
Nu-i așa că vinul fermecat și pecetluit cu ceară, de parcă toată istoria voievozilor s-ar fi așezat în sigilul acela, merită cuvinte șoptite? Voi cui i-ați dărui o astfel de poveste licoroasă? Mai ales că  sosesc  sărbătorile, mintenaș.
Te-ai gândit vreodată cum se face cel mai frumos cadou?”, spun cei de la Vincon, prin Comoara Pivniței sau Oenoteca, care mie mi-au dăruit, azi, prilej de poveste, mijlocitor fiind același Blogal Initiative.

Cinci obiective, cinci visuri YO naufragiate în valuri virtuale

Mereu credem că avem tot timpul din lume. Locuiesc într-un oraș de smarald, la poalele Tâmpei, care îmi arată, anotimp cu anotimp, că nimic nu se schimbă, aparent. Ehehe, ce bine ar fi să li se întâmple asta și oamenilor, să acumuleze dar să arate ca și când abia acum pornesc cunoașterile.
Ies din casă; îmi așez în inimă o nouă frunză, o veche cărare, pășesc și mă uit în jur:„Doamne, ce norocoasă sunt!” Brașovul meu e același, are miros de cetate, foșnet de pădure – aceeași pădure – are umblet de fecioară și privire de om înțelept trecut prin multe, dar rămas ferm, cu șarm, puternic, dens, emanând iubire, cunoaștere, experiențe și dăruire. E doar petrecut de alți oameni. De mulți ani și de mine. Câinele meu cel mic, Toto, se luptă cu niște frunze arămii. Pe bancă, la popas, ne luăm răsfățul clipelor tihnite – puțin pandișpan și un strop de licoare din sticla umblăreață, cum numesc eu recipientul pe care-l umplu cu te miri ce, atunci când plecam în expediții știute.
Azi, mama mi-a pregătit o surpriză, așa că cele două bunătățuri au gust de mama, au gust de acasă. Desfac recipientul și râd în hohote – limonadă! Doamne, doar ea mi-ar fi putut pune în loc de cafea ceva atât de …nostalgic. Iau o gură și recunosc, instantaneu, siropul Yo fresh lămâie, roiniță & mentă, care nu-mi lipsește din bucătărie.  A diluat perfect în apă minerală câteva picături și a strecurat și câteva felii de măr, numai bune de pescuit cu degetele, înlăturând dopul-pecete.
csm_header_yo_cc647f0fe3
SIROPUL YO -ÎȚI UMPLE VIAȚA DE FRUCTE
Îmi trece prin minte că mama are puțin peste 60 de ani, exact ca siropurile YO. Practic s-au născut împreună. Asta îmi dă o stare atât de familiară încât mă ia nostalgia și mă poartă în toate segmentele vieții mele. Exact cum spun, unele lucruri, indiferent de trecerea timpului, par la fel. Și mama e la fel de mamă, are dulceața siropurilor și efervescența boabelor coapte de fructe. M-a făcut la 16 ani, motiv pentru care  vârstele și cu mine suntem destul de certate. Aveam aere de domnișoară, pe la 14 ani, când mama nu avea decât vreo 30, însă eu nu știam ce mică de ani era mama mea mare.
Și din nou mă cuprind gândurile cum că eu am trăit atât de diferit, sărind peste etape, căsătorindu-mă târziu, după ce am împlinit 35 de ani, adunând clipe, bucurii și încercând să recuperez, ca într-o cursă cu obstacole, tot ce au făcut alții până la acea vreme. De asta spun că mereu credem că avem timp, iar când observi  oamenii sau lucrurile care împart vârste pline, realizezi că nu ar fi rău să te gândești că ai putea să-ți așezi pe hârtie măcar 5 obiective de îndeplinit până împlinești și tu frumoasa vârstă. Mai iau o gura de sirop magic, plimb cățelul bucluc și îmi spun că fiecare zi trăită e un obiectiv, pentru că, din păcate, anul acesta, mulți oameni dragi au plecat definitiv, atât de devreme, și de tineri, încât ei nu vor ști niciodată cum e să ajungi acolo.
Vă recunosc, deși cred că v-ați dat seama, că am primit această  provocare nouă de la Blogal Initiative și siropurile Yo,  care-și aniversează 60 de ani de existență- 60 DE ANI DE EXPERIENȚĂ și cu această ocazie vă invită pe pagina de facebook, să le redescoperiți. Nu-i rea ideea să vă notați dorințele și eventual să  ascundeți hârtia într-un recipient pe care să-l găsiți atunci când gongul bate 6o. Am să consider blogul, sticla visurilor mele naufragiate în valuri virtuale, sticla celor cinci obiective YO, care sună cam așa:
  1.  Să rămân sănătoasă, fresh, cu dulceață în inimă, plină de viață, suplă, energică,  exact ca starea de bine pe care mi-o dau aceste siropuri care par noi cu fiecare zi care trece.

  2. Să am curajul să mă mut la țară, undeva tot între munți, unde tradițiile se duc mai departe și astfel să particip la șezători, ateliere de pictură, seri de colinde și povești,  cum văd eu la prietenii din Covasna. Tot la ei văd cămări pline de fructe și legume, din gradini proprii, ceea ce mi-aș dori nespus să am și eu.

  3. Să reușesc să învăț a merge pe bicicletă și să înot. Poate par lucruri banale, dar de mine nu s-au prins până acum și dacă mă gândesc la viață la țară, atunci și mersul pe bicicletă mi-ar prinde bine.

  4. Să văd Irlanda. Si asta pentru că acolo trebuia să muncesc eu înainte să-mi cunosc soțul, dar și pentru că visez de când eram mică – pe bune și repetativ – niște țărmuri înalte și pășuni tare verzi, pe care le atribui acelui ținut, dar înainte de asta vreau să bifez și niște locuri sau orașe românești ,unde n-am ajuns încă: Timișoara, Oradea, Maramureș, Bucovina, Enisala și ar mai fi. 

  5. Să scot o carte cu versuri, dar și să continui să scriu despre lucrurile frumoase, despre experiențele zilnice,  despre iubirea matură, cea  a celor 60 de ani, astfel încât să pot spune lumii cum e să fii fericit mereu, indiferent că trece vremea și să păstrez senzația aceea cu care am început articolul „că uneori parcă nimic nu se schimbă, ci doar prinzi contur de om împlinit”. 

E suficient să o privesc pe mama și să știu că bucuriile se bifează alături de cei dragi. Că poți fi iubit, vesel, dornic de lucruri noi, de seri de dans în doi, de canastă cu prietenii, de mers pe munte căutând banca și frunzele arămii de pe aceeasi cărare de sub Tâmpa, de unde mi-au plecat mie, azi, aceste idei. Dacă Dumnezeu îmi îngăduie să fac toate acestea lângă soțul meu și oameni dragi, știu că aș fi mulțumită. În definitiv, cu o limonadă YO cu mentă și roiniță și puțin pandișpan…pot întoarce timpul oricând. Stiu eu, însă, că adaugand și puțin alcool, parcă cocktailurile vietii se pot savura printre aventuri care se vor trăi cu efervescență și intensitate. Totul e să îndrăznim, păstrând esențele trecerilor noastre în sticle perfecte ce ne-ar purta numele cu mândrie, pentru eternitate. Le-ar recunoaste oricine, așa cum se recunosc siropurile Yo.
coctail
Hugo cocktail, pentru că tot vorbeam de scriitori, vise și eternitate.
Poate uneori avem nevoie de provocări venite de unde nu ne așteptăm pentru a ne opri din vârtejul clipelor ce par a ni se cuveni pentru a rămâne puțin pe gânduri, realizând că nu e rău să te mai gândești cam ce ai vrea să faci cu viața ta dincolo de lucrurile materiale în care suntem ancorați cu totul. Voi? Ce ați vrea să bifați în viața asta?

Tango, un nume potrivit pentru toamna asta

22 decembrie 1989. Da, mulți dintre noi purtăm semnificația acestei date adânc în suflet. Eu evit să-mi amintesc din motive mult prea dureroase, dar  am așezat-o, demult, pe un raft strălucitor de unde să pot derula, în voie, filmul acțiunilor mele din acea zi. Pentru că tinerețea mea, de atunci, chiar credea în schimbări fabuloase la care să participi direct, nu din fața televizorului. Și asta am făcut; am văzut gloanțe, oameni morți la jumătate de metru de mine, fum, haos, evenimente de-a valma, durere, neprevăzut, și, deși mă simțeam și eram erou principal în ceea ce nu visam vreodată, nu am simțit  satisfacție deplină, ci doar credința că din acel moment se va deschide lumea și pentru noi, și vom ieși din tăcere în lumină glamuroasă.  Lumea s-a schimbat, cum era de așteptat, și printre multele schimbări mi-a adus și mie sentimentul că din fața televizorului lucrurile se văd altfel.
De ce amintesc despre asta acum? Pentru că se împlinesc, mintenaș, 27 de ani și pentru că, în alt colț de lume,  avea premiera, în acel 22 decembrie 1989, un film simpatic „Tango și Cash”, de care eu aveam să aflu mult mai târziu, vizionându-l pe o casetă, la un video și un televizor Venus, cu lămpi, în varianta alb-negru. Voi puteți să-l vedeți oricând acum, color, cu subtitrare fără să vă facă Irina Margareta Nistor urechile să vâjâie, atunci când traducea ciudat replicile lui Sylvester Stallone. Când am reușit să-l revăd cu subtitrare, m-am îndrăgostit, pe rând, ba de Cash, ba de Tango.
Profit de ocazie și vă las o listă de filme, printre care se va găsi și acesta, și care vor rula pe canalul de filme TNT, pe care, datorită acestui articol, îl voi avea și eu instalat la cerere, începând cu 1 noiembrie, adică acușica. Adio, vremuri apuse, televizoare alb negru și casete care se blocau în  video playere.  Bun venit, serilor de familie cu iz nostalgic, dar văzute impecabil de pe canapea. Sau cum spuneam eu cândva „noutăți împletite printre vechiturile inimii”:
Addams Family Values
The Addams Family
Barbarella
Batman
Batman & Robin
Batman Forever
Batman Returns
Beetlejuice
Blade
Blade: Trinity
Blood Diamond
Chinatown
Crocodile Dundee
Crocodile Dundee II
Demolition Man
Devil’s Advocate, The
Eyes Wide Shut
Final Destination
Gladiator
Hamlet
Interview With the Vampire: The Vampire Chronicles
Kindergarten Cop
Last Samurai, The
Mad Max 2: The Road Warrior
Mad Max Beyond Thunderdome
Matrix, The
Mortal Kombat
Postman Always Rings Twice, The
RocknRolla
Se7en
Shining, The
Superman
Superman II
Tango & Cash
The Love Guru
Top Gun
Twelve Monkeys
Waterworld
Wild Wild West
Zoolander
fb-tnt
Eu voi lua  provocarea celor de la TNT, dintr-o campanie marca Blogal Initiative, și voi încerca să răspund la întrebarea: „Ce personaj de film ești astăzi și de ce?” Încercați și voi, dacă doriți!
Cred că după așa introducere ați bănuit că-mi place acțiunea, îmi place suspansul, neprevăzutul, îmi plac oamenii care luptă pentru adevăr și o lume mai bună, ador provocările vieții. Ceea ce nu știți e că nu cred în izbândă și victorie de unul singur, oricât de bun te-ai simți și, sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, viața îți arată asta. A fi în echipă mi se pare mult mai ofertant și mai incitant, completările vin de la sine, iar cu un om cu spirit constructiv poți să deschizi în tine drumuri pe care nu ai fi vrut să pășești singur și cred că nici nu ai fi știut cum. Așa că da, astăzi sunt Ray Tango, pentru această provocare, dar asta pentru că sunt convinsă că am un Gabriel Cash lângă mine, care să facă din viața mea un spectacol, cu artificii,  cu baloane de curaj, cu confetti de optimism, având ca arme minunate niște ochi limpezi și direcți și o inimă care nu suportă nedreptățile, ba mai plusează și cu niște idealuri greu de atins.
tango-and-cash-132022l-imagine
wikipedia
Da, pot încerca să fiu măcar 1% din ce reușește să facă Stallone cu magnetismul lui desăvârșit, pentru că în realitatea mea sunt, cu adevărat, partenerul care se ocupă de finanțele casei, chiar dacă nu prea știe ce înseamnă ăla broker și nici nu are veleități de înmulțire a banilor, dar știu să fac liste, listuțe, să organizez și să împart trei paie la patru măgari chiar și în situații imposibile. Pot fi ca scoasă din cutie, diplomată excesiv, și puternică atunci când e cazul, exact ca Tango al meu, dar pot recunoaște că, deși m-am născut cu corăbiile gata înecate, iar simțul umorului e mereu la alții, nu la mine,  privirea de un albastru intens, mereu ghidușă și mereu pusă pe șotii a lui Kurt Russel o regăsesc în ochii soțului meu, partenerul de nădejde al vieții mele care, cu siguranță, va avea glume bune care să-mi amintească cât de frumos și ușor e să râzi. Cash are o replică savuroasă, care încearcă a aduce liniștea când e pus la îndoială neprevăzutul vieții, pericolul:„Sunt fermecat!” Asta aud și eu, atunci când cer confirmări că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău.
În film, mafiotul principal, Yves Perret, cel care le înscenează celor doi o mare cacealma, într-o idee destul de des întâlnită în vremurile pe care le trăim – „decât să faci dintr-un erou ..martir, mai bine  îi pui în cârcă lucruri de care ceilalți să se îndoiască”- spune ceva de genul: „Nu că ați pierdut sau ați câștigat se va scrie despre voi, în final, ci că ați trăit cu adevărat, că ați dus jocul până la capăt!” Așa că nu vă întrebați de ce am ales acest film, este evident că am găsit în el multe elemente care să-mi dea o stare aparte.
terix
wikipedia
Iar Kiki, Kathrine, sora lui Tango, cea despre care soțul meu spune că puteam s-o aleg ca personificare măcar că avem amândouă aceeași claie de păr și același magnetism,  interpretată de Teri Hatcher, cea  care pare ca timpul îi dă voie să îmbătrânească excepțional, după cum văd eu în alte seriale ale acestor timpuri, le spune celor doi:„Când veți recunoaște că lucrați bine împreună?” Replică pe care eu chiar o pun în practică în realitățile mele.
Da, sunt Tango, cel care lucrase în poliție 12 ani, așa cum lucrez eu, de imediat 12, în căsnicia mea cu un Cash adorabil, rebel, care e serios  și conștiincios când e nevoie, dar care ar muta munții și ar încasa oricând orice lovitură menită mie, care aduce hohote de râs pe fața mea și care cred ca ar folosi oricand replica lui Kurt Russel, din film: „Tu ai varianta ta, eu am de partea mea ADEVĂRUL”. Sunt Tango, pentru că am învățat să fiu de încredere, când eu credeam că nu mai pot fi, și că având încredere și în celălalt, viața te poate așeza alături de învingători.
Dacă am adăuga la toate acestea recuzita – benzile de magnetofon pe care se făceau înregistrările, casetele audio care încă se găsesc în mașinile vieții noastre, amestecul ăsta între nou și vechi, între  bun și rău, dacă mai adaug un prieten ca Elmo, din viața lui Cash al meu,  știu că pot fi un Tango norocos să găsească, chiar și în jurul vârstei de 35 de ani, un vânător de glorie și iubire, cu care să împarți și să cucerești noi orizonturi.
Dacă viața îți înscenează ceva și ai un partener de nădejde, poți evada din urât, indiferent de câți vor vrea să te oprească din asta, sau câți îți vor pune gratii pe visuri. Pot fi Tango, poate nu așa șarmant ca Stallone, dar pot fi atentă la detalii, pot să mă molipsesc din nonconformismul partenerului, împrumutându-ne, fiecare, din opțiuni, într-un țel comun- de a fi eroii perfecți ai vieții noastre. Doi buni, care devin foarte buni…împreună!
engleza
wikipedia
Iar dacă nu v-am convins, vă invit din nou pe TNT, să vedeți și acest film și ce repede se învață engleza, doar așezând un scaun într-un loc potrivit. Poate n-ar fi rău să-i arăt soțului meu acea secvență, nu de alta, dar moldo-englezismul lui vă asigur că-l poate face personaj perfect în vreun alt film, dar ceva misterios, în care cuvintele lui ar fi coduri de nedescifrat.
Ah, și încă ceva, Yves Perret folosește doi șoricei pe care îi numește Tango și Cash. Unul îi aducea aminte de cel care îi stricase afacerile de 60 milioane de dolari în partea de est- Tango, altul că le strica în partea de vest – Cash. Dacă nu cumva am reușit să vă arăt că aș putea fi un Tango care sare, se luptă, evadează, muncește pentru ceea ce are, se plimbă prin viață cu capul sus încercând să vadă oportunitățile, și reușește, în echipă, să fie mai bun, mai de folos și mai eficient, atunci vă dau voie să vă imaginați că sunt doar unul dintre cei doi șoricei. Doar că și pentru șoricei „Gabriel Cash” al vieții mele are soluții de neimaginat. Las semn de aducere aminte.
Viața e un lung șir de evenimente, trăiri, bucurii și tristeți. Dacă ai norocul să treci prin ea în pași de tango, cu ceva „cash” în buzunare, cu zâmbetul monedă de schimb și cu oameni potriviți alături, poți spune că scenariul îl scrii zilnic, iar filmul vieții tale poate fi și comedie, și acțiune, suspans sau mister. Dar destul despre ceea ce sunt, aș fi sau voi fi. Fug  să dau drumul la TV. Un motiv în plus să ador toamna asta, toamna filmelor și a serialelor TNT.

tnt

Pecetluim definitiv cu litere și cuvinte-bijuterii

-Ce faci?

-Calc!

-Pe bune?

-Pe bune, cu fierul de călcat pe care l-am primit de la tine, de ziua mea!

-Adică de Crăciun, că de ziua ta ți-am luat mașină de tocat electrică!

-Cum pe aceea nu ai luat-o de ziua lui Mihai și mie mi-ai cumpărat, de fapt, serviciul ăla de masă? Da, acela de care îți luasem și eu, „ca din întâmplare”, și am concluzionat că pare ca și când ne-am cumpărat singure cadoul. Tare neinspirate am fost.

-Auzi? Eu te-am întrebat ce faci, nu am venit să număr zestrea pe care ți-am adunat-o de aniversarile….noastre. Niciodată nu ții minte ce-ți iau de ziua ta. Apropo de împărțeli – mai știi anul ăla în care atâta ne-am îmbârligat darurile și banii disponibili pentru cadouri, încât, la final,..îmi dăduse că tu mi-ai luat „un loc de veci” de ziua mea?

-Brrr, sinistru. Mi-amintesc perfect, strecurasem și alte cheltuieli prin bugetele noastre. Bine că mintea ta agera a sesizat și măcar o mânecă din paltonul ăla al tau minunat sa fi fost dar de la mine.

-Hai, că iar le încurci; ăla e de la soț, tu mi-ai luat…


Pentru cine nu știe, eu sunt născută în 18 ianuarie, sora mea în 24. Tot ianuarie. Aniversările noastre sunt extrem de apropiate, evident. Ea face cadouri mereu, eu sunt lefteră în ianuarie, aproape de fiecare dată, așa că îi iau cadou cu mult timp înainte, deloc, sau ..mult după; dar plecând de la  discuțiile noastre, de mai sus, spuneți voi dacă nu v-ați revizui atitudinea? Și nu, nu fac un caiet pentru uituci, nici nu scriu vreun articol în care să pozez darurile primite sau dăruite, ci mai bine aș căuta ceva cu rol de nu mă uita. Ceva care să conțină puțin din mine și mult din acela căruia îi trimit dragostea și aprecierea mea. Ceva despre care să ȘTIU, peste timp, cu ce ocazie l-am primit sau oferit. Și pentru asta o bijuterie personalizată mi se pare ceva extraordinar pentru sora mea, de exemplu. Sora mea, cea de profesie nașă, care a botezat o grămadă de copii și a cununat câteva cupluri bune și care are încă  în plan să dubleze efectivele. Sora mea ..generoasă. Sora mea….

logo_white_plus

Când eram adolescente, tata ne-a adus, cu mare aventură, din Libia, inițiale de aur cu numele noastre. Eu îl mai am, ea nu, motiv pentru care îi voi așeza, într-o cutiuță, o bijuterie lovebird cu inițiala „S” pe care să o poarte cu dublu sens:

  1. – de aducere aminte a unor vremuri când aceste bijuterii erau o raritate, și când tata a ținut să își cadorisească prințesele – au trecut 25 de ani de atunci și asta mă tulbură;
  2. – și de dragul unui 24 ianuarie sau pur si simplu- de ziua surorilor fericite -, zi inventată ad-hoc, care nu va mai trece nemarcată, cu siguranță.

„Pe nisipul de la mare
Eu ți-am scris numele tău,
Și-a venit furtuna mare,
Și l-a șters, îmi pare rău.”

..așa fredona tata melodia „Șaraiman”, a  Romicăi Puceanu, în timp ce anticipa ceea ce aveam să aflu, atât de târziu, că numele noastre sau inițialele pot fi purtate și păstrate cu drag, peste timp, aducând omul și povestea..împreună, în inimă și lângă inimă. Timpul și vremurile n-ar mai șterge nimic. Tata nu mai e, dar darul lui există, ca semn, ca poveste. Asta vreau și eu, ca darul meu să poata fi..punte peste timp, colivia bucuriilor simple, semnul nostru regăsit, literă de aur pentru care nu mai trebuie să bântui prin țări străine pentru a o putea avea.

loverbird
se pot comanda și separat

N-am să mă pierd în descrieri, știu că fiecare dintre voi  puteți traduce și da semnificații personale,  în funcție de destinatar,  în orice obiect găsit aici și care  s-ar potrivi ..mănușă. Bijuterii cu rol de nu mă uita, bijuterii potrivite fiecarui om simplu sau complex, iubitor sau nu de podoabe, bijuterii simple pentru fiecare buzunar, în combinatii de argintiu și auriu, prețios oricum, chiar dacă e vorba de argint sau aur, fie el aur alb. Vă puteți scrie poveștile pe medalioane, puteți să vă purtați semnificațiile, de voi știute, sau puteți dărui celorlalți..o parte din ei pe care doar voi o cunoașteți. Deja foșnesc de plăcere doar la gândul  de a purta dragostea…. prin bijuterii, dar nu înainte de a-i strecura surorii mele semnul lovebird de unde va  putea cadorisi finii cu lănțicuri cu inimioare și inițialele celor doi, sau brațări personalizate,  pentru copilașii  pe care îi va ține în brațe în zile importante.

bannere-lovebird
Ați putea așeza un trifoi cu patru foi la încheietura oricărui drag, iar celor care sunt plecați departe de țară le-ați putea dărui un simbol firav care să le aminteasca că pot purta cu ei tot cuprinsul și necuprinsul…..în formă de harta Romaniei. Poate sunt desuetă, dar mie îmi place ideea.

Mereu am adorat lănțicurile cu nume. Mi se parea fascinantă Carrie Bradshaw din „Totul despre sex” când apărea creață, ciufulită și cu numele ei așezat în bijuterie. Îmi amintesc că pierduse și regăsise medalionul, în escapada ei la Paris, și cum eu ador Parisul, ador  și secvența cu lansarea cărții sale, din librărie, în timp ce ochi curioși se pironeau pe gâtul ei unde strălucea împletitura aceea de litere pe care scria Carrie.

Creață și ciufulită sunt, carte tocmai ce am publicat  și eu, e doar un exercițiu de imaginație să mă văd într-o librărie citind din „Nume de cod – Povestitoarea”. Doar pandativul VEDETĂ lipsește. Să mi-l cumpăr singură? Aș putea, dar parcă m-aș lăsa cadorisită cât să poarte cu el, ca o  bătaie de gong,  semnificația și siguranța că, în sfarșit, am ceva pe care știu sigur că nu-l mai atribui altei persoane și altei date. Știu că trebuie să vorbesc doar de ACEA bijuterie și nu alta – de asta am și ales inițiala pentru sora mea – dar cum noi două suntem în simbioză, cred că îmi înțelegeți freamătul. Suntem literă și cuvânt. Împreună.

 Îmi aștept acel „Adriana”, înșirat pe fir metalic, exact ca în poveștile mele „înșiră-te…mărgăritare”. Sigur nu voi uita vreodată! Dăruiți și primiți. Noi, surorile, am primit o lună ianuarie ca aniversare comună, un împreună și posibilitatea să pecetluim frumos legătura noastra cu o literă și un cuvânt. Mulțumim, lovebird.ro!