Fifi, pisica clopoțel.

Episodul 1: Aritmetica pisicii

As vrea să alunec pe o risipire de cuvânt, să mă rostogolesc în lumea hohotelor de râs, să mă sprijin pe zâmbetele celor din jur, să-mi dau cu roșu grijile, iar așa, făloase, să plece prin oraș și să-mi lase inima goală. Jur că găsesc eu ceva cu care s-o umplu. Până una alta, giumbușlucurile celor din jur îmi ridică moralul instantaneu. Si un alint de pisică-clopoțel care nu știe diferenta între noapte și zi; ea mă învelește mereu cu trupul său, aproape de gât, ca nu cumva să-mi fie frig sau să mor de plictiseala.De n-ai pisic, nici nu știi ce-ți lipseste. După ce inspectează bine toate preșurile din dormitor, să vadă dacă sunt la dungă, i se pare  ei că nu mă pricep deloc la design și le asaza cum îi plac. Mulțumită, se pitește, delicat, să vadă tot patul, de unde ar putea începe o nouă strategie.

O auzi, dar n-o vezi, o ghicesti dar n-o simți, o iubesti si ea te lasa, cuibarindu-se toată ca un ghem lângă inima ta. Te doftoricește la degetele de la picioare. Ti le numara, unul cate unul. Dacă nu-i iese aritmetica, o ia de la capat. Ce dacă tu dormi? E doar un amănunt. Dacă degetele de la picioare i se par inventariate, trece la botul lui Toto, care e tot langa tine. Simti toata lupta dintre ei, deși ai putea crede că visezi, căci doar dormi, nu? Tarziu, obosit, pisicul intra sub plapuma, face două ture sa vada daca respiri, apoi se culcușeste ușor, iar tu aproape ca nu te misti sa nu deranjezi mogâldeata.
 
Ce ziceam de inima mea? Că ar putea fi goală? Da, de griji. Pe alea le alung și pun în loc bucurie simplă, iar de mai rămâne vreo urmă de neplăcere un clopoțel de pisică face vrăji și le alungă. Miau…