Merit? Merit…

Se scutură lumea de colbul durerilor de-o clipă, acelea nespuse, nerostite, șoptite doar vântului, dosite în nisipul clepsidrei sau sub pietrele albe de pe dealurile vieții pe care mai umblau încă drumeți neștiutori în ale lumii. Se făceau nori și se ridicau deasupra capetelor  deja plecate, cu privirile îndreptate spre alte poteci și alți munți de cățărat. Unii grăbeau pasul ca nu cumva, sub povara celor ridicate în văzduh, să nu revină și să le pice pe umeri greutăți și mai mari.
Mai scăpa câte unul, dar dintre cei cu frici multe la purtător nu prea se vedeau învingători. Pe cei inocenți și pe cei generoși, norul îi ocolea, ba… chiar le trimitea vânt cald și nisip fierbinte sub picioare, încât să recunoască iubirea, căldura potrivită, drumul pe care nu îndrazniseră a-l petrece cu piciorul inimii.
Apoi, tot lor le punea crengi și frunze, și muguri, le dădea ploaie cuminte însa îi lasa să înflorească singuri; să-și dea rod și să se bucure. Erau printre ei copaci-inocenți cu suflet de artist și cu vise altoite prin alte ramuri. Ăștia mișcau nisipurile,  generos și blând, cu perseverențe timide, dar ferme, încât întomnau în veri și împrimăvărau de două ori pe an, uitând de timp și timpuri.
În scorburi se adunau scoici și boabe de mărgean, flori de sticlă și fluturi încremeniți în frumusețea aceea de lume. Mascote și semn în ținutul iubirilor de oameni. Se recunoșteau între ei, după palma stângă, după inelarul cu cerc magic și după emoțiile ce iar se ridicau deasupra lor, transformate în soare, de astă dată, la care doar ei puteau privi.
Se roteau în stânga și în dreapta, făcând loc și altora, deși mulți treceau uitându-se cu spaimă după zmeul cu griji ce tocmai se ridicase. În loc de recunoștință  le rămâneau suspendate, în inimi, ochiurile firelor ce se destrămau la primul pas făcut.
 Câte unul, însă, tot simțea nisipul și se mira că și locul sterp dădea roade, dacă aveai răbdare. Mulți înțeleseseră că ai nevoie să rămâi în pereche, dar după furtuni cu colb auriu, la numărătoare totul era egal. Din scorburi unii luau mărgean și scoici și făureau podoabe pe care le așezau, discret, pe crengile roditoare, a ofrandă. Nu știu cum, dar unele dintre ele nu rămâneau acolo unde era dorința, însă înfloreau de emoție și se știa că doar se greșise destinatarul sub luciri nepotrivite.
În lumea de pe pietrele albe și nisip curgător, norii erau mereu pe aproape, dar se ridicau rapid, căci iubirea celor calzi îi trimitea în locuri despre care nu auzise nimeni.  Niciunul nu se întorsese a povesti. În oaza lor era despre rămânere și încredere, nu  rătăcire și instabilitate, deși nu se închideau granițele niciodată.
Acolo, putem intra cu toții, unii în perechi, alții singuri, dar fără frici, spaime și renunțări. Mi-e teamă, însă, că dacă mă voi uita mereu în spate, n-am să văd când omul cu zmeie se va odihni și va înfrunzi iar. Cred, totuși, că voi găsi mereu locul, căci fierbințeala sufletului îmi e barometrul perfect.
Dar…oare merit? Fuge nisipul. Merit. Mă înlănțui în iubire….din nou…

 

stejarul îngerilor, sursa: internet

 

 

Continue Reading

Din verde crud, în verde crud…

Din verde crud, în verde crud,
Cuvintele topesc absurd
Linii și puncte, gâlme și noduri,
Funii si oase, piele si riduri,
Se scurg secunde arvunite în neant
Scăldate-n grimase de vorbe ce tac,
Se scutură frunza din copaci invizibili,
Sub copite de cai iarba moare sensibil,
Se adună și melci care-nfruntă destinul,
Stânca literei cade, i se curmă, fin, chinul;
Emoții nu sunt, au murit la altar,
Visări nici atât, dorm adânc pe hotar,
Cresc în mine mirări, se deșiră simțiri,
Respirând adormit un parfum de amintiri,
Cobor pe maidanul părasit și de pietre
Mă julesc de-o creangă, uitată pe trepte
Pe care n-am să le urc, nu cobor, nu le vreau,
Într-o parte a lumii suspendată…eu stau;
Nu mai plâng, nu mai strig, nu mai urlu la lună,
Nu mai vând nici silabe, ilicit, pe sub mână,
Mă ascund obosită de priviri indiscrete,
Pun în cerc ruginit o saltea de burete,
Și-o să dorm, zile-n șir, verde crud adunând,
Până nu mai înșir nici tristeți, nici cuvânt,
Nu mai văd nici chiar oameni care trec printre rânduri,
Trimițându-i pe scene mult mai largi, doar cu gândul.
Iar de mă voi roti până fuge amorul
Obținut din greșeală, chiar voi trage zăvorul;
Voi închide cu cheia și voi scrie pe lemn:
Viața-i joacă, e drept, dacă jocul e demn,
Altfel n-are nici haz, are rânjet pe față,
În abis legănat, putrezit, de fațadă.

(Mai bine, mă avânt într-o relaxare….nelimitată
Căci prin grijile vieții am făcut prea des escaladă;
Dar și mai bine mă voi bucura de ce am.
Și de-i soare, și de-mi bate firul ploii pe geam…)
sursa: pinterest.com

 

Continue Reading

Pisică?

 

Strada era atât de pustie,  în dimineaţa aceea plumburie, încât, parcă, nici  nu semăna a stradă. Era ca o potecă şerpuitoare ce străjuia clădiri mici şi gri, scorojite pe alocuri, iar pietrele, ce săreau in urma paşilor, nu făceau decât sa întărească ideea asta de sălbăticie nepotrivită din mijlocul oraşului. Părea mai degrabă un loc mărginaş, un drum de sat rătăcit prin umbrele oraşului. Nu ploua, dar din streaşini curgeau, parcă, lacrimi de dimineaţă durută.
La un moment dat, strada se îngusta atât de tare, iar clădirile aflate faţă în faţă păreau a-şi da sărutul vremurilor de odinioară. Torsada de la intrarea uneia dintre ele  era atât de uzată, încât abia de mai puteai zări modelul întortocheat al pietrei cu trecut incert. Iederă sălbatică se încolăcea, ca o vrajă, pe coloanele firave ale zidurilor și pe câteva elemente de metal, puse parcă pentru sprijin tăcut. Dantelăria aceea trimitea răcoare și foșnet discret şi nu mare mi-a fost mirarea când, dintr-un balconet cochet, singurul element decorativ intact din acel loc,  o pisică sări în ghiveciul gol al unei ferestre ovale.
Mieună rugător; coloratura glasului ei făcându-mă să uit că mă grăbesc şi că nu-mi plac dimineţile ce seamănă a noapte scurtă. Am dat totuşi, nehotărâtă din fire, să măresc pasul, dar o bufnitură puternică mă opri. Pisica, cine alta, făcu un viraj scurt, ocolind un burlan găurit şi mi se aşeză în cale,  privindu-mă curioasă. Nicio scânteie de teamă nu se zări în ochii ei , dar nici nu mă lăsă să o ating, simţind, pesemne, încruntarea nefirească a chipului meu. Un clopoţel de alamă zornăi şăgalnic în mersu-i fin şi de data asta îmi atinse picioarele, ştergându-mi, cumva, praful de pe pantofi. Negura dimineţii părea strânsă ghem pe toată strada aia unde pisica era singurul semn de viaţă. Restul era încremenit, de parcă vraja iederei sălbatice fusese  aruncată asupra locului cu scop precis. Sau poate o foarfecă magică decupase un crampei de poveste dintr-un basm uitat de timp cât să facă omul mai slab de înger să simtă toate acestea doar încetinindu-și pașii pe o stradă ce părea că doarme. Eu tot cred că sunt clădiri ce au inimi care bat mai tare și pe care doar unii le aud, făcându-i să-și ridice privirea din pământ spre detalii care cer ochi și suflet, cer mângâiere care nu costă nimic, poate doar o lacrimă de emoție.
Iubeam pisicile negre, doar că aceasta părea mai mult decât o pisică, ca şi cum o fiinţă omenească ar fi fost prinsă în corpu-i fin şi delicat. Hotărât lucru, noaptea –  fie ea și din aceea ce se scurge-n dimineață –  imaginaţia mea o ia razna.
Nera, căci aşa scria pe zgărdiţa ce o purta elegant la gât, ajunsese, printr-o alunecare controlată, pe prima treaptă al unui intrând, într-un demisol aparent insalubru. O uşă albă, cu inserţii metalice, era străjuita de un brad împodobit cu ghirlande aurii. Am zâmbit scurt şi am privit mirată la locul misterios în care timpul nu părea că se mişcase vreodată.  Pisica o zbughi spre castronul ca un pocal aurit, ce se pare îi era destinat, atrăgându-mi astfel atenţia către o tăbliţă: ”Madame Nera, clarvăzătoare’‘. Uit de graba ce o avusesem prinsă în mine şi cobor două trepte:  ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni”.
pisica neagra şi femeie
sursa foto: pisicaneagra.com
Mă împiedic de o sticlă de lapte aşezată strategic la uşă, pisica dispare ca prin farmec şi  zgomot de sticlă spartă îmi pune picioarele în funcţiune, fugind, cotropită de gânduri mirate, până spre capătul străzii. Tremuram şi alergam febril, convinsă fiind că cineva îmi urmăreşte paşii. Sub un oblon, ce scârţâia plângăcios, alte trei fire de iederă  păreau cascade de verde în anostul clădirii şi făcură să mă opresc pentru un minut. În urma-mi nimeni nu părea a se ivi şi, ca o dezlipire de idee, prin faţa ochilor îmi trecea stăruitor inscripţia de pe uşă. Mi se părea o veşnicie şi nu înţelegeam de ce dimineaţa întârzia să apară cu lumina ei.  Strada se lărgi dintr-o dată şi visul părea a se curma din faşă. Totul dispărea  de zici că nici nu ar fi existat aievea. Ce prostie! Doar n-am să cred că madame Nera şi-a făcut rondul de noapte într-un trup de pisică?!

Miros de cafea şi pâine caldă îmi alungară frimiturile de poveste aurie. O mâţă  din vecini părea a fi deranjată de un plisc ciripitor de pasăre intangibilă şi mieuna tânguitor. A mea dormea ghemuită pe jumătatea mea de pernă. Părea tare mulțumită. De fapt, mulțumită e mereu, oriunde s-ar așeza.

 

 

 Pe noptieră, o carte de vizită, cu o pisică neagră gravată, dădea a-mi spune că visul meu nu a fost tocmai vis. ”De ştii, nu ştii, aici tu vei veni. Madame Nera’‘.

poveste scrisa in 29 august 2014, repostata 1 mai 2017

Continue Reading

Rămas bun! Plec spre Moș Crăciun

..l-aștept pe Moș Crăciun:

Când lumea mi s-a scurs printre degete, nu eram acasă.
Când lumea s-a așezat pe pietre albe, vorbeam cu oameni dragi.
Niciunul nu a înțeles ce era în mine așa că nu m-am mai întors;
Am pribegit printre cuvinte. Ale altora, ale mele, ale noastre.
Sticleau la fel dar îmi zâmbeau reci, depărtându-mă.


-Ce faci?
-Am închis!
-Ce-ai închis?
-Am închis colivia, dar vezi că prin gratiile aurite se zăresc cuvinte-păsări, dacă-ți trebuiesc ia-le, caută cheia în tine, descifrează cifrul și scoate-le de acolo. Eu am obosit. Ma duc să- l astept pe Moș Crăciun.
-I-ai scris scrisoare?
-Nu. Ma citeste aici și stie ce am nevoie.
-Ce știe?
-Știe ca inventez lucruri, dar le simt pe cele reale și-mi aduce antidotul potrivit.
-Antidot?
-Da, pentru fiecare suspin.
-Și dacă greșește si-ți aduce antidot la fericire?
-N-are cum, măcar el va sti ce vreau.
-Si totuși ce vrei?
-Tu nu ești Mos Crăciun, asa că nu-ți spun! Află singur dacă vrei, așa e cel mai potrivit.
-Ei, ai prea multă tristețe, esti obositoare!
-DA? Hmm, ieri nu eram, dar ieri aveam zâmbetele la liber, azi s-au ascuns tot în colivie.
-Te voi ocoli, să știi!
-Știu, dar nu-i bai, am mai trecut prin asta, in plus nu-mi plac avertismentele, și nu  spune că nu rămâi cu un mare semn de întrebare. Aveai și tu tivite în cuvinte o mare de întrebări; incă unul in plus nici nu se mai bagă de seamă.
-Erai mai amuzantă, vezi peste tot conspirații, mai bine cere-i moșului …. liniște interioară!


-Nicidecum, m-am linștit demult, dar am vrut să văd cine mai vede asta și CUM mă vede.  Acum du-te, fac biscuiți cu vanilie și dulceață de căpșuni. Mă reprofilez, măcar pentru o perioadă. Si nu, nu mai bate la ușă. Nu mai deschid….. pentru o vreme. E timp de rugăciune, tăceri și regăsire. Sunt sub lupă suficient, în restul timpului; viata fiecaruia are o lupă la intrare, dar e o aprobare tacită a contractului cu ea. Refuz, însă, telescopul din casa celui nepoftit, neinvitat, nedorit. Nu e cazul tău, dar trebuia să amintesc asta!

mos craciun

RAMAS BUN! Plec spre Moș Crăciun!

*recunosc că soțul m-a somat să schimb titlul.

Continue Reading

Ghinda farului (poveste completă)

Dimineața îl găsi înghețat, învelit cu perdeaua de la ușa bucătăriei de vară, unde dormea de obicei și unde s-ar fi aflat și acum dacă nu s-ar fi blocat ușa. Coșul  gol îi ținuse loc de pernă, iar motanul Grigore l-a mirosit și miorlăit toată noaptea. A sperat, degeaba, că poate zgomotele tigratului îl vor trezi pe Boss. Dar Boss avusese seară de pocher cu băieții și la câte sticle goale zăceau lângă tomberonul prea mic pentru astfel de obiceiuri, nu avea nicio șansă să-l audă până spre prânz. Se trezi anchilozat si privi în zare, poate, poate, va vedea țipenie de om. Nimic. O liniște nesfârșită și un țipăt de pescăruș rătăcit. Atât.

Scutură încă o dată ușa, dar, ca prin farmec, se deschise și din ea iesi o fată cât oghindă mai mare, cu o privire alungită de veveriță, și  cu o aluniță pe sprânceana stângă…. podoabă de preț. Avea să observe toate astea, așa, deodată, fără să  realizeze că, de fapt, ieșea din camera lui. Ghinda nu vorbea, nu zâmbea, nu dădea vreun semn de stânjeneală, ci trecu  ca o nălucă, trimițându-și pașii înainte și păstrându-se  înapoia soarelui care se instala încetul cu încetul. Deschise larg mâinile ca o îmbrățișare sublimă, iar el abia atunci observă mersul șerpuitor și cămașa de in, prea transparentă și prea puțină chiar și pentru o ghindă. O sorbi vinovat, strecurând un oftat prelung.

Fata strălucea în razele cuminți ale dimineții, iar pe nisip pașii ei deveneau peceți tulburătoare.  Îl strigă pe Grigore să vadă dacă nu cumva vreo vrajă de noapte îl transformase în pisica asta de fată, dar Grigore torcea în coșul pe care-l răsturnase, din greșeală, cu piciorul, azi noapte. Boss nu se trezea, iar el era prea înghețat să mai continue urmărirea cu privirea, încât intră în odaia sa de om trecut prin multe, dar mai ales prin farmece de femeie, încât acum tremura doar inhalând mirosul ghindei. Făcu iute o cafea și puse apa si pentru ceai, dorind să omoare, astfel, orice aromă de tinerețe și neprevăzut, nebănuind că nu-l despărțea de fata nălucă decât vreo zece ani. Ghinda apăru în prag cu mâinile pline de scoici și cu nisip ud curgându-i printre degete.

Nu o întrebă nimic, doar din privire o îndemnă la ceai sau cafea. Surprinzător alesese cafeaua, dar nu-l lăsă să i-o toarne în ceașca aia gălbuie cu smalțul sărit, care vorbea despre rom și seri bărbătești petrecute aici în pustie. Scotoci și găsi o ceșcuță albastră, precum marea și își turnă, singură, din cafeaua turcească în care Mateo pusese puțin cardamon.

-Și cimitirul maritim? Unde e cimitirul aici?, se auzi  glasul ghindei și fiecare sunet îi lăsa în inimă ecouri prelungi. Pentru asta am venit; iartă-mă că ți-am ocupat camera, dar tata era, azi noapte, prea beat ca să mă recunoască! Știam că seara duci peștele rămas la cherhana; în definitiv, nu s-a schimbat nimic esențial pe aici, deși..!, și, nu știu cum, pauzele astea îl seduceau mai tare decât cuvintele, căci lăsau loc gesturilor ușor teatrale, de femeie tânără care se știa privită și adulmecată.

-M-am gândit ca te puteai întoarce acolo, încât m-am strecurat, rapid, în lipsa ta!, continuă ghinda ca într-un monolog uzat, în timp ce trupul i se încordă puțin gândindu-se la mirosul de tabac și pelin sălbatic din așternuturile bărbatului. Te-a chinuit Grigore aseară, iar eu pe tine! Îmi pare rău!

El nu răspunse, căci se părea ca fata cunoștea locul,  de parcă avea desenat în minte fiecare amănunt dar că prin conversația aceea nu urmărea decât să-i confirme că e ea, copila aceea de 10 ani, cu aceiași ochi mirați în care încă se mai zărea întrebarea obsesivă, din toți acești ani – ”de ce a trebuit să plece de acolo pentru a trăi la București?„ Nu se mai intorsese niciodată, așa cum nici în Dobrogea nu mai călcase de când….

Ar fi intrebat-o cum a venit acolo,  cine a adus-o în orașul uitat de lume, dar nu și de Dumnezeu, unde doar o șalupă te-ar fi cules din disperarea care ți-o dădea orarul vaporetelor. Dar nu mai conta. O vedea, în carne și oase, când, de fapt, doar auzise despre ea, de parcă făcea  parte din legendele greu de crezut din juru-i. Nu-i dădeai mai mult de 18 ani când ea avea aproape 30, iar remarca asta îl tulbura, din nou, de parcă nu-i era permis un astfel de gând.

Mateo avea origini genoveze și tare se mândrea cu asta, deși sărăcia lui era atât de mare încât renunțase ușor la titulatura de Don Mateo, așa cum renunțase și la cea de pescar, pentru a fi om bun la toate pentru Boss.

Boss avea o căsuță din lemn, renovată cochet, modestă, doar cu cele trebuincioase, dar perfectă pentru câțiva oaspeți. Pe ei îi plimba la Letea, la Cardon,  înspre tărâmul cailor sălbatici, printre nuferi protejați de lege, pe canale ascunse ale Deltei, singurul loc unde cresc liane viguroase și încolăcite puternic, formând hățiș de netrecut. Erau preluați, cu un jeep sau o mașină rusească de teren, și plimbati prin pădure, în siguranță, printre dune cu cel mai fin și schimbător nisip, printre copaci exotici până la stejarul despre care se spune ca are câteva sute de ani. Unii vedeau frumusețea și ineditul, alții doar pufneau din nas a prea mare deranj pentru o natură care își cam făcea singură de cap.

Cu ei străbătea brațul Sulina până la vărsare în mare, mergea la pescuit cu lotcă cu motor, îi trimitea singuri la cimitirul cu pietre roase de timp, sătul să povesteasca și să repovestească legende cu pirați, prințese, îndrăgostiți sau surori care plecaseră în neființă îmbrățișate sau la Farul muzeu de care nu era atras câtuși de puțin. Nici de stereotipul cu cele două mașini de politie si ambulanță care s-ar fi ciocnit in singura intersectie a orasului, și nici măcar de ciudațenia cu numerotatul străzilor, fără de imaginație, precum strada I,II, III, IV, etc.

-Cu o căutare pe google-ul ăsta al vostru rezolvați problema poveștilor, repede! – le spunea el plictisit de insistența lor

Cu greu făcuse rost de locul ăsta ascuns, atât de aproape de plajă, dar destul de ferit de ochii curioșilor care l-ar fi inoportunat cu cerințe de turist obișnuit cu luxul de acasă și nu era deloc genul de om căruia nu-i plăceau poveștile. Ba îi plăceau cele cu mare, naufragii, lupi de mare, valuri și furtuni mâncătoare de inimi tulburate de marinari, îi placeau poveștile vechi de cand iedera si sulfina înca creșteau pe zidurile clădirilor cochete; povestea cu drag despre cât de important fusese portul Sulina cândva, când hamalii câștigau peste tot o liră iar aici primeau 4. Povestea despre fluviu și tributul lui, despre cum se pierdea în mare si cum se pierdea și el în privelistea aia in care apele se linisteau în intinderi grandioase. Nu se sătura niciodată de asta și excursia lui favorită era la Farul cel Nou, unde putea să admire nesfârșitul. Culmea, deși ar fi putut renunța la asta, el o făcuse prioritate, de parcă încă ar mai fi căutat ceva pierdut cândva..

far8

adevărul.ro

Nu vorbea, în schimb, niciodată de Ghinda și de mama acesteia. Niciodată. Și Mateo se temea de asta, azi.

În tot timpul ăsta-cât își plimbă el gândurile printre frânturi de amintiri- Ghindaplecase să-și caute poveștile din cimitir, iar genovezul nostru știa că va cauta si mormântul mamei sale. Era acolo, pitit printre cele ortodoxe, având o cruce din piatră albă la căpătâi și un far în miniatură așezat pe ea. Lângă ea era cel cu frunze de stejar, despre care el nu știa mai nimic, dar de aici îi rămăsese gândul cu ghinda. Ce ciudat!

 

 

taifas

adevărul.ro

ghi

Devenise una din legende,  pe când Boss trăise intens una din aventuri,  când era doar un simplu îndrăgostit de oraș fără gânduri de stabilire. Birul l-a plătit chiar el fluviului, neașteptat. Nu se știe exact ce s-a întâmplat, dar un drum la Farul vechi s-a transformat într-o căutare de zile si nopți. Elvira nu fusese de găsit, iar ceața care persistase peste ape a facut să se audă urlete de durere și chinuri de om nebun care nu înțelegea cum fusese posibil ca ea să dispară subit de lângă el. Legende cu duhuri rele, vină chinuită pentru că nu ascultase că era nepotrivit plecării de pe mal îl macina si acum, la 20 de ani după.

De câte ori se lăsa ceața aia deasă, mai ales primăvara și toamna, Boss aprindea un felinar mare pe terasă, fuma pipă, bea ceai de Volbură de nisip, specie protejată, care ajuta la insomniile lui și din care păstra cu sfințenie pentru astfel de ocazii și asculta vuietul apelor. Uneori își cufunda mințile în băutură și pocher, ca aseară, nebănuind că până și Ghindelor li se vor face dor și își vor căuta stejarii.

-Va avea o surpriza, Boss! – gândi Mateo cu glas tare;

-Se anunță ceață de mâine!, iși continuă el ideea.

 Ghinda va afla, în sfârșit, povestea completă a unui Far în ceață, poveste cu tribut și iubiri pierdute. Dar poate, în sfarșit, va arăta ca povestea e vie și trăieste prin ea într-un loc în care miracolele încă există și legendele  se mai scriu și acum prin vieți de oameni care trăiesc magic într-un loc în care Dumnezeu și-a lăsat daruri fermecate.

far

adevărul.ro

-Descifrarea lor ar putea fi…încă…taină!,  își strecură Mateo gândul în timp ce mâinile lui își arătau îndemânarea de bucătar.

Ceaunul sfârâia pe pirostrii, în spatele căsuței. Boss nu se trezise, Ghinda parcă fusese vis, iar coșul cu pește zici că nu ar fi fost dus aseară la cherhana. Era plin din nou, semn că fratele lui, Giani, tot îi poartă de grijă și a adus aici din prada lui de dimineață. Turiști nu știa să aibă, dar un borș de pește ar fi fost cerut de oricine. Se apucă să curețe șalăul și nu i se părea deloc o blasfemie să facă ciorba din așa pește curat și bun. Noi știm ca făcea asta pentru Ghinda, dar n-o să-i spunem și lui, lăsându-l să curețe și să grijască tot ce era necesar.

Lemnele erau mărunțite din vreme, grădina din spatele căsuței avea strat frumos de leuștean și ierburi aromate, deci lăsăm omul să-și vânture gândurile prin zeama ce avea să devină vedeta zilei. Nu m-ar fi mirat să înceapă toți să suspine după ce vor gusta mâncarea făcută de Mateo, ca în filmul acela unde lumea mânca și plângea sau râdea și mânca, în functie de toanele bucătarului. Bucătarul nostru avea oftaturi lungi în privire și gânduri ghinde. Deh, poate vor trece, poate nu.

Boss părea încă tânăr, chiar dacă avea o așa Ghindă mare și arătoasă. Făcuse box în tinerețe și ceva sporturi de apă, de care se lăsase când a pierdut-o pe mama Ghindei, în ape. Lumea spunea că, mult timp, a căutat-o prin deltă, că se vedea, mai mereu, un vârf de lotcă, printre hățișuri, bântuind chiar și noaptea, iar strigătul lui părea de lup ce nu-și concepea viața fără lupoaica lui. Se căsătoriseră de mici și se aventuraseră prin aceste canale ale Dunării, ea fiind bibliotecară iar el ghid turistic, inginer, când își amintea de profesia lui, și profesor de sport pentru cei mici, o vreme. Bucureșteni amândoi, au lăsat ușor zgomotul mahalalelor și periferiei Giuleștene și se înstrăinaseră cumva de lume.

Ciudat, nu  i-a purtat pică Dunării și nici ura nu și-a distribuit-o egal sau spre cea care i-a furat iubirea. S-a înstrăinat de sine, în schimb, și asta lumii îi păru mai grav decat rămânerea într-o osândă a Deltei. Nicio femeie nu i-a mai cucerit inima. Poate doar patul, dar și acolo tot povești clandestine și ușurele circulau. Faptul că pe Ghinda a trimis-o la București nu e, așadar, o surpriză prea mare. Era singurul lucru pe care-l putea face pentru o fată ce trebuia să intre în clasa întâi. A crescut-o Florina, soră-sa, și a făcut-o chiar bine, deși faptul că nu mai trecuse prin Sulina nu era chiar o normalitate. Dar a fost alegerea Ghindei.

Florina scrisese o cărticică mică despre Elvira și Anton, Boss adică. Era mai mult un tribut adus vieții, căci mereu îi fusese recunoscătoare lui Dumnezeu că a putut-o îngriji pe Ghinda, dar nu voia ca ea să nu-și cunoască vreodată poveștile de sânge. Carte e mult spus, era, mai degrabă, un jurnal pe care fata îl citi asumat și din dorință proprie, nu pe furiș sau pe furate ca un clișeu de film. După ce o citi, își făcu bagajul și plecă la taică-său. Pe Mateo îl știa de la București, când venise cu Boss să o vadă, în diverse momente, dar nu și-l amintea atât de…bărbat. Îl știa  un flăcăiandru subțire și cu ochi ca marea când plânge, verzui mai mult.

Ghinda studiase artele și cânta la chitară dumnezeiește, desi cu glasul mai niciodată. Se folosea de cuvinte puține pentru a socializa, dar de foarte multe gesturi largi, în schimb, de parcă toată viața ei se transformase într-o scenă de teatru în care avea de dat o reprezentație, mai mereu. Era neobosită.

La cimitir nu zăbovi prea mult. Își promisese să revină să picteze toate acele povești de piatră ce încă dăinuiau peste timp, dar acum știa că avea altceva de făcut, iar în gândul ei nu încăpea nici măcar tulburarea pe care o simțise dimineață când își atinse mâinile de ale lui Mateo, pe ceșcuța albastră. Voia la far, voia să meargă cu EL și să-i spună, în față, varianta lui și mai voia să-i poată spune măcar o dată ..TATA.

Dar nu știa dacă va reuși asta.

Boss se trezi, într-un târziu. Nu privea în jur, salută în barbă, oarecum, deloc somnoros sau morocănos, dar cumva evitând contactul cu ochii lui Mateo, care iar l-ar fi dojenit. N-o văzu pe Ghinda și nici aceasta nu își semnală prezența, cumva. Luă două guri de cafea și mirosi borșul ăla ce era aproape gata:

Să pui masa că plecăm!, spuse el ferm și nimeni nu știa dacă își ignora fata sau chiar nu o remarcase;

-Doi ciudați!, gândi Mateo. La așa tată, așa fiică!

Aseză, totuși, borșul în trei farfurii, aduse pâine și ardei și niste icre de prin figider, rămase de aseară. Mirosea a leuștean și rădăcinoase, de parcă se mutase gradina în farfuriile lor.

Mâncară  pe muțește și nu se priviră deloc în ochi, asta cu excepția lui Mateo care, parcă, era un girofar și un măsurător de frecvențe tată-fiică. Nimic. Nicio tresărire la niciunul.

Se ridicară toți trei și se îndreptară spre barcă. Ghinda ezită, dar Boss o întrebă scurt:

Nu de asta ai venit? Hai..

Drumul spre farul vechi era scurt, vreo doi kilometri de țărm, dar Boss nu îl făcu pe acela turistic. O plimbă ca pe turiștii lui, simțindu-i freamătul din nări și nerăbdarea. O subjugă totuși definitiv, parcă într-un ritual știut care nu ar fi dat greș deloc, cu fiecare frumusețe întâlnită, cu fiecare salcie și fiecare tăiere de apă, prin brațele Dunării. Zăbovi la vărsarea în mare parcă spre a-și desăvârși acțiunea, deși, dacă l-ai fi cunoscut mai bine, ai fi văzut, că sub ochelarii ăia, gen aviator, se ascundea o privire îngrijorată, și o trecere a ei, mai mereu, în dinapoia umerilor, parcă să se asigure că nu o va pierde și pe ea. Era Mateo acolo, dar nu era suficient. Mateo oricum era tulburat tot, mai ales când ”stejarul” cel mic îl tot atingea, ca din greșeală, pe mâna-i aspră și fierbinte de bărbat muncit. Farul cel vechi nu mai părea atât de impresionant cum și-l amintea ea.

Lăsaseră barca în siguranță și se sprijiniră toți trei de el parcă într-un oftat comun, dar cu esențe diferite.

-Aici a pierit mama?

-Aici!

-Si a fost așa cum s-a spus, că ceața a furat-o și s-a depărtat de tine, că a căzut în Dunăre?

-Nu, nu a fost așa! Am căutat-o toți multă vreme, dar nicăieri nu-i ieșea trupul la suprafață. Parcă intrase în pământ, sau se deschiseseră fundurile fluviului, dar ea era de negăsit. Am urlat, am plâns, am jelit-o, mi-am închipuit tot felul de legende, că prinseseră viață și mi-o transformaseră în lebădă sau nufăr, dar adevărul a ieșit la suprafață mult mai dureros și nefiresc. Absurd, absurd. Un accident stupid și nebănuit. A fost găsită chiar lângă far, într-o porțiune care părea consolidată, dar care, în noaptea aia cedase. Acolo a alunecat mama ta și s-a agățat în niște fiare. A avut un sfârșit ciudat, așa între pământ și ape, exact cum trăisem. Eu eram în far, făceam poze pentru o revistă și un reportaj la care țineam mult. Nu am auzit-o. O fi strigat, n-o fi strigat, Dumnezeu știe? Dar asta e adevărul! A găsit-o nea Costică, zidarul. Nu mai trăiește nici el, Dumnezeu să-l odihnească! Vrei să vezi locul?

-Nu, TATA, –răspunse Ghinda-, hai să mergem, avem multe de recuperat, iar povestea e completă! Acum sunt aici, dacă vrei să o vezi pe mama priveste-mă pe mine. Sună fals, desuet, aiurea..asta e, altă realitate n-avem! E musai să ne mulțumim cu ea și să ne vedem de viață. Ar fi momentul!

Priviră toti spre far ca pentru a-și lua, în sfarsit, la revedere. Ghinda rosti o rugăciune, ”un iartă-mă, mamă”, își  șterse o lacrimă și zâmbi amar, dar împăcată, catre cei doi bărbați. Farul părea străin și lipsit de magie, ca un bătrân care știa că interesul pentru el, în acea zi, se sfârșea sub ochii celor trei oameni.

În spatele bărcii, spuma valurilor părea ca un voal de mireasă, ca o trenă de fată tânără, ca o poveste cu a fost odată dar care continuă și azi, ca un veștmânt de femeie tânără și pierdută prin ape. Se spijină voit de Mateo, parcă a-i confirma ceea ce bănuiau amândoi de dimineață, că și ghindele au nevoie de iubiri mature, că le plac genovezii și că nicăieri nu s-ar fi simțit mai în siguranță.

De o vreme, căsuța lui Boss are mușcate și obloane colorate, are un șevalet pe terasă, iar seara se aude cântec de chitară clasică. De o vreme, Boss privește marea, când e în ceață, tot cu felinarul aprins, cu o cană de ceai alături și cu pipa în gură, dar nu o mai privește singur ci cu ghinde nevorbitoare, dar cântătoare, cu ghinde iubitoare  care știu să ierte și să aline. De o vreme terasa lui se numește Don Mateo.

Legenda spune că uneori ghindele pot subjuga stejarii mari, dar pot să subjuge și marea, iar asta chiar pare de necrezut…

Eu aș crede, însă. Cunosc o astfel de Ghindă.

 

 V-am lăsat azi o taină, o poveste, cu ghinde și stejari, cu faruri și ceață, cu pescăruși și nisip de aur, cu volbură și cimitir cu legende, cu o Sulină pe care nu am văzut-o de 30 de ani dar pe care încă mă plimb pe faleza-i, până la vechea Fabrică de conserve, unde am mâncat pește cald, caci ea era în plină funcțiune; fac drumul acela de 2 km până la plajă, dărâm cu ochii gardul peticit spre cimitirul piraților, prind nuferi galbeni în pupilele mele mărite de mirare, beau apă sălcie de Dunăre, mor de cald în excursii toropitoare doar pentru a vedea pelicani și faruri lăsate în istorie. Dar cel mai puternic sentiment  a rămas, adânc în mine, când am ajuns la momentul eliberării, când fluviul și-a trimis apele, cu vestigii de lumi diferite, într-o matcă de nesfârșit. Soarele apunea iar mie azi..mi-a trimis, semn de scris, frumosul trăit. Precum Ghinda m-am intors într-un loc de poveste, tot pe la 10 ani sau mai bine,  în unul din locurile unde am lăsat puțin tribut al devenirii mele. Sunt Stejar acum. Mulțumesc, Doamne!

*am unit cele două capitole în unul singur.

                                                                   Sfârșit

 

Continue Reading

Floare de cactus

cactus1

-Nu-s romantică, nu am strop de romantism în mine!, zise floarea de cactus, privind către spinii semeți care parcă nici n-o ascultau;

-Măcar tu nu înțepi, nu rănești, nu ești marginalizată, așa ca noi! Uită-te cum stăm toți aici, înghesuiți, surghiuniți pe pervazul de la stradă. Am văzut noi cum te admirau și vorbeau despre tine la fel cum vorbesc despre cel mai frumos glob de Crăciun, din bradul care nu stă prea mult prin casă, doar vreo câteva săptămâni.

-Păi, nici eu nu stau prea mult! Vin, vă salut, privesc și eu lumea de aici, din vârf, și plec repede. Cât despre brad, eu zic sa nu vă mai plângeți atât, am auzit eu că, anul acesta, nu o sa mai aveți concurență nici la frumusețe, nici la înțepat. Că anul acesta se poartă  cel artificial!

-Și ce? Ăla nu înțeapă? Eu vorbesc aici de marginalizare, și tu, și crăciunița, și bradul sunteți vedete. Noi facem umbră pământului degeaba.

-Cum degeaba? Ai uitat de cataplasmă și de fructul de cactus, și de nu știu ce cremă la tub cu proprietăți miraculoase, care se face din voi?

-Iar încurci lucrurile și ne trimiți prin Mexic, la rudele noastre, de ne faci sa ne îmbătăm cu tequila, și să cântăm pe arcuș de chitară ….? Rămâi aici pe strada noastră, nu ne mai trimite aiurea în tramvai, cap pătrat ce ești! Uite, din cauza ta, nici nu am observat că avem vecin nou- un borcan cu biscuiți de casă, sub formă de brăduți. Bineînțeles, nu puteau să facă și ei unii în formă de cactus. Brad, brad, brad!!! Mereu brad. Mai bine emigrăm, în deșert, acolo scap de ăștia cu siguranță! Si degeaba te alinți că, uite, soră-ta asta înflorită toată, tot cactus e, dar cactus de Crăciun, crăciuniță,  ce să zic!!! Sper să nu vă coalizați acum!

cactus

-Fără jigniri, da? Că ți-am zis ca nu-s romantică și nici  obisnuita să fiu pusă la colț! Acum mă enervez și folosesc iar cuvântul ce începe cu litera b, doar sa te enervez cum faci tu, măi spin pătrat..! Ia uite, au pus la cadouri și o pătură. Ce frumoasă e!

-Eh, vezi dacă înfloresti rar, n-ai vazut-o pe Doamna noastră cât de mult a lucrat la ea să o poată dărui Alinei, când va veni acasă!

-Alina, cine e Alina?

-Alina e fata Doamnei, cel mai frumos fir de floare pe care l-am văzut vreodată, no ofense!  E plecată la facultate și nouă ne e dor tare de ea. Si Doamnei, si credem că și ei de noi că mereu vine și ne alintă, căci suntem prieteni la cataramă. Uite, suntem și noi pe păturică, ne-a croșetat Doamna pentru ea. Ce frumos! Și uite și dvd ul cu filmul ei preferat, Floare de cactus! Iar ești vedetă!

-Păi, vedeți, măi alinaților, că și spinii sunt buni la ceva? Înfrumuseteaza cactusii Alinei și o faceți sa-i fie dor. Pana si cactusul poate fi in povestea de Craciun!

-Mda, că bine zici, romantico!

-Ei, incetați…că roșesc, mai bine hai sa privim bradul cel nou și sa o asteptam pe Alina.

Șșșșt, șșșșt….se aud pași…

 

Veți găsi și alte povești cu cele 12 cuvinte bolduite: romantism, biscuiti,glob, patrat, litera, fir, arcus, catarama, patura,tub, borcan, cataplasma,  in tabelul lui Eddie. Un decembrie minunat să aveți!

Continue Reading

Ghinda, regăsire..

  • partea a doua:

Ceaunul sfârâia pe pirostrii, în spatele căsuței. Boss nu se trezise, Ghinda parcă fusese vis, iar coșul cu pește zici că nu ar fi fost dus aseară la cherhana. Era plin din nou, semn că fratele lui, Giani, tot îi poartă de grijă și a adus aici din prada lui de dimineață. Turiști nu știa să aibă, dar un borș de pește ar fi fost cerut de oricine. Se apucă să curețe șalăul și nu i se părea deloc o blasfemie să facă ciorba din așa pește curat și bun. Noi știm ca făcea asta pentru Ghinda, dar n-o să-i spunem și lui, lăsându-l să curețe și să grijască tot ce era necesar.

Lemnele erau mărunțite din vreme, grădina din spatele căsuței avea strat frumos de leuștean și ierburi aromate, deci lăsăm omul să-și vânture gândurile prin zeama ce avea să devină vedeta zilei. Nu m-ar fi mirat să înceapă toți să suspine după ce vor gusta mâncarea făcută de Mateo, ca în filmul acela unde lumea mânca și plângea sau râdea și mânca, în functie de toanele bucătarului. Bucătarul nostru avea oftaturi lungi în privire și gânduri ghinde. Deh, poate vor trece, poate nu.

Boss părea încă tânăr, chiar dacă avea o așa Ghindă mare și arătoasă. Făcuse box în tinerețe și ceva sporturi de apă, de care se lăsase când a pierdut-o pe mama Ghindei, în ape. Lumea spunea că, mult timp, a căutat-o prin deltă, că se vedea, mai mereu, un vârf de lotcă, printre hățișuri, bântuind chiar și noaptea, iar strigătul lui părea de lup ce nu-și concepea viața fără lupoaica lui. Se căsătoriseră de mici și se aventuraseră prin aceste canale ale Dunării, ea fiind bibliotecară iar el ghid turistic, inginer, când își amintea de profesia lui, și profesor de sport pentru cei mici, o vreme. Bucureșteni amândoi, au lăsat ușor zgomotul mahalalelor și periferiei Giuleștene și se înstrăinaseră cumva de lume.

Ciudat, nu  i-a purtat pică Dunării și nici ura nu și-a distribuit-o egal sau spre cea care i-a furat iubirea. S-a înstrăinat de sine, în schimb, și asta lumii îi păru mai grav decat rămânerea într-o osândă a Deltei. Nicio femeie nu i-a mai cucerit inima. Poate doar patul, dar și acolo tot povești clandestine și ușurele circulau. Faptul că pe Ghinda a trimis-o la București nu e, așadar, o surpriză prea mare. Era singurul lucru pe care-l putea face pentru o fată ce trebuia să intre în clasa întâi. A crescut-o Florina, soră-sa, și a făcut-o chiar bine, deși faptul că nu mai trecuse prin Sulina nu era chiar o normalitate. Dar a fost alegerea Ghindei.

Florina scrisese o cărticică mică despre Elvira și Anton, Boss adică. Era mai mult un tribut adus vieții, căci mereu îi fusese recunoscătoare lui Dumnezeu că a putut-o îngriji pe Ghinda, dar nu voia ca ea să nu-și cunoască vreodată poveștile de sânge. Carte e mult spus, era, mai degrabă, un jurnal pe care fata îl citi asumat și din dorință proprie, nu pe furiș sau pe furate ca un clișeu de film. După ce o citi, își făcu bagajul și plecă la taică-său. Pe Mateo îl știa de la București, când venise cu Boss să o vadă, în diverse momente, dar nu și-l amintea atât de…bărbat. Îl știa  un flăcăiandru subțire și cu ochi ca marea când plânge, verzui mai mult.

Ghinda studiase artele și cânta la chitară dumnezeiește, desi cu glasul mai niciodată. Se folosea de cuvinte puține pentru a socializa, dar de foarte multe gesturi largi, în schimb, de parcă toată viața ei se transformase într-o scenă de teatru în care avea de dat o reprezentație, mai mereu. Era neobosită.

La cimitir nu zăbovi prea mult. Își promisese să revină să picteze toate acele povești de piatră ce încă dăinuiau peste timp, dar acum știa că avea altceva de făcut, iar în gândul ei nu încăpea nici măcar tulburarea pe care o simțise dimineață când își atinse mâinile de ale lui Mateo, pe ceșcuța albastră. Voia la far, voia să meargă cu EL și să-i spună, în față, varianta lui și mai voia să-i poată spune măcar o dată ..TATA.

Dar nu știa dacă va reuși asta.

Boss se trezi, într-un târziu. Nu privea în jur, salută în barbă, oarecum, deloc somnoros sau morocănos, dar cumva evitând contactul cu ochii lui Mateo, care iar l-ar fi dojenit. N-o văzu pe Ghinda și nici aceasta nu își semnală prezența, cumva. Luă două guri de cafea și mirosi borșul ăla ce era aproape gata:

Să pui masa că plecăm!, spuse el ferm și nimeni nu știa dacă își ignora fata sau chiar nu o remarcase;

-Doi ciudați!, gândi Mateo. La așa tată, așa fiică!

Aseză, totuși, borșul în trei farfurii, aduse pâine și ardei și niste icre de prin figider, rămase de aseară. Mirosea a leuștean și rădăcinoase, de parcă se mutase gradina în farfuriile lor.

Mâncară  pe muțește și nu se priviră deloc în ochi, asta cu excepția lui Mateo care, parcă, era un girofar și un măsurător de frecvențe tată-fiică. Nimic. Nicio tresărire la niciunul.

Se ridicară toți trei și se îndreptară spre barcă. Ghinda ezită, dar Boss o întrebă scurt:

Nu de asta ai venit? Hai..

Drumul spre farul vechi era scurt, vreo doi kilometri de țărm, dar Boss nu îl făcu pe acela turistic. O plimbă ca pe turiștii lui, simțindu-i freamătul din nări și nerăbdarea. O subjugă totuși definitiv, parcă într-un ritual știut care nu ar fi dat greș deloc, cu fiecare frumusețe întâlnită, cu fiecare salcie și fiecare tăiere de apă, prin brațele Dunării. Zăbovi la vărsarea în mare parcă spre a-și desăvârși acțiunea, deși, dacă l-ai fi cunoscut mai bine, ai fi văzut, că sub ochelarii ăia, gen aviator, se ascundea o privire îngrijorată, și o trecere a ei, mai mereu, în dinapoia umerilor, parcă să se asigure că nu o va pierde și pe ea. Era Mateo acolo, dar nu era suficient. Mateo oricum era tulburat tot, mai ales când ”stejarul” cel mic îl tot atingea, ca din greșeală, pe mâna-i aspră și fierbinte de bărbat muncit. Farul cel vechi nu mai părea atât de impresionant cum și-l amintea ea.

Lăsaseră barca în siguranță și se sprijiniră toți trei de el parcă într-un oftat comun, dar cu esențe diferite.

-Aici a pierit mama?

-Aici!

-Si a fost așa cum s-a spus, că ceața a furat-o și s-a depărtat de tine, că a căzut în Dunăre?

-Nu, nu a fost așa! Am căutat-o toți multă vreme, dar nicăieri nu-i ieșea trupul la suprafață. Parcă intrase în pământ, sau se deschiseseră fundurile fluviului, dar ea era de negăsit. Am urlat, am plâns, am jelit-o, mi-am închipuit tot felul de legende, că prinseseră viață și mi-o transformaseră în lebădă sau nufăr, dar adevărul a ieșit la suprafață mult mai dureros și nefiresc. Absurd, absurd. Un accident stupid și nebănuit. A fost găsită chiar lângă far, într-o porțiune care părea consolidată, dar care, în noaptea aia cedase. Acolo a alunecat mama ta și s-a agățat în niște fiare. A avut un sfârșit ciudat, așa între pământ și ape, exact cum trăisem. Eu eram în far, făceam poze pentru o revistă și un reportaj la care țineam mult. Nu am auzit-o. O fi strigat, n-o fi strigat, Dumnezeu știe? Dar asta e adevărul! A găsit-o nea Costică, zidarul. Nu mai trăiește nici el, Dumnezeu să-l odihnească! Vrei să vezi locul?

-Nu, TATA, –răspunse Ghinda-, hai să mergem, avem multe de recuperat, iar povestea e completă! Acum sunt aici, dacă vrei să o vezi pe mama priveste-mă pe mine. Sună fals, desuet, aiurea..asta e, altă realitate n-avem! E musai să ne mulțumim cu ea și să ne vedem de viață. Ar fi momentul!

Priviră toti spre far ca pentru a-și lua, în sfarsit, la revedere. Ghinda rosti o rugăciune, ”un iartă-mă, mamă”, își  șterse o lacrimă și zâmbi amar, dar împăcată, catre cei doi bărbați. Farul părea străin și lipsit de magie, ca un bătrân care știa că interesul pentru el, în acea zi, se sfârșea sub ochii celor trei oameni.

În spatele bărcii, spuma valurilor părea ca un voal de mireasă, ca o trenă de fată tânără, ca o poveste cu a fost odată dar care continuă și azi, ca un veștmânt de femeie tânără și pierdută prin ape. Se spijină voit de Mateo, parcă a-i confirma ceea ce bănuiau amândoi de dimineață, că și ghindele au nevoie de iubiri mature, că le plac genovezii și că nicăieri nu s-ar fi simțit mai în siguranță.

De o vreme, căsuța lui Boss are mușcate și obloane colorate, are un șevalet pe terasă, iar seara se aude cântec de chitară clasică. De o vreme, Boss privește marea, când e în ceață, tot cu felinarul aprins, cu o cană de ceai alături și cu pipa în gură, dar nu o mai privește singur ci cu ghinde nevorbitoare, dar cântătoare, cu ghinde iubitoare  care știu să ierte și să aline. De o vreme terasa lui se numește Don Mateo.

Legenda spune că uneori ghindele pot subjuga stejarii mari, dar pot să subjuge și marea, iar asta chiar pare de necrezut…

Eu aș crede, însă. Cunosc o astfel de Ghindă.

Continue Reading

Ghinda și un far în ceață

Dimineața îl găsi înghețat învelit cu perdeaua de la ușa bucătăriei de vară, unde dormea de obicei și unde s-ar fi aflat și acum dacă nu s-ar fi blocat ușa. Coșul  gol îi ținuse loc de pernă, iar motanul Grigore l-a mirosit și miorlăit toată noaptea. A sperat degeaba că poate zgomotele tigratului să-l trezeasca pe Boss. Dar Boss avusese seară de pocher cu băieții și la câte sticle goale zăceau lângă tomberonul prea mic pentru astfel de obiceiuri, nu avea nicio șansă să-l audă până spre prânz. Se trezi anchilozat si privi în zare, poate, poate vedea țipenie de om. Nimic. O liniște nesfârșită și un țipăt de pescăruș rătăcit. Atât.

Scutură încă o dată ușa, dar ca prin farmec se deschise și din ea iesi o fată cât o ghindă mai mare, cu o privire alungită de veveriță, și o aluniță pe sprânceana stângă. Avea să observe toate astea deodată, fără să  gândească, de fapt, că ieșea din camera lui. Ghinda nu vorbea, nu zâmbea, nu dădea vreun semn de stânjeneală, ci trecu așa ca o nălucă, trimițându-și pașii înainte și păstrându-se  înapoia soarelui ce se instala încetul cu încetul. Deschise larg mâinile ca o îmbrățișare sublimă, iar el abia atunci observă mersul șerpuitor și cămașa de in, prea transparentă și prea puțină chiar și pentru o ghindă.

Fata strălucea în razele cuminți și pe nisip pașii ei deveneau peceți tulburătoare.  Îl strigă pe Grigore să vadă dacă nu cumva vreo vrajă de noapte îl transformase în pisica asta de fată, dar Grigore torcea în coșul pe care-l răsturnase din greșeală cu piciorul. Boss nu se trezea, iar el era prea înghețat să mai continue urmărirea cu privirea, încât intră în odaia lui de om trecut prin multe, dar mai ales prin farmece de femeie, încât acum tremura doar inhalând mirosul ghindei. Făcu iute o cafea și puse apa si pentru ceai, dorind să omoare astfel orice aromă de tinerețe și neprevăzut, nebănuind că nu-i despărțea decât vreo zece ani. Ghinda apăru în prag cu mâinile pline de scoici și cu nisip ud curgându-i printre degete.

Nu o întrebă nimic, doar din privire o îndemnă la ceai sau cafea. Surprinzător alesese cafeaua, dar nu-l lăsă să i-o toarne în ceașca aia gălbuie cu smalțul sărit, care vorbea despre rom și seri bărbătești petrecute aici în pustie. Scotoci și găsi o ceșcuță albastră, precum marea și își turnă singură din cafeaua turcească în care Mateo pusese puțin cardamon.

-Și cimitirul maritim? Unde e cimitirul aici? -se auzi dintr-o dată glasul ghindei;

-Pentru asta am venit, iartă-mă că ți-am ocupat camera, dar tata era aseară prea beat ca să mă recunoască!. Știam că seara duci peștele rămas la cherhana, în definitiv nu s-a schimbat nimic esențial pe aici, deși..

-M-am gândit ca te puteai întoarce acolo! Te-a chinuit Grigore aseară și eu pe tine! Îmi pare rău!- șopti fata căreia nu-i dădeai mai mult de 18 ani când ea avea aproape 30.

El nu răspunse, căci se părea ca fata știa totul, că avea desenat în minte fiecare amănunt dar că a dorit doar să-i confirme că e ea, copila aceea de 10 ani, cu aceiași ochi mirați în care încă se mai zărea întrebarea anilor ”de ce a trebuit să plece de acolo pentru a trăi la București?„ Nu se mai intorsese niciodată așa cum nici în Dobrogea nu mai călcase de când….

Ar fi intrebat-o cum a venit acolo, în orașul uitat de lume dar nu și de Dumnezeu, unde doar o șalupă te-ar fi cules din disperarea care ți-o dădea orarul vaporetelor, dar nu mai conta. O vedea acolo, în carne și oase, când, de fapt, doar auzise despre ea, de parcă făcea  parte din legendele greu de crezut din juru-i.

Mateo avea origini genoveze și tare se mândrea cu asta, deși sărăcia lui era atât de mare încât renunțase ușor la titulatura de Don Mateo, așa cum renunțase și la cea de pescar, pentru a fi om bun la toate pentru Boss.

Boss avea o căsuță din lemn, renovată cochet, modestă, doar cu cele trebuincioase, dar perfectă pentru câțiva oaspeți. Pe ei îi plimba la Letea, la Cardon,  înspre tărâmul cailor sălbatici, printre nuferi protejați de lege, pe canale ascunse ale Deltei, singurul loc unde cresc liane viguroase și încolăcite puternic, formând hățiș de netrecut. Erau preluați, cu un jeep sau o mașină rusească de teren, și plimbati prin pădure, în siguranță, printre dune cu cel mai fin și schimbător nisip, printre copaci exotici până la stejarul despre care se spune ca are câteva sute de ani. Unii vedeau frumusețea și ineditul, alții doar pufneau din nas a prea mare deranj pentru o natură care își cam făcea singură de cap.

Cu ei străbătea brațul Sulina până la vărsare în mare, mergea la pescuit cu lotcă cu motor, îi trimitea singuri la cimitirul cu pietre roase de timp, sătul să povesteasca și să repovestească legende cu pirați, prințese, îndrăgostiți sau surori care plecaseră în neființă îmbrățișate sau la Farul muzeu de care nu era atras câtuși de puțin. Nici de stereotipul cu cele două mașini de politie si ambulanță care s-ar fi ciocnit in singura intersectie a orasului, și nici măcar de ciudațenia cu numerotatul străzilor, fără de imaginație, precum strada I,II, III, IV, etc.

-Cu o căutare pe google-ul ăsta al vostru rezolvați problema poveștilor, repede! – le spunea el plictisit de insistența lor

Cu greu făcuse rost de locul ăsta ascuns, atât de aproape de plajă, dar destul de ferit de ochii curioșilor care l-ar fi inoportunat cu cerințe de turist obișnuit cu luxul de acasă și nu era deloc genul de om căruia nu-i plăceau poveștile. Ba îi plăceau cele cu mare, naufragii, lupi de mare, valuri și furtuni mâncătoare de inimi tulburate de marinari, îi placeau poveștile vechi de cand iedera si sulfina înca creșteau pe zidurile clădirilor cochete; povestea cu drag despre cât de important fusese portul Sulina cândva, când hamalii câștigau peste tot o liră iar aici primeau 4. Povestea despre fluviu și tributul lui, despre cum se pierdea în mare si cum se pierdea și el în privelistea aia in care apele se linisteau în intinderi grandioase. Nu se sătura niciodată de asta și excursia lui favorită era la Farul cel Nou, unde putea să admire nesfârșitul. Culmea, deși ar fi putut renunța la asta, el o făcuse prioritate, de parcă încă ar mai fi căutat ceva pierdut cândva..

far8
adevărul.ro

Nu vorbea, în schimb, niciodată de Ghinda și de mama acesteia. Niciodată. Și Mateo se temea de asta, azi.

În tot timpul ăsta-cât își plimbă el gândurile printre frânturi de amintiri- Ghinda plecase să-și caute poveștile din cimitir, iar genovezul nostru știa că va cauta si mormântul mamei sale. Era acolo, pitit printre cele ortodoxe, având o cruce din piatră albă la căpătâi și un far în miniatură așezat pe ea. Lângă ea era cel cu frunze de stejar, despre care el nu știa mai nimic, dar de aici îi rămăsese gândul cu ghinda. Ce ciudat!

 

 

taifas
adevărul.ro

ghi

Devenise una din legende,  pe când Boss trăise intens una din aventuri,  când era doar un simplu îndrăgostit de oraș fără gânduri de stabilire. Birul l-a plătit chiar el fluviului, neașteptat. Nu se știe exact ce s-a întâmplat, dar un drum la Farul vechi s-a transformat într-o căutare de zile si nopți. Elvira nu fusese de găsit, iar ceața care persistase peste ape a facut să se audă urlete de durere și chinuri de om nebun care nu înțelegea cum fusese posibil ca ea să dispară subit de lângă el.Legende cu duhuri rele, vină chinuită pentru că nu ascultase că era nepotrivit plecării de pe mal îl macina si acum, la 20 de ani după.

De câte ori se lăsa ceața aia deasă, mai ales primăvara și toamna, Boss aprindea un felinar mare pe terasă, fuma pipă, bea ceai de Volbură de nisip, specie protejată, care ajuta la insomniile lui și din care păstra cu sfințenie pentru astfel de ocazii și asculta vuietul apelor. Uneori își cufunda mințile în băutură și pocher, ca aseară, nebănuind că până și Ghindelor li se vor face dor și își vor căuta stejarii.

-Va avea o surpriza, Boss! – gândi Mateo cu glas tare;

 -Se anunță ceață de mâine!, iși continuă el ideea.

 Ghinda va afla, în sfârșit, povestea completă a unui Far în ceață, poveste cu tribut și iubiri pierdute. Dar poate, în sfarșit, va arăta ca povestea e vie și trăieste prin ea într-un loc în care miracolele încă există și legendele  se mai scriu și acum prin vieți de oameni care trăiesc magic într-un loc în care Dumnezeu și-a lăsat daruri fermecate.

far
adevărul.ro

Descifrarea lor ar putea fi…încă…taină!

Eu v-am lăsat azi una, cu ghinde și stejari, cu faruri și ceață, cu pescăruși și nisip de aur, cu volbură și cimitir cu legende, cu o Sulină pe care nu am văzut-o de 30 de ani dar pe care încă mă plimb pe faleza-i, până la vechea Fabrică de conserve, unde am mâncat pește cald, caci ea era în plină funcțiune; fac drumul acela de 2 km până la plajă, dărâm cu ochii gardul peticit spre cimitirul piraților, prind nuferi galbeni în pupilele mele mărite de mirare, beau apă sălcie de Dunăre, mor de cald în excursii toropitoare doar pentru a vedea pelicani și faruri lăsate în istorie. Dar cel mai puternic sentiment  a rămas, adânc în mine, când am ajuns la momentul eliberării, când fluviul și-a trimis apele, cu vestigii de lumi diferite, într-o matcă de nesfârșit. Soarele apunea iar mie azi..mi-a trimis, semn de scris, frumosul trăit. Ca si Ghinda m-am intors într-un loc de poveste, tot pe la 10 ani sau mai bine,  în unul din locurile unde am lăsat puțin tribut al devenirii mele. Sunt Stejar acum. Mulțumesc, Doamne!

Continue Reading

Realități închipuite

O cutie de lapte se răsturnă cu zgomot pe masă. Curgea albul în cascade, cu repeziciune, prea repede, iar eu m-am oprit din ce făceam, incapabilă să împiedic căderea, fascinată de curgerea aia cât o bătaie de aripă de fluture. O priveam indiferentă, ca și când nu m-ar fi interesat mizeria produsă ci faptul că îmi străfulgerase o idee.

lapte

 

 Am deschis cuptorul cu microunde, am atins tasta pentru încălzirea apei și mi-am făcut o cafea instant. Nu, nu am șters laptele. Il priveam intins ca o hartă de lume nebună, ghicind contururi de țări închipuite, unde nu aș fi făcut niciodată turism, dar mi-aș fi dorit să am o casă acolo, sau măcar o cameră goală, albă, cu un zid transparent, și  o bancă pictată cu flori pe care să așez o pernă și să-mi dorm vise de ciocolată cu lapte în Țara Cafelei, pe continentul Ciocolatei, unde erup vulcani plini de dulcele visului meu, iar cascadele îmbracă, perfect, bucăți de fructe pe care le ador.

Mă scutur de imaginația mea ciocolatoasă și trec la sentimente mai normale. Șterg cu miscări lente laptele de parcă aș vrea să mai rămân în etapa aia a mea de om prins între realitate și închipuire. Pe jos, lângă dulapul cu sticle vechi găsesc telecomanda dvd ului. Doamne, cât am mai căutat-o! Era într-o nișă, ascunsă între perete și dulap. Noroc cu laptele prelins peste tot pentru că, dincolo de visare, mi-a scos în cale un amănunt care, oricât de flagrant mi se arăta acum, pentru mine a însemnat o căutare de 6 luni. Oare ce am  căutat cu telecomanda în bucătărie?

Lavetele se îmbibă cu visul meu de o clipă. Dispare banca pictată, dispare cascada de ciocolată, dispare închipuirea. Pe jos nu se mai vede niciun strop, nicio urmă. Totul e curat. Alb…precum laptele. Zâmbesc, cât un surâs în noapte, și-mi spun că trebuie să tac chitic. Lumea nu mai iubește fantezia. Lumea vrea adevăr, vrea realitate, vrea să guste din lapte și să mănânce ciocolată.

Adică să-mi mănânce visul? Ah, nu! Mai bine fug cu el în lume! Si o sa caut o pernă albă, mare, cu flori pe care să-l așez. Alături voi așeza o bucată de ciocolată cu cafea, preferata mea. Să nu uit că-mi împletesc realitățile cu închipuiri de-o șchioapă.

Și, cumva, mă salvez… 

 

Continue Reading

Jocul de-a versul, cu o neraidă

Dimineață, Aida Neraida, o fată a cuvintelor, pe care am găsit-o pe fb,  a scris niște versuri sub formă de ghicitoare și a promis, persoanei care va ghici, o poezie după o temă și cu ajutorul unor  cuvintele pe care le va alege „norocosul”
Eu am fost norocoasa și am găsit răspunsul: ȘTRENGĂRIȚĂ!

Tema aleasa pentru poezie a fost, cum altfel decât – „înșiră-te mărgăritare”.
Cuvintele: nuiele, mărgăritare, poveste, alune, bătătură, neștiut, neșoptit, albastru, inorog, măiastru, bunicie (cuvânt inventat de cineva drag) temelie, bolovan, coș, zăpadă, argint, eter, retro, lampă, foc.

                                                 Înșiră-te mărgăritare

de Aida Neraida

A fost odata,
ca in orice poveste,
o fata.
De fapt stai, ca n-a fost niciodata
si nici nu este.
Zic de poveste, nu de fata,
caci crosetam o realitate ingamfata.
Intr-o banala zi de joi,
cu un cos vechi din nuiele si genunchii moi,
Ea o pornise prin padure,
dupa fluturi si alune.
Nici n-a observat cand seara a cazut ca un noian,
ea framanta margaritare, cu sufletul pe-un bolovan.
In intuneric si-n albastru
fad si chiar deloc maiastru,
fata se facu mai mica
si chiar tremura de frica.
Inchise ochii si-si dori
ca pana-n miez de zori de zi,
pe nestiut si nesoptit
s-ajunga de unde a venit.
Si dintr-o data dintr-o zare
un inorog iesi in cale,
cu fire de argint pe piele
si zapada pe inele.
Inchise ochii si se simti ca intr-o carcasa,
ce apoi se transforma in casa,
cu temelie de argint
si urme fine de alint.
Pe masa mare de langa foc,
o lampa mare si un ghioc
asteptau ca un scutier
calatoria spre eter.
Cand mai privi in incapere,
zari cazut in somn adanc
printul zdrobit, fara putere
ce zumzaia precum un prunc.
Atunci ea si-a venit in fire,
A scos balsamul de trezire
A inhalat si si-a dorit
sa se ascunda de adormit.
Caci, eu v-am spus ca nu-i poveste
nu-i retro si nici englezeste.
E o scornire ca sa stiti
cum fug fetele de-adormiti.
Si e mai bine in batatura
decat c-un print de umplutura.

RĂSPUNSUL MEU pentru Aida a fost acesta, tot cu cele 20 de cuvinte, alese.

Poveste pentru o neraidă

Pe o zăpadă mare, cu albastru pe la tâmple,
Prin nopți de alabastru și umblet neștiut,
Știam că o poveste, cumva, o să se-ntâmple
Cu neraide, foc, și-un inorog plăpând.
Să-nșiri mărgăritare, e simplu pentru mine
Când neșoptit mi-e gândul și inima vorbește
Cu argint la temelie. Coboară către tine
Pe aripi de nuiele și strigă în eter: Uită-te aici, privește!”
Am un poem cam proaspăt și este de la mine,
Cu-alune, lampă stinsă și cu un vis măiastru!
Ți-l duc în bătătură, dar parcă nu îmi vine
Să nu-l păstrez, că-i retro, și-mi pare cam sihastru,
Și simt că sunt Scufița ce poartă-n coș cuvinte
Călduțe și plăpânde cu dor de bunicie,
Un bolovan cu vorbe, poate de luat aminte
Să-ți fie dragi mereu, așa cum îmi sunt mie!

Două moduri diferite, într-o singură direcție, bucuria cuvintelor! Mulțumesc, Aida. Mi-ai salvat ziua!

Continue Reading