Drumul spre Tîrnoveanu! (Vesta doldora)

Povestea mea este de fapt povestea oricărui om ce şi-a căutat jumătatea prea multă vreme. De obicei, o relatăm la petreceri, chefuri sau în momente în care cineva îşi pierde speranţa. Ne gândim că dacă noi am avut norocul să ne întâlnim într-un moment deloc favorabil, cum credeam atunci, e aproape sigur că li se poate întâmpla multora. Totul e sa crezi.  Îndrăznesc să vă povestesc  despre începuturile delicioase ale unei relaţii ce durează  doar din august 2005, dar care ne-a adus multe bucurii şi satisfacţii.
Pentru cei care au citit articolul meu de început, scris la invitaţia Vienelei, ştiţi deja că numele meu e Tîrnoveanu. Adriana Tîrnoveanu. Că m-am oprit  într-un loc numit Temelia şi că sunt în povestea despre găsirea fericirii într-un frumos 5 iulie 2005. Prin aceste articole îmi şi fac debutul pe blog, aşa că să-mi iertaţi stângăciile, vă rog.
Eram grăbită rău şi în uşoară criză de timp, că, deh, fugea sala de aerobic de la locul ei şi n-o mai prindeam, vezi Doamne! Duhul fitnessului mă bântuia în continuare, la întrecere cu cel al destinului, se pare. Tocmai ce traversasem când zăresc, cu coada ochiului, o maşină ce făcea cale întoarsă din drumul principal şi intra pe al meu. Mare mi-a fost mirarea văzând un domn blond, cu o freză de doctoraş de ţară, rooooşu la faţă, îngăimând trei vorbe prin geamul lăsat al maşinii.
 Nu auzeam nimic, poate doar vocile din creier, care-mi spuneau alarmant  că am 35 de ani, că aş fi putut avea 5 copii acasă, bărbat, amant sau ce, Doamne, iartă-mă, mai poţi aduna până la vârsta aceea. Cu alte cuvinte, aproape imposibil de agăţat pe stradă. Cu toate astea, uite că era aievea! Aud ca prin farmec:
„Domnişoară, văd că vă grăbiţi, nu aş putea cumva să vă fiu de ajutor?”
„Auoleu, e vis? Realitate?  Ce se întâmplă?”, gândesc….
Nu apuc să mă dumiresc, iar el să-mi vadă râsul isteric, că încep, nene, nişte claxoane demne de meciul Steaua-Dinamo. Domnul cu pricina încurcase circulaţia într-un mod maiestuos, vorbind cu o duduie, adică…”io”. Superb, ce sa zic! Cine putea amenda mai bine momentul decât ceilalţi şoferi. Ocazie perfectă pentru ei, ce naiba! Se pune în mişcare, disperat şi, spre surprinderea mea, la 50 de metri, parchează, coboară şi se îndreaptă fâstâcit spre mine. Culmea, cu o voce sigură, îmi spune: „Ştiu că nu ar fi posibil să vă urcaţi în maşina unui necunoscut, dar, totuşi, eu cum v-aş putea cunoaşte altfel? V-ar fi foarte greu sa beţi o cafea cu mine?”
Bingo! Mă uit atentă la el, contrariată şi văd un omuleţ, cum spuneam, blond, cu ceva kilograme în plus, îmbrăcat destul de ciudat. O cămaşă verzuie, pantaloni negri ridicaţi mai mult decât ar fi permis unui bărbat, cu nişte pantofi ascuţiţi, culoare indecisă, dar sigur în degrade. Peste toate astea trona o vestă de piele neagră, ce avea buzunarele doldora. Eram siderată, doar că vocea din capul meu îmi spunea cam aşa: „Auzi, Adriano, la câte cafele ai băut tu la viaţa ta, ce mai contează una în plus sau în minus? La etajul 9, apartamentul 39, nu vine nimeni să-ţi propună asta. Poate n-o fi rău?!”
Acum să vă spun drept aveam nişte experienţe ciudate la băut cafele cu tot felul de indivizi, că bărbaţi nu pot să-i numesc, că nu prea eram în stare de delir, ca să zic aşa! Cum, necum, mă trezesc zâmbind şi na,  urc şi-n maşina blondului. Un loc de băut cafea ne trebuia acum. De cum am urcat, însă, m-a luat alt gând, întărit niţel şi de imaginea boemă a omului nostru: „Măi, maşina pare ceva de capul ei, dar benzina…ioc! Coincidenţă sau nu? Mă lasă ăsta amanet! Văleu şi vai de mine!”
 Nu apuc să-mi scutur gândul din cap, că repede veni altul peste mine. Domnul cu pricina se îndrepta spre bodega de cartier din drum: „Ce faaaaaci?, zic. Aici vrei tu? Stai că e o cafenea mai încolo!” Şi atunci, bomba bombelor! Mintea mea începe să proceseze. Omu’ vorbea într-o moldovenească get beget, mai ceva ca Sofia Vicoveanca. Aud: „Păi, scuzi, nu cunosc Braşovul pria bini, eu nu-s di pi aşi!”
Trec şi peste asta! Ce mai, eram deja în căruţă! Pardon, maşină! Ce să mai fac acum? Să rănesc omu’? Nu-i frumos! Şi uite aşa, după alţi 100 de metri, parchează uşor,  îmi opreşte rucsăcelul pentru aerobic în maşină, parcă zălog şi coboram. Nene, şi nici una, nici două, mă ia domnul blond de după umeri, mândru nevoie mare,  ridicându-mă  la cel mai înalt nivel de disperare! Dar unde era să mai fug! Eram acolo, gata să fac faţă şi să văd cum poate să mă dea gata, la o cafea, ”vesta doldora”.
Târziu, am aflat că aceasta-i ţinea loc de borsetă, portofel şi agendă. Şi chiar de secretară! Era îndesată bine, cu de toate, prin buzunare şi era cea mai importantă piesă vestimentară pentru el. Cu toate astea, nu vă pot spune cât era de urâtă!
Secretară şi agendă am devenit eu pentru el, puţin mai târziu, dar asta vă voi povesti imediat într-un alt articol. Deocamdată, intrăm în bar cu un gând puternic, ce avea să se adeverească în câteva luni: „Trebuie ca  acest om să aibă ceva  deosebit, cu siguranţă!” Prea era stăpân pe situaţie şi ferm în gesturi!
 Acesta a fost preludiul, în găsirea ursitului! Aici…găsiţi continuarea.