Sunt România şi m-am născut odată cu Lumea

Clădirea, deja pe jumătate dărăpănată, se mai clătina încă o dată din temelii. Fetiţa cu păr bălai şi cârlionţat se strânse şi mai mult la pieptul mamei: ”Spune-mi, te rog, o poveste, să nu mai îmi fie aşa de frică!” Vuietul vremurilor răsuna, parcă, în casă, iar Maria nu putea adormi fără cuvinte, fără liniştea basmelor ei preferate. Nu era timp de poveşti. Sau poate da? Femeia, cu faţa smeadă şi cu ochi îndârjiţi, clătina hotărâtă din cap, zicându-i şoptit copilei, fiindu-i parca teamă să nu o audă avioanele ce aruncau din Iad foc peste pământ: ”Este război, fata mamei, acum nu mai e loc de poveşti; zânele s-au ascuns în pletele de ceaţă ale munţilor şi tac. Îţi voi vorbi, în schimb, despre Romania, care este ca tine!”

Cutremurată, tresări, ca un ghiocel eliberat de zăpadă, pe măsură ce asculta începutul şi continuarea Cuvântului, vechile poveşti căpătând  cruce prin rostirea Maicii.  Vorbele păreau puţine, insuficiente, mai avea nevoie de ele şi, rugător, cu ochii înlăcrimaţi, încercă să nu oprească cursivitatea lor. România nu mai era doar un nume, era semnul Învierii făcut de Dumnezeu pe acest pământ; era gând şi faptă, lumină şi putere, curaj şi demnitate.  Obiectele magice aruncate  de Făt–Frumos în calea Zmeului nu mai erau simple închipuiri, ci purtau nume concrete: Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu, Horea, Eminescu sau Avram Iancu; efigii pe care avea să le întâlnească pe chipurile românilor din jurul ei.

Furată şi vrăjită de noua “poveste”, copilul se sprijini fără voie de ”cărămizile fierbinţi”  dintr-un perete ce se încăpăţâna să reziste în picioare, dar nu mai clipi a teamă; îl pipăi cu mâna şi simţi  Codrii Cosminului, Rovine, Calugărenii, Alba Iulia, Plevna sau Marea Unire. Învăţa de la Voievozii Maicuţei să nu-i mai fie teamă. Nu a uitat niciodată acel război. Acea victorie a sa, personala, asupra fricii i-a devenit  icoana. În acea noapte de foc, fetiţa bălaie a adormit, în cele din urmă, liniştită, ca în orice noapte de peste ani. A doua zi, în zori, a reclădit tot ce s-a dărâmat; genunchii ei, plini de sange, înfipţi în pământ, fiind rugăciunea de izbăvire în faţa lui Hristos. Multă vreme, după aceea, purtând cu ea Duhul şi puterea înaintaşilor săi, dându-şi, în acelaşi timp, seama ”cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm.”

Aula Universităţii, imensă şi rece, devenise neîncăpătoare pentru studenţii care se adunaseră acolo pentru festivitatea de absolvire a facultăţii de istorie. Maria era un pic neliniştită, neştiind de ce anul acesta duhovnicul ei, preotul micii biserici de lemn dintre căminele studenţeşti, nu mai fusese invitat la festivitate. Acum, mai mult ca niciodată, simţea că are nevoie de el, mai ales că trebuia să le vorbească studenţilor şi profesorilor în calitate de şefă de promoţie.  Fusese, în schimb, invitat altcineva; un profesor “nou”, care le promitea  tinerilor o altfel de istorie, “revoluţionară” dupa cum spunea el, în consens cu noile realităţi. Glasul spart al acestuia o făcu să tresară instinctiv şi amintirile din vremea războiului o copleşiseră din nou; vorbele omului de la tribuna fiind, parcă, o continuare a focului de atunci. Dacii străbuni deveneau nişte bieţi barbari care au dispărut peste noapte, eroii Neamului nişte simple ficţiuni, iar poporul roman era prezentat ca fiind un accident nefericit al istoriei. În mintea Mariei se derulau miile de pagini citite; Nicolae Densuşianu şi  Iorga fiind titanii ei preferaţi. Ei îi spuseseră ca Dacia nu a fost niciodată ocupata de romani, că triburile latine provenite din Arcul Carpato-Dunărean au populat, cu mii de ani înainte de Hristos, Peninsula Italica şi că soldaţii din  numai zece legiuni,  care nu vorbeau aceeaşi limbă,  fiind proveniţi din diferite regiuni ale Imperiului Roman şi care “ocupaseră” mai puţin de o treime din teritoriul Daciei, nu aveau cum să schimbe un popor şi un grai. Dar şi el, la fel ca şi alţii care s-au pripăşit pe aceste locuri, vroia, în schimb, să arate omenirii că a fi român înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul. Faptul că noi, românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nu să dăm apă la moară acelora care ne desconsideră originile.

Sângele vărsat pe câmpurile de luptă  şi în închisorile Necuratului, de-a lungul istoriei, nu putea să se prefacă peste noapte în apă. Acel sânge înmuiase  Pământul pe care a pus capul ca pe o perna ocrotitoare în vreme de cumpănă. Acel sânge nu a fost o minciună,  l-a simţit şiroindu-i pe obraji, strângându-l, mai apoi, cu grijă în pumni şi în inimă pentru a nu se irosi, pentru a reînvia în sfinte moaşte.

Vorba făra zidire a personajului, care-şi încheiase apariţia, nu o înspăimânta. Citise nenumărate tratate despre demoralizarea unui popor şi predarea acestuia în faţa inamicului fără a se trage niciun glonţ.  Cuvântul fetei neprihănite rasuna în aulă, ca o pădure tremurată de un vânt vechi:  ”EU sunt MARIA şi nu am murit atunci! EU sunt MARIA şi nu sunt o poveste, sunt România şi m-am născut odată cu LUMEA!

MAIASTRA începu sa cânte cu lupii;  TROIŢA sădită de Hristos în România lumina răscrucea de drumuri; la poalele ei, Maria se aşeza  în genunchi. Din nou…

Acest articol este o îngemănare de gânduri ce aparţin soţului meu, Mihai, în formatul poveştilor  pe care acest blog le găzduieşte şi în care nu spunem altceva decat crezul familiei mele, care nu se va dezice niciodată de originile sale, de credinţa acestui popor, de frumuseţea şi puterea lui. Dacă sunt mulţi acei care spun ”frumoasă ţară, păcat că e locuită” şi vom lăsa ca o mână de oameni   să ne convingă că tot ce vine din afară e minunat şi bun, iar noi nu însemnăm mai nimic, ar trebui să ştim că în acea propoziţie se vorbeşte despre fiecare dintre noi în parte. Mai ţineţi minte căutarea aceea pe google cu ”românii sunt proşti” sau noile trenduri cum că am fi intoleranţi în ceea ce priveşte modernismul vremurilor? Ei bine, sunt sigură că aceste cuvinte nu vor schimba nimic, ci vor rămâne simple vorbe scrise, dar măcar ştiu că nu pot pleca privirea şi capul de câte ori suntem acuzaţi că suntem habotnici, needucaţi şi înapoiaţi. Şi mai ştiu că vremurile acestea le trăiesc cu mâhnire în suflet, la fel de greu ca mulţi dintre noi, dar ştiu că am trecut printr-un vârtej de situatii în trecut şi că ne-am adaptat mereu şi mai bine. Pentru mine, istoria recentă, a comunismului, e încă vie. Dacă am putut supravieţui umilinţelor, a lipsei de libertate de orice fel, a crucilor şi rugăciunilor făcute pe ascuns, atunci..tot ce primesc acum pare un balsam vindecător. Faptul că încă se poate alege în cine şi ce să crezi..mi se pare cel mai mare drept. Faceţi-o fiecare, după cum vă spune mintea şi sufletul. Am făcut-o şi noi azi…aici şi în inimă.Mulţumim.

2 iunie 2014, reașezată azi, 22 iulie 2015 când istoria pare a se repeta…

You may also like

27 de comentarii

  1. Nu mi-e rusine cu tara mea, chiar daca acolo unde plec ma trag de mana cersetori romani intr-o franceza stricata, sa le dau un banut…. Mi-e rusine cu lichelele care clameaza interesul national si cred ca toti suntem orbi….

    1. …din păcate citesc des despre cat de mediocri suntem, cat de inapoiaţi, cat de intoleranţi, mai ales după reactia naturală de respingere pe care am avut-o faţă de ”fenomenul” femeia cu barbă, de exemplu, dar şi altele de gen …şi asta nu poate decat să imi aducă nefericire.Vorbim despre români nevrednici, despre români care nu ne fac cinste şi niciodată unul dintre noi nu ar avea curajul să vorbească de bine ceea ce suntem.E mai usor să ne blamăm, să ne credem inferiori altora şi da, datorită celor care ne conduc conform altor interese, de multe ori străine, riscăm să rămânem niste simpli pioni pe o tablă de sah. Multumesc.

  2. Am citit cuvintele tale in loc de o lectura usoara care sa imi acompanieze cafeaua si m-a lovit puterea de a alege. Pana la urma nu conteaza cine are sau nu are dreptate ci dreptul de a alege in cine sa credem si astfel sa ne creem un viitor nou, doar al nostru. As vrea atat de mult sa fie adevarat!

    1. ..uneori a vrea cu a putea nu se adună, dar eu recunosc un lucru: indiferent de tumulturile sociale prin care am trecut şi trecem, adevărul istoric, pentru mine, va rămâne cel ştiut şi aflat, nu doar din manualele şcolare, unde ştim prea bine, cât de multe s-au omis şi s-au deformat.Voi avea puterea să spun că sunt mândră că sunt român chiar dacă suntem zugrăviţi în culori nu tocmai plăcute şi prefer să scot in evidenţă lucrurile bune ale acestui neam, că pe cele rele le contabilizează toţi, oricum, desi ar fi fost bine să fi fost invers.Mulţumesc pentru comentariu, nu a fost un articol tocmai digerabil la cafea şi pentru asta voi fi şi mai recunoscătoare.

  3. Adriana, fiecare se numeşte pe sine cum crede de cuviinţă! Sunt sigur, ca popor, avem multe de învăţat. Istoric vorbind avem o întârziere de cam 300 de ani faţă de vestul Europei.
    Dar cred cu tărie că avem şi multe de oferit!
    Mai ales dacă ne maturizăm sau mai bine spus dacă conducătorii noştri vor înţelege că pot promova milioanele de lucruri minunate care le-a făcut acest popor! Ar fi un mare pas înainte!
    Este greu de vorbit într-un comentariu pe această temă, din păcate

    1. …poate e greu de vorbit intr-un comentariu, dar nu pot să nu mă intreb de ce spui că suntem cu 300 de ani in urmă faţă de vestul Europei? De ce nu cu două sute, sau de ce cifră rotundă? In fine, cunosc şi eu teoriile care circulă, dar prefer să rămân ancorată în ideea că sunt multi care preferă ca noi să avem o părere proastă despre noi înşine.

  4. Aveam multe momente de dezamagire. Si ziceam si eu pacat de tara asta. Dar mai apoi mi-am dat seama ca alegerea e si la noi. Nu depinde doar de noi, caci sunt si episoade scrise de indivizi ce nu ne fac cinste. Dar acum aleg sa stiu ca sunt si oameni de valoare. Acum sunt mandra de oameni frumosi ai acestei tari. Si aleg sa cred ca va fi si mai bine. Pentru ca suntem oarecum si datori sa fie mai bine. Datori fata de istorie. Fata de cei care au ales sacrificiul de sine, pentru viitor. Superb scris.

    1. Eu zic că asta e esenţa: să alegi să vorbeşti de bine acest neam, acest popor, să scoatem in evidentă lucrurile importante, bogăţiile noastre, atuurile pe care le cunoaste toată lumea şi care sunt vânate din toate părtile. Rătăcirile sunt permise, exact ca si in viata personală, dar vine o vreme cand fiecare alege să trăiască in interiorul lui împreună cu binele, cu exemplele istorice şi culturale care ne-au definit ca neam, cu gândul că alţii au reuşit, cum spui tu,…sacrificiul de sine doar ca noi să trăim un pic altfel. Mulţi uităm ce putere are libertatea. Nu am fi avut acest privilegiu dacă cu 25 de ani in urmă, de exemplu, nu s-ar fi schimbat ceva. Că a adus şi o mulţime de schimbări in rau, că frica de mâine ne face să uităm lucruri importante din identitatea noastră, asta e altceva. Sunt mulţi acei care au interesul să ni se abată atenţia de la ceea ce reprezentăm istoric, de exemplu, care să ne facă să ne simţim inferiori altora şi ţine doar de noi să ne informăm şi să nu cedăm presiunilor din afară. Ştiu că ţara asta nu e condusă de oameni care să nu permită deformarea adevărului, dar în interiorul nostru nu poate nimeni lucra. Doar DUMNEZEU. Mulţumesc.

  5. Eu cred ca e doar o „moda” negarea a tot ce a fost bun odata, a tot ce a fost solid si adevarat. Imi amintesc cum , de aniversarea lui Mihai Eminescu, din ce in ce mai multe voci se ridica sa spuna verzi si uscate. Din pacate aceasta moda se extinde pana la istorie si credinta iar asta este trist. Da, exista o istorie altfel decat scrisa si aflata de noi din cartile de istorie, da , exista o viata a personalitatilor si eroilor, dar asta nu inseamna sa intinam si sa scotocim, sa aducem in prim plan detalii si aspecte care ar trebui sa ramana in filele cartilor de specialitate si nu fluturate in vant, asa cum se flutura stirile mondene.
    Poate depinde si de noi, parintii, sa insuflam in copiii nostri credinta si dragostea pentru pamantul asta stropit cu lacrimi si sange. Eu simt ca am aceasta responsabilitate. Si stiu ca sunt inca multe mamici si dascali asemeni mie.
    Sper ca „moda” asta sa treaca.

    1. Vavaly, cuvintele tale mi-au mers la inimă. Mi-au creat speranţă şi gând bun, mi-au dat încredere şi certitudine că nu toţi vom pleca urechea spre ceea ce azi se vrea altfel, şi dintr-o dată se găsesc alte explicaţii şi alt curs al istoriei. Poate vor fi destui acei care, dezamăgiţi fiind de direcţia pe care a luat-o această ţară, vor vrea, cu orice preţ, să scoată in evidenţă ”nevrednicia” noastră ca popor şi ”mediocritatea” noastră nativă, vezi…DOAMNE. Şi nu doar că ar fi fals şi la modă, cum frumos spui tu, dar nu stiu cum se face că mulţi văd doar răul, ca şi când la o carte veche, de exemplu, nu i-ai vedea decât copertile ponosite şi nu şi conţinutul ei extraordinar. Eu cred că suntem un popor plin de calităţi, de valori istorice, culturale, etc şi că stă în credinţa noastră să insuflăm celor care vor veni dragostea pentru istoria neamului nostru şi pentru lucrurile ce ne reprezintă. Eşti o mamă formidabilă şi mă bucur să te fi cunoscut …virtual..vorbind

  6. Acest articol, pe care acum il citesc a treia oara, ma tot face sa ma intreb cand am devenit atat de toleranta, cum de m-am schimbat atat de mult in ultimii ani. Nu am fost mereu asa… Candva, eram acida cu tot ce nu mi se parea a fi „normal”… Si iar ma intreb cine sunt eu, cand sunt eu, cea adevarata…
    Am avut si eu momentele mele de suparare, de revolta, momente in care am spus ca nu imi (mai) place Romania, ca nu imi (mai) place acest popor. Inca mai am uneori, cand vad anumite reactii, dar ma condamn imediat, caci tara si poporul nu inseamna doar sutele, miile de oameni ce isi revarsa gunoiul fizic sau mental oriunde le vine chef. Tara inseamna mult mai mult si mult mai frumos. Asta este ceea ce trebuie sa ne amintim si sa respectam.
    Minunat este mesajul ce se ascunde in aceasta poveste!

  7. …chiar asta cred şi eu, că perioadele cu schimbari sociale nu trebuie sa anuleze istoria si datele acestui neam; că nu toti cei care arunca cu gunoi pot fi luati in seamă, că mutilarea datelor şi aruncarea cu incertitudini şi indoială asupra identităţii noastre nu trebuie sa ne influenţeze. Progresul nu inseamnă a spune despre noi doar lucruri rele doar pentru a puncta măretia altora. Suntem vanati la tot pasul pentru bogatiile noastre, fortati să acceptam degetele intinse doar ca pe urmă sa ne trezim datori vanduti, furati şi anulati. Intimidarea noastra se poate produce simplu, in primul rand prin respect scăzut faţă de noi înşine, când, de fapt, originile noastre ni le-au dovedit alţii, şi nu români, de multă vreme, iar puterea noastra sta in cunoastere. Asta e ceea ce am deprins eu acum şi de aceea cred ca nu e tarziu sa vedem adevarul. Mulţumim pentru cuvintele tale, Vienela.

  8. O adevarata lectie de istorie si patriotism imbracata in cuvinte frumoase, care se intinde spre inceputurile noastre, popor mandru, harnic si viteaz de daci… Au incercat sa ne ingenuncheze prin diferite mijloace, adevarat, dar nu au reusit pe deplin si nu vor reusi atata timp cat exista oameni ca tine, inzestrati cu dragoste de neam si tara, talentati, gata sa strige oricand in gura mare, ca sunt mandri de tara si de mostenirea lor. La multi ani Romania, la multi ani romani mandri si frumosi!

    1. Nu ştiu dacă eu as fi ştiut a vorbi despre toate acestea fara sotul meu. As fi făcut-o cu piese lipsa, cu istoria aia învăţata la scoală, trunchiată şi incompleta sau m-as fi ferit a vorbi din teamă că n-as sti sigur ce şi cum sa spun. Mă bucur că am putut, măcar pentru o clipă, să arătăm că şi acum, in vremurile astea trepidante şi aparent fără substanţă încă mai simţim româneşte. Să ne trăim, aşadar, ani mulţi şi binecuvântaţi! Mulţumim pentru gândurile bune!

    1. Sunt onorată, foarte onorată şi surprinsă in mod plăcut că aţi lăsat aici un semn de apreciere. Recunosc că în acest articol meritul e al sotului meu şi mai ştiu că tot prin el am cunoscut oameni care vorbesc şi mai frumos despre tara noastra, dar ei nu lasă semne scrise ci doar in inimă şi suflet, şi uneori e chiar mai important. Mulţumim.

  9. La Mulţi Ani, România! La Mulţi Ani nouă, celor care mai credem îndeajuns de mult încât să-i facem şi pe ceilalţi să creadă că a fi român este mai mult decât a te bate cu pumnul în piept despre asta, iar România este mai mult decât populată cu români: ea este iubita de români. 🙂

    1. As fi jurat ca ti-am raspuns, dar nici nu stii cat m-a bucurat mesajul tau, pentru ca stiu ca tu nu scrii niciodată doar cuvinte, ci iţi pui crezurile şi emotiile pe hârtie. Un om drag mie ne vroia români fericiţi, mândri de tara lor, zilnic. Macar stie si ea de acum ca suntem cativa…ce credem şi simţim asta. Sa ne traim mereu, zic..

  10. Țara asta e frumoasă, e bogată, poporul român, acela care duce defapt greul, este un popor frumos, deștept, cu suflet,muncitor. Sluțenia și sărăcia nu sunt ale țării ci ale minții unora dintre ce-i ce o conduc și au condus-o de-a lungul timpului.

    1. Categoric. Nu vom confunda neamul şi poporul cu cei ce sunt plătiţi sa distrugă ceea ce insemnăm noi. Si de ce n-ar face-o cand incepem sa ne indoim de cursul istoriei noastre doar pentru ca sunt unii ce ne vor cu stimă de sine scăzută? Da, da’…uite că oamenii prind puteri, tinerii încă o demonstrează. Zilele trecute am cunoscut unul: frumos, puternic, semet ca bradul. Credea in Dumnezeu, in stramoşi, in traditii şi port popular. O INCANTARE ŞI O SPERANTA PALPABILĂ..

  11. Nu știu unde eram când ai așternut acest articol prima dată. Cred că eram în deplasare prin Târgu Jiu. Nu știu nici de ce nu l-am citit până acum. Probabil că era necesar să treacă vremea, deși eu am aceleași convingeri de foarte multă vreme.
    Se spune că am fi strămoșii civilizațiilor europene și nu numai. Se spune că am avea cea mai veche scriere din lume. Se spune… Se spune, pentru că documentele istorice care atestă toate acestea nu sunt lăsate la îndemâna oricui, ba chiar sunt ascunse privirilor. „Se spune”, pentru că sunt anumite entități care doresc ascunderea acestor informații, mult trucate de istoria scrisă, recentă sau mai veche. Dar pentru ce anumite simboluri daco-zamolxiene au rezistat până către jumătatea secolului 19? Oare au dispărut inițiații noștri?
    Nu avem obiceiul de a ieși în față să ne lăudăm cu ceea ce știm sau cu ceea ce suntem, dar asta nu înseamnă că suntem mai puțin sau suntem mai slabi decât alții. Poate că tocmai această îngăduință dusă până spre absurd dovedește adevărata forță a românilor!

Lasă un răspuns