Pe Tatiana am cunoscut-o cu mult timp în urmă, undeva prin ’94. Să tot fie 20 de ani de atunci. Când am zărit-o, prima dată, mi s-a părut o păpuşă de porţelan, rară şi delicată. Am intrat în biroul ei, în care nu se instalase de multă vreme, convinsă fiind că voi găsi aceeaşi figură acră a unei doamne, nu tocmai prietenoase. Doamna se mutase într-o localitate vecină, iar postul îl ocupase ea, oarecum inopinat. Mult mai târziu aveam să aflăm că şi acesta era obţinut cu unul din talentele ei destul de obişnuite, de altfel. Am găsit-o periindu-şi părul castaniu, uşor jenată de acest lucru. Purta un pulovăr alb pe gât care în contrast cu părul perfect şi faţa albă îmi dădu senzaţia de căldură interioară mascată de un aer glaciar nepotrivit. Nu aveam să greşesc prea mult. I-am întins actele şi mi-a mulţumit monosilabic. Mi s-a părut ciudat, dar nu am insistat. Multă vreme a refuzat să comunice cu noi, cu mine. Puţinele cuvinte trădau origini îndepărtate, iar numele făcea să întărească ideea. Eram curioasă, dar nu lăsa deschisă spre ea nicio uşiţă, nicio punte. Venea, îşi făcea treaba şi pleca fix la ora când i se sfârşea programul. Uneori o aştepta un domn, în vârstă, dezagreabil, care în preajma ei nu reuşea decât să iasă şi mai mult în evidenţă, neplăcut vorbind. Mă fascina că pe biroul ei era totdeauna o ceaşcă mare, albă, lângă un ceainic minuscul, cu un capac auriu. Mirosea a caramel şi fructe uscate şi biscuiţii în formă de trifoi îmi bântuiau existenţa mea plană, fără efecte şi simboluri. Eram în perioada în care vechiul, aerul retro şi vintage nu mă acaparaseră deloc şi în afară de faptul că iubeam filmele vechi, nu ştiam nimic despre ceea ce acum face parte din mine. Tatiana a reuşit să trezească în interiorul meu gânduri şi idei pe care am vrut, mai târziu, să le cunosc mai bine. Accentul ei nu era de moldovean de peste Prut, deşi acolo vroiai să te duci cu gândul. Şi nu aveam să greşesc. Era rusoaică de la Sankt Petersburg. Maică-sa, din Brăila defel, se măritase cu un rus ce venise cu vasul în port. Era militar. Acolo se născuse Tatiana, în îndepărtata Rusie. Învăţase ambele limbi din fragedă pruncie; gândea ruseşte şi trăia româneşte. Venise în România să facă facultatea, dar se mutaseră cu totul, undeva în Iaşi, când tatăl ei muri, aşa pe nepusă masă. Toate astea aveam să le aflu, la o ceaşcă din ceaiul cel mai bun băut vreodată şi care mi-a schimbat mentalitatea despre licoarea asta, care la mine, acasă, se consuma doar în scop medicinal. Tatiana nu era tocmai un înger, dar nici vreun demon nu era, Doamne fereşte. Fusese măritată deja, cu un avocat de succes, ce o ajutase să termine facultatea, dar care o lăsase după ce descoperi că un profesor de al ei contribuia, şi el, la bunăstarea familiei. Avea o fată, pe care maică-sa o creşte dur, fără vorbe fine, de parcă armata rusă încă îşi avea trupele înfipte în mentalitatea ei: „Ce să faci cu o smiorcăită? Viaţa e dură! Trebuie să o subjugi! Fata mea de aia a reuşit în viaţă! În plus, trebuie să ştie de mică, că dragostea nu e bună nici pentru trup decât dacă îi dă de mâncare! La propriu!” Eram siderată, la vorbele bătrânei şi m-am prins repede că nicio relaţie de a fetei sale nu o vedea ca pe o romanţă din cântecele ruseşti. La ea „dragostea trece prin stomac” devenise motto şi scop. Greu pentru Tatiana, care era frumoasă, curtată dar bântuită de regulile vieţii, reguli impuse de o educaţie aspră şi, mi se părea mie, nepotrivită.
Într-o zi m-a invitat la ea. Nu ştiam că e aniversarea zilei sale de naştere, dar m-am dus pregătită. Politicos, vorbind. Mansarda unde locuia era extrem de cochetă. Peste tot semne ale originii de care era tare mândră, dar şi fotolii ce păreau desprinse din saloanelor vremurilor de demult. O tapiţerie brodată cu fir de aur împodobea un perete. Şaluri ruseşti, lucrate manual, stăteau aruncate pe pat, şi nu numai, într-o simbioză perfectă. Samovarul, în jurul căruia tronau ceşti de sticlă, aşezate într-un suport metalic gravat, mă făcu să mă pierd în decorul original şi desăvârşit al femeii de porţelan. Pe masă erau bucate cu specific rusesc. Unele dintre ele. Peşte afumat, sărat, într-un sos de ceapă şi muştar, o salată, şuba, parcă se numea, icre aşezate pe felii minuscule de pâine prăjită unsă cu unt, carne de viţel, trasă în unt şi nişte şniţele de Palermo, care mai făceau să ieşi din decorul unui timp neştiut. Votca şi vinul gros, negru, ne ajutau să ne dezlege limbile şi să dăm drumul confesiunilor de tot felul. În final, ne servi un crumble cu fructe confiate şi mere, ceva nou pentru mine, atunci, şi acelaşi ceai roşu, cu gust caramel şi fructe uscate. Totul era un spectacol. Masa, locul, limba ei dezgheţată, ce nu mai ţinea cont că nu îi place să dezvăluie prea mult, ne făcea să ne ţinem strâns ceştile şi să nu ne dorim să plecăm prea repede. Ne povestea amestecat: despre Ermitaj, Palatul de Iarnă, despre vremuri ce păreau îndepărtate, dar şi despre nevoia de a răzbi într-o lume pe care o recunoştea doar cu simţurile. Pe dulap tronau legume ce erau puse la uscat, îşi făcea singură baza de mâncare, iar eu eram căzută în admiraţie totală. Avea talente cât pentru o mie de femei şi o putere interioară şi exterioară fantastică. Nu am putut deveni prietene apropiate. Era greu să nu te şocheze ceva la modul ei de a fi şi atunci, de teama să nu judec nepermis, mi-am intersectat viaţa cu ea…doar câteodată, la o ceaşcă de ceai, cum numai ea ştia să-l facă. La un moment dat drumurile ni s-au separat total. Am zărit-o, tunsă scurt, nepotrivit aş spune, căci îi ieşea în evidenţă nasul ei uşor coroiat, dar care nu avea cum să strice acea faţă perfectă de porţelan. Era tot frumoasă, un pic tristă, şi nu ştiu cum, dar am închis ochii pentru o clipă şi am trimis-o în gândul meu, în acea seară de iarnă perfectă, lângă şemineu, samovar şi ceai cu nuci. Şalul ei roşu îi împodobea umerii şi îmi zâmbea deasupra albului din ceaşca de porţelan fin…ca ea. Povestea face parte din cele înscrise în tabelul Clubului Condeielor Parfumate, găzduit de Mirela. Tema propusă de Silving, este cea a ceaiului băut cu prietenii, şi recunosc, că singurul parfum ce îmi vine în minte, în concordanţă cu cel al cuvintelor de mai sus, este Eau Parfumee au The Rouge, una din cele mai rasate creaţii Bvlgari, marca de lux. Dar pentru că nu am răbdare să adun informaţii despre el, vă las să căutaţi voi, iar eu vă mulţumesc că aţi citit povestea ceaiului meu băut în vremuri ce îmi par tare îndepărtate. Şi chiar sunt.
ce arome, ce ceai, ce companie… poveste de demult desprinsa parca dintr-o pictura ruseasca. ce de oameni ai cunoscut tu Adriana. si ce de povesti ai adunat… am savurat si eu ceaiul cu nuca… i am simtit gustul si mi-a placut .
Frumos povestită! Uneori îmi place mâncarea rusească!
Da! E o poveste amplă din care am scos doar ce am putut, pentru că m-aş fi lungit în nişte amănunte delicioase, de altfel, dar departe de gustul ceaiului de atunci. Am ceva ani. Vei aduna şi tu, ca şi mine, frânturi din oameni, gusturi şi arome. Eu fac asocieri: de exemplu când văd o vulpe, am o persoană în faţă ce îmi e tare dragă, la fel am pentru multe altele, dar cea mai ciudată e berea. Berea îmi aminteşte de un cuplu, care acum nu mai e cuplu. Mulţumesc, Vavaly! Mă bucur că ţi-a plăcut. Eu aş fi tot scris despre subiect. Nu ştiu de ce.
Când voi scăpa de acest „povestit”? Doar asta fac? Sau trebuie să mă obişnuiesc? Cred că îmi răspund singură…
Un minunat crampei de viata in amintirea ta. Cat de frumoasa a fost viata femeii care a trait cu „mentalitatea armatei ruse” nu stiu…
Imi place sa citesc ceea ce scrii pentru ca mi-e foarte usor sa transpun in imagini si sa completez, in gand, ceea ce nu e scris. 🙂
amintiri despre persoane cu care ne intersectam in viata
iti aduci aminte uneori de ele si parca, daca ai sta asa sa analizezi in timp revezi infatisarea, obiceiurile si chiar o parere mult mai solida decat cea din zilele de atunci
Ai surprins perfect ezitarea mea din text. Acum nu mi s-ar fi părut atât de spectaculoasă ea, încăperea, voinţa ei, frumuseţea, vorba. Acum e plin de încăperi deosebite, de oameni cu accente ce nu mă mai miră, chiar trăiesc cu unul în casă, de oameni ce sunt preocupaţi de a trăi sănătos şi chiar de cei ce ar face orice ca să trăiască mai bine. De asta, atunci, păpuşa mea rusească a lăsat o amprentă…definitivă. Mulţumesc.
Femeia aceea ar fi fost bună de personaj principal, deşi nu am văzut-o de multe ori în viaţa mea, dar cât am văzut-o m-a lăsat fără cuvinte. De fiecare dată. Doar că parcă nu merită o poveste. Sau poate da? Nu ştiu. Mi se spune că scriu…cinematografic, că se văd imagini din poveştile mele. Prima dată am râs, dar acum până şi eu îmi închipui scene, amănunte, mai pun, mai iau, mai adaug. Mulţumesc. Bine ai venit la ceaiul meu!
Pictezi cu cuvinte, muiate in culorile sufletului tau, timpuri si oameni cu un farmec aparte. E mai mult decat o poveste, e o calatorie la care ne inviti. Ceasca ta de ceai e plina de arome si culoare
Mulţumesc că ai băut ceaiul cu mine şi cu păpuşa mea rusească. Te îmbrăţişez!
Pe mine m-a facut curioasa despre destinul acestei femei, o vad eroina de roman…
Ar putea fi. Am scos cu greu trei idei doar din multitudinea celor pe care mi le trimitea ea, ca personaj.
minunat! frumoasa poveste!
mulţumesc!
Fascinanta femeie! Am convingerea ca cei care o vedeau cu greu isi puteau lamuri sentimentele pe care le aveau… Cel putin eu asa simt citind, ca o plac si in acelasi timp nu o plac…
Intreaga mea copilarie, ceaiul a fost, asa cum spui si tu, un simplu medicament, pe care il beam numai cand eram racita sau deranjata la stomac. :)))))
Perfect. Asta e ideea: a place şi a nu place. Deşi scotea din mine o invidie uşoară, când îi vedeam puterea şi lejeritatea gesturilor şi a acţiunilor, anumite întâmplări trădau adevărata fire care greu ar fi plăcut cuiva…total. Dar, educaţia primită era totul. Mulţi nu ştiau asta, însă.
Am avut norocul ca tata să fie mare amator de ceai rusesc, singurul ceai negru care se consuma în copilăria mea, iar apoi și de alte ceaiuri, aduse de prietenii săi de prin locuri mai îndepărtate. Am îndrăgit orice ceai negru, auriu, verde sau roșu, mai puțin pe cele medicinale (hahaha!) dar am avut, cum spuneam, șansa să mă familiarizez cu o anumită artă a ceaiului, incluisv cu cel preparat în samovar, chiar dacă noi n-am avut acasă unul.
Cea mai frumoasă femeie pe care am cunoscut-o în carne și oase se numea Tatiana, era rusoaică pe jumătate și avea, ca și eroina poveștii tale, o față ca de porțelan. S-a măritat cu un profesor universitar cu 27 de ani în vârstă decât ea, dar a divorțat repede, etc.
Amintirile tale îmi înseninează o zi de stat în pat, după o exatracție stomatologică dublă…Dar nu vreau să stric atmosfera atât de pe gustul meu, o reală atmosferă de ceai povestit, parfumat și retrăit lângă un samovar și o aromă caldă de caramel și fructe confiate.
Anumite femei chiar știu să facă de toate. Și știu să trăiască bine, pentru că există o artă de-a trăi bine. Nu este chiar modul nostru de viață, care căutăm mai mult hrana spirituală. De apreciat că știu, totuși, să ia ce le interesează și ce-i bun din viață. Masa aceea era de un gust desăvârșit, atât ceea ce s-a servit și ceaiul, cât și atmosfera creată.
O poveste aromată cu ceai și amintiri, marca Dama de caro, care mi-a înaripat imaginația, Adriana dragă!
Multa lumea ti-a zis, eu vin sa confirm, caci de fiecare data cand citesc povesti, la tine, mi se pare ca vad un film.
Suba, facea si mama, la sarbatori, dar mie nu-mi place pentru ca nu suport peste si scrumbia. Ma rog, nimic ce populeaza apele, dar samovar a avut si bunica si ceaiul negru era la ordinea zilei in fiecare dimineata.
Multumesc pentru poveste la ceai!
Nici eu nu mă omor după peşte, în sensul că mănânc dacă îl găteşte altul şi dacă are gust bun. Samovarul mi se pare fascinant şi cu stil, dar se ştie deja că mie îmi plac piesele vechi, cu patină. Mulţumesc, Tina. Şi pentru vizită, şi pentru cuvinte. Încep şi eu să cred că scriu cinematografic, cum mi se tot spune.
Mie mi-ar fi plăcut să ştiu a face mai mult şi cu timpul, vârsta etc..pun mare preţ pe îndemânare şi capacitatea de a reuşi să te descurci onorabil şi în bucătărie, grădinărit sau alte activităţi care nu ştirbesc cu nimic din celelalte îndeletniciri ale noastre. Mi se pare fantastică femeia care e şi modernă, dar şi mamă, şi super gospodină. Le admir teribil. Dacă mai au şi alte talente, cu atât mai mult. Tu, de exemplu, mă laşi mască cu toate astea plus harul şi darul tău de artist. Îmi pare rău…de suferinţa ta. Ştii că văd zilnic asta, nu?
O, draga mea, după ce s-a pensionat mama tot mai greu mi-a fost să merg la stomatolog. Dar am fost și uite că și acum sunt programată, deoarece țin enorm la dantura mea, vreau să am dinți frumoși și sănătoși! Da, e bine să le știi pe toate, dar eu nu cred în super femei, pur și simplu e prea complicat. Te pup! 🙂
Eu, deşi lucrez în cabinet stomatologic şi soţul mi-e dentist, tot am probleme cu dinţii. Am avut de mititică. Am fost surprinsă plăcut, la început când te-am cunoscut, să aflu că mama ta e medic dentist, chiar asa pensionat. Simţeam că avem şi mai multe în comun. Extracţiile dentare, nici acum, după atâţia ani de când văd oameni ce au nevoie de ele, nu îmi dau o senzaţie confortabilă. O zi bună, Mirela!