Clopotul

Clopotul suna a răsărit de apus, suna a toamna  roșie și a cântec răgușit de fier obosit. Se tânguia peste deal și o întorsese pe bunica Florina cu fața spre el, închinându-se  încet, de parcă ar fi vrut sa mute gestul direct în inimă:

-Maine e sărbătoare mare!

-De unde știi, bunică!

-Și de n-aș ști, îmi vorbește clopotul!, îi  spuse bătrâna ca și când un mare secret avea sa iasă la iveală.

Aurel, care se juca în fundul curții cu un pui de pisică vărgat, de zici ca era o zebră de jucarie, se oprea a mirare. Tot nu înțelegea cum îi vorbește clopotul bunicii. Iși îndesa cipilica aia de împletitură lânoasă, că nu se mai putea numi căciulă de când o tot folosise ba pe post de prinzătoare de vrăbii, ba își culcușea rățuștele de sub cloșcă, ba era jucărie de vreme rea, aruncând cu ea prin toata camera. Avea o burtica bombată și un maieuț cam scurt care lăsa să i se vadă moțul buricului tăiat de parcă cineva voise a-i lăsa semn de recunoaștere. Se întoarse  cu fața spre clopot, luă două prune din copac, se aseză pe un bolovan și se gândi, preț de cateva clipe, cum ar face și el să prindă din graiul clopotului, secretul sunetelor sale prelungi și diferite, uneori.
Nu trecu mult de la întâmplarea neîntâmplată, că iar se auzi clopotul de peste deal. Se bucura în sinea lui știind că data trecută, când fusese sărbătoare, bunica își pusese șort și basma nouă, și după ce veniseră de la biserica scăldă niște corcodușe in apă, le ținuse la foc domol și i le dărui sub formă de compot dulce-acrișor, în care aruncă, așa, ca din greșeală, puțina menta proaspată. Cu  niște minciunele pudrate cu zahar vanilinat n-avea cum să uite nici glas de clopot, nici forfota mulțumirii interioare. O simfonie aș spune eu, dar Aurel nu cunoștea termenul,   el traducând răsfățul într-un gând alambicat în care intrau sunete tânguitoare, aromele bunicii și darurile lui Dumnezeu din zi de sărbătoare, cum îi spunea mereu buna și pe care le pecetluiau cu degetele împreunate în semnul Crucii.
Si clopotul iar vorbea, dar vorbea altfel, ca intr-o rugaciune trista, in niste sunete ce semănau a plânset, nu a veste bună. O data și inca o data, in atentionari decriptate de oamenii de pe drum.
O auzi iar pe mămucă:

-Oh, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Maine avem inmormântare în sat. Bietul moș Costache, mai putea trai, ca era mai tânăr decât mine!

Cum aflase buna de mos Costache direct de la clopot, zău dacă-i mai era de înțeles. Hotărât lucru, mâine la înmormântare avea să afle misterul. Acum mai trebuia sa o convinga sa nu il lase acasa,  îngropăciunea nefiind locul unde el s-ar fi aflat in mod firesc, dar asta seară, la rugăciune, îi va spune că vrea să-l întrebe pe preot dacă sacrament și impărtășanie au ceva comun intre ele. Bunica va fi incantata de idee și-l va lua  și pe el in sat. Oricum, el citise in cartile din casă despre asta, in zilele ploioase cand nici Cotor, motanul, nu era de gasit și in care doar asa putea scurge ușor timpul acela ud care fuziona în nesfârșiri plictisitoare.
Muntele impartise satul cu denumire simpla: dincolo de biserica. Biserica era reper nu doar in sufletul lor bantuit de greutati zilnice, de putințe și neputințe, dar  și geografic vorbind. Oriunde te-ai fi aflat, dincolo de biserica devenise un termen atat de uzual, incat un vizitator neavizat ar fi fost puțin derutat de rocada asta tacita. In dreapta sau in stanga …oricum lucrurile pareau la fel, in incremeniri de poveste, cu pășuni ca intr-un vis verde vărsat dintr-un basm colorat, cu liniște de pământ și piatră, de copaci și ape cuminti. Ei, uneori cuminti. Pentru ca altfel, ar fi auzit Aurel și ce inseamnă sa bata clopotul a primejdie. Avea sa afle, dar nu astazi. Astazi se strecura pe langa ziduri, trecând, incet, pe lângă oamenii cu priviri cernite și se lipi, ca intr-un film de actiune, in care inamicul ar fi putut fi oricine, incercand sa ajunga la clopotniță. Clopotarul avusese deja toate ritualurile, iar băiatul știa ca mai urmau și altele, de asta astepta sa coboare de acolo.
Doar ca nea Ene nu avea niciun gand sa-și părăseasca locul, asa ca iși lua inima-n dinți, intra inăuntru și cu pasi timizi incerca sa se strecoare spre el. Scarile scartaiau insa mult prea tare, iar nea Ene, care-l vazuse dand târcoale, îl invita, cu glas domol: „Hai, Aurel, hai tata, hai sa vezi lumea satului din locul unde vorbeste Dumnezeu!” Aurel era atat de impresionat că nea Ene putea citi gandurile omului, incat, ezită o secundă, dar iși lua inima-n dinti și urca ferm și sigur pe sine.„ Sa traiesti, tata! Dar ce ti-a luat atat de mult? Vrei sa auzi clopotul indeaproape? Vino, daca te tin urechile!”

clopot

Inainte sa puna insa vreo intrebare, că destul îl urmăreau cele despre puterile celor din jurul său, Aurel iși scutura uimirea pe fiecare bucatica de bronz, pe fiecare filigran de metal aurit, pe steagul tricolor care îi amintea de povestile bunei, și orice vorba primita de la clopotar, nu mai putea sa-l faca sa iasa din starea aia de admiratie muta. Se ridica incet, in turla, si privi măretia locului. Nu avea decat 10 ani, dar iși spuse in gand ca ceva mai impresionant nu vazuse. A impânzit cu arderea ochilor lui albastri fiecare particica în stropi de bucurie rara. Peste multi ani, gandul i se rearanjă in minte și concluzia îi rămăsese aceeași, doar ca acum îi daduse nume de rai satesc. Nea Ene, îi arata punctele strategice ale satului, de dincolo de biserica, dreapta și stanga. In dreapta, undeva spre padure, se vedea ceva alb, cu niste cruci mici, intr-o imprejmuire ciudata, și nu, nu era cimitirul. Avea sa afle că se numeste lazaret și că, pe vremuri, cand oamenii veneau in comert, acolo au sfarsit in povesti despre care inca se vorbeste cu teama, de frica unor boli contagioase cu nume de nerostit. „Să nu deranjăm spiritele celor duși!”, bodogănea uneori bunica. Moara veche se mai zarea in valtori și stana lui nea Vasile era ca o parere.  Dar el nu asta voia sa afle. El voia sa stie cum vorbeste lumii…clopotul. Dar ca intr-o justitie divina, nea Ene se ridica din locul lui și porni la amintit ca slujba s-a terminat și ca mos Costache se va indrepta spre locul de veci.
Nu i-a mai spus nimeni cuvinte. Le-a aflat singur, incetul cu incetul, prin fiecare trecere de duminica sau de sarbatoare, de tristete sau de primejdie, caci,  cum va spuneam, i-a fost dat lui Aurel sa auda și glasul clopotului anunțând flăcări mistuitoare. Acolo, copilul și-a ingenuncheat sufletul, iar plânsul mămucii l-a contopit in amintirile lui, ca un mozaic complet, cu imagini și sunete in care Dumnezeu i-a vorbit de dincolo de deal, dincolo de biserica. Uneori, cand aude un clopot, și acum mare, inca incearca sa deslușeasca vestile cerului. Poate de aceea nu-i e frica de tunet sau de ploaie, caci stie de la buna lui cu nume de floare ca sunt semne de citit cu sufletul, iar el, care a văzut cum arata raiul, nu poate citi decat ca totul e trecator, dar depinde de tine cu ce vrei sa ramai: cu spaime sau siguranta. Siguranta ca poți auzi, chiar și intr-un final, glasul lui Dumnezeu.

satArticolul e scris pentru clubul celor 12 cuvinte, iar pentru duzina de cuvinte cred ca au mai scris și alții pe care îi găsiți aici, in tabelul lui Eddie. Cuvintele cu ajutorul carora textul meu a luat această direcție sunt: secretul, alambicat, zebra, varsat, justitie, impanzit, sacrament, rocada, mozaic, lazaret, cipilica, fuziona.