Mi-am fracturat glezna, in trei locuri, intr-o zi de marti, 13 decembrie, in jur de ora 19.30, acum ceva ani. Asa a fost sa fie; treceti de cifra 13 ca nu o consider purtatoare de ghinion sau semnificatii aparte. Belea, cainele urla, eu eram in chiloti, singura in casa, foarte dureros, dar si infricosator in acelasi timp. Ce sa fac? M-am gandit, dupa ce urletul slobozit in casa cred ca mai vuia inca, trebuia sa gasesc telefonul. Noroc maxim ca, de s-ar fi aflat departe de mine, nu stiu cum urcam sau cobaram vreo scara din casa. Sun. Nu, nu sotul. El trebuie sa afle ultimul de data asta, pentru ca s-ar fi panicat rau; o sun, așadar, pe sor’mea.”-Mi-am rupt piciorul, zic, trimite-l, te rog, pe Costi’ ; -Unde esti?, mă întreabă ea de parcă aș fi fost plecată în expediție. „-Cum unde? In casa!”

Costi, cumnatul meu, e omul cel mai bland, cel mai bun la toate și in toate, cel mai grozav om pe care-l cunosc. Topai in casa pana la dulap, in tandem cu Izi, maidaneza, care urla si latra de nu ma puteam concentra. Trag, cumva, niste nadragi pe mine, ma sperii de modul in care se umfla glezna, asa, precum cozonacul, parca nu se mai oprea, gasesc niste cizme, il incalt pe dreptul, încep să mă târâi, semn că țopăitul deja devenea obositor, caut buletinul si astept.

Apare Costi. Ma vede, se pierde putin si incep, tot eu, să adun situația într-un loc, sa dau directive utile: Hai, scoate catelul afara, verifica prin casa si hai la spital!” Menționez că nu aveam, atunci, decât doi câini, unul în casă, altul sus în pădure și mai menționez că cel din casă contribuise cumva la căzătura mea.

Nene, si incepe cea mai urata fugarire prin casa, om-animal, de si acum, saracul caine, maraie de cate ori il vede pe cumnatu’meu, semn ca n-o sa uite curand insistenta lui. Rectific, din 2016 s-au impăcat, într-un sfârșit.

Plecam, intr-un final. Tin sa mentionez ca strada pe care locuiesc e greu accesibilă, iar daca e cu zapada și mersul liber pe ea devine greoi, deci nici vorba sa fi chemat salvarea, mai ales ca ar fi trebuit sa sara ambulantierii poarta sa ajunga la mine, dar nu stiam cum, deși nu ninsese, inca, Slava Domnului, mai ales ca, la putină vreme, a venit urgie albă care a cam stat ceva, țintuindu-mă în castelul meu solitar. Plus ca usa nu se deschidea normal, cainele nu i-ar fi lasat, amănunte de tot felul.

Partea cu spitalul e la fel de impresionanta, mai ales pentru un om care nu fusese internat niciodata.

A mers totul destul de repede: urgență, constatat, imobilizat, internat, operat a doua zi; da, intr-un spital de stat, cu un medic remarcabil, cu ingrijiri naucitor de bune pentru ce stiam eu ca ma asteapta pe acolo, cu oameni atenti si culmea pana si cu o mancare bună, calmante de cate ori era nevoie si se putea, fara spagă și atentii.

In seara internarii, Mihai al meu, care cum spuneam a aflat după ce deja iesisem din cabinetul dctorului, insista sa mergem acasa, neînchipuindu-si ca era nevoie de operatie, semn că optimismul lui lovea din nou. Din păcate, realitatea era alta și acele puține zile pe care le-am stat in spital au fost primele și aproape singurele departe de el, din cei 13 ani jumate de cand suntem impreuna.

Doar ca zilele acelea m-au schimbat enorm; am vazut multa suferinta in jur; nu-mi trebuia semn sa stiu cat sunt de norocoasa in multe, pe lumea asta, dar semn a fost. Apropo,  dintre cei 12 din salon, doar cativa aveau probleme cronice;  vreo 8 oameni, insa, veniseră cu probleme survenite din accidentari stupide, nu din suferinte cronice, cum spuneam: picior rupt la ski, sală, una cazuse de pe o scara, facut praf sold, alta cand punea perdele, de pe pervaz se prăvălise, una își zdrobise glezna in mantinela de la patinoar, eu mă impiedicasem de un covor plutitor si de catel, alta lovita la genunchi după o cazatura, semn ca nu evaluăm bine pericolele.

Mi-am petrecut cateva zile in povesti si cel mai mult m-a impresionat o batrana care suferise o operatie, ceva cu o proteza de sold, dar care nu lega cuvintele in urma altei suferinte, gen accident vascular. Aici am văzut puțin lipsa de personal, pentru că niciun pacient nu era în stare să se deplaseze și chematul unei asistente, care altfel venea si revenea destul de des, era cu adevărat o provocare, dar cumva se rezolva si asta, miraculos. Am refuzat vizitatorii, am refuzat mâncarea de acasă, recunosc că mâncam cat sa prind puteri fiindu-mi frica de orice deranj stomacal care mi-ar fi putut aduce un disconfort și mai mare decat aveam.

Ei bine, cand imi luam ramas bun,la externare, bătrâna care aproape nu scotea niciun sunet, se ridica, intr-un fel, si cu ceva cuvinte amestecate imi spune cam asa:„Tu, tu cuminte si buuuun, si sot cu iubire, si eu fericit tare că văd asta, si voi impreuna, mereu, asa!”

Ce vazuse batrana aceea in mine, în noi, nu stiu, dar eu am plecat cu incredere din spital desi stiam ca vor urma zile grele acasa; lumea din jur, in schimb, se mira mai tare decat mine la cat de mult a „vorbit” bunica, lucru pe care nu il facea nici cu familia.

Si-au urmat; si mi-am revenit greu, si n-am mers mult timp….dar multe nu au fost asa cum trebuia: zapada era cat casa, fractura mea dificila, eu nu ma puteam deplasa si, culmea,….nu aveam nici cont pe facebook, altfel as fi putut sa-mi petrec timpul mai frumos, aici cu voi. Blog, nici nu stiam ce inseamnă, asa ca se exclude gandul. Am reînvățat să merg; am învățat să mă deplasez și chiar sa fac treburi prin casă, pentru că prima cină, pe care a luat-o soțul meu, când revenisem acasa, și care nu semăna cu nimic în farfuria lui, m-a decis sa fac asta. Menționez ca pentru a ajunge la bucătărie cobor o scară, și nu nu am casă cu etaj, cum a incercat cineva sa ma ironizeze candva, crezand ca asta vreau sa sugerez strecurand cuvantul „scară”, desi nu vad nimic rau in a avea; am casa cu demisol și un pod, eventual. Ma asezam cu fundul pe treapta si fiecare coborare sau urcare mi-era cat un antrenament de fitness. Cadrul, insa, mi-a fost, mult timp, prieten bun.

Dar poate totul s-a intamplat cu un rost, cu un scop, si nimic nu ma va face sa caut altceva in aceasta lectie de viata și desi cea de a doua operatie am simtit-o mai greu decat pe prima, observând chiar schimbare in sistemul sanitar, pentru ca salile de operatie ereu renovate spectaculos, am invatat sa-mi apreciez mai mult lucrurile fara de care viata ne-ar fi mult mai greoaie.

Am două semne pe piciorul stang, două semne care nu mă vor lăsa să uit ca cineva acolo sus mă iubeste. Ah, si inca ceva, statul asta in casa mi-a adus…scrisul. Lucru fără de care, acum, parcă n-as fi eu, insa, astfel, confirm si ca nu am banuit vreodata despre mine, in viata mea banala, ca as avea vreo inclinatie spre litere, in afara de cea de cititor. Recunoscatoare sunt chiar si cand uit sa exprim asta.

 

Ps. De o lună de zile nu am putut intra pe bloguri, din motiv de wordpress care nu mă recunostea, deloc. Cu chiu cu vai, am reusit sa-l conving si sa-mi iau  jucariile inapoi. Va salut. De veti vedea pe aici postari alandala, sa stiti ca le mut de pe facebook in locul lor de somn adanc.

 

 

14 gânduri despre “Cândva, decembrie 13

  1. Mă bucur tare că ai revenit şi că a fost vorba doar de WP. Ştiu, nu-i deloc o bucurie să nu te mai poţi loga. Dar totuşi e bine că numai asta te-a ţinut departe de blog.
    Brr, urâtă experienţă. M-a durut şi pe mine citind. Şi ce tare m-a înduioşat bătrânica!

    1. Au mai fost cateva lucruri, ca de exemplu – mama, la Cluj, trei interventii chirurgicale minore, dar care m-au tulburat și m-au facut si mai necomunicativa decat sunt, implicit, fara chef sa insist pe blog in a-mi cauta parole, etc. Sa nu mai vorbesc ca sotul meu a avut cateva actiuni, desi nu stiu cum sa le numesc, dar despre activitatea lui am mai vorbit, anul asta mergand cu premii intr-un liceu, din Sf Gheorghe, la un concurs de istorie, cu ocazia Centenarului, insa si altele cu daruri la Orfelinatul din Odorheiu Secuiesc, de au imbinat utilul cu placutul cu manifestarile de 1 decembrie, si tot asa, asta fiind pe scurt. Rolul meu fiind logistic, nu imi ramanea timp decat de un facebook, rebel, pe apucate, unde, clar, nu trebuie sa ai grija la cum asezi un text, cat scrii, etc. De scris, am mai scris, insa tare imi e ca de le asez aici sunt ca nuca in perete, timpul acelor vorbe s-a scurs. Asta e..

      O perioada plina avem, inca e, dar sunt bucuroasa ca e, si ca lumea din jur e sanatoasa si vesela. Te imbratisez cu tot dragul.

  2. Auci! Bine ca ai trecut cu bine tot ceea ce ai avut de trecut – tu si dragii tai.
    Anul trecut am fost la spital la cineva – in salon era o doamna care avea piciorul rupt in doua locuri pentru ca s-a impiedicat de catel (n curte) – aproape ca a cazut peste el, zicea, si pentru ca a incercat sa-l fereasca de vreo vatamatura s-a accidentat ea – râdea cand spunea asta si se bucura ca a ramas intreg rottweilerul. 🙂
    Subscriu celor spuse de batrana. 🙂 Daca ea, in situatia in care era, a simtit asa sunt sigura ca stia ce spune. 🙂
    Zile senine iti doresc, Adriana!

    1. EU STIU CA AM RASPUNS, si tare m-am intristat cand am vazut ca nu s-a inregistrat mesajul. Blogul meu are ceva hibe, in afara de acela de a uita sa trec eu pe aici, Voi fi mai atenta. De caine m-am impiedicat si eu. Tare, urat și neprevazut. Asa a fost sa fie, asa ca o inteleg pe batrana ca astfel de glume faceam si eu.

      Sa ai un 2019 minunat ca tine, Diana! Multumesc pentru tot, stii tu. Cum ii ziceam si potecutei, pe facebook pun poze multe cu pisicii, cainii, pisicii noi care sunt jucarii pretioase. Poate iți trimit pe mail sa te bucuri. Imbratisari!

  3. Am patit-o si eu mai demult, dar nu atat de rau. Prin spitale am tot stat incercand sa le fiu alor mei cat mai mult alaturi si am ascultat zeci de povesti care mi-au grabit procesul de maturizare.
    Cand citesc povestile tale, simt ca fac parte din ele. Felicitari si multumesc !
    Noi venim la Gala si mi-ar fi tare drag sa ne cunoastem, dar nu stiu cum sa procedez.
    Te imbratisez cu drag !

    1. Cristina, da, trecem cu toții prin intamplari. Poate de asta am ales eu sa scot din ele partea buna, dar si sa fac cumva sa nu mai uit ce traiesc, povestind chiar si de un lucru banal.

      Hai sa iți zic ceva. Sunt foarte fericita de rezultatul acestui concurs. O ador pe Georgiana. De Mona nici nu mai zic, ca imi e tovaras drag intr-un proiect și, desi l-am neglijat un pic, s-a intamplat asta doar pentru ca a fost mama in spital si eu chef de scris nu mai aveam. Apoi Dana Maria, cu rezultat fain, tu, Radu, Mirela Marin. Va felicit cu inima. Sunt, in acelasi timp, si trista ca au abandonat oameni dragi sau ca Gigel al nostru nu e in primii zece, unde merita a fi. Asadar, la mine acasa era prilej sa ma vad cu voi. Doar ca in fiecare an, dar in fiecare an de 15-16 eu nu sunt acasa. E ziua socrului meu. Nu-ti mai zic ca sotul meu are actiune duminica, deci nu stiu cum ne impartim si cum facem, dar am zis ca vazand si facand, fara stres, pe 23 are alta la copii frumosi si buni, si tot asa.

      Anul acesta mi-am gasit om care sa stea acasa cu cainii mei. Formidabil, as zice, asa ca am vacanta dorita, una care nu va fi spectacol, ci va fi cuminte, stand cu oameni dragi. Mi-ar fi placut sa o incep cu voi. Insa, sunt ca in Petrica cu lupul, de atatea ori m-am ascuns in carapace, incat acum… orice as face, tot in ea par.

      Te imbratisez si iți multumesc pentru ca mereu m-ai inteles!

    1. Mi-e greu sa cred ca un accident tampit, ce a pus un caine incapatanat pe un covor plutitor, facandu-ma sa alunec in casa, e o „cauza”, dar pragmatismul meu loveste din nou. Nu mi-a adus doar bine, fractura asta. M-am despartit de obiceiuri si chiar mai mult, caci nu pot scrie usor asta. Dar accept, incercand sa inlocuiesc ce am pierdut. Cu siguranta voi citi, poate misca cevain mine, dar m-as mira. Tu ai o capacitate aparte de a simti energiile, lumea, viata. Aici am eu o mare bilă neagra. Te imbratisez, Suzana. Un decembrie minunat sa ai!

Lasă un răspuns la Adriana Anulează răspunsul