Îmi tace vântu-n mintea mea,
nu bate nici măcar o geană,
te-ai întomnat în palma mea
și nici măcar nu era toamnă.

Îmi tace inima în alb
de teama unor reci fiori,
și-n mine cioburile cad,
să mă adun întreagă-n zori.

Îmi tac poveștile cu tâlc,
se înnorează pe a mea frunte,
tu te retragi într-un cuvânt
și-acela plouă amănunte;

Și cum mă zbat eu în tăceri,
mai șușotesc, că nu-s cuminte,
și soaptele îmi par averi
pe joc de soartă risipite.

Mă port cu tine ca-ntr-un film,
cu subtitrare pe îndelete,
noi nici actori nu știm să fim,
dar ne simțim niște vedete.

Avem nevoie doar de-o toamnă
și un covor de frunze moi,
cu roșu vom calca în goană
și spectatori vom fi tot noi;

Și vom tăcea că prea ni-s mute
și jurăminte și iubiri,
și va ploua peste cuvinte
și vom rămâne amintiri.

Nu mă privi; ai mâna stângă
plină de frunze ca trofeu,
păcat mi-ai fost, păcat mi-ești încă,
și ce păcat că frunza-s eu…

18 septembrie, Brașov

6 gânduri despre “Păcat mi-ai fost, păcat mi-ești încă

  1. Ar fi fost o idee minunată să nu scriu acest comentariu, pentru că o să par tâmpă, dar pur și simplu nu știu ce aș putea să spun. Sublim? Nu e un cuvânt destul de măreț pentru această operă! Este pur și simplu fără cuvinte, așa cum de altfel sunt toate scrierile tale, în fața cărora mă simt așa mică 🙂

    1. …poate vrei sa vin sa te alerg. Ai uitat cum poti scrie? Pune mana si scrie si fara Superblog. Tu scrii ca nimeni alta, cu emotie, realism, cu duiosie, inteles. Iar de-ti plac poemele mele, ia uita-te ce structura simpla au, da si tu, ca ai de unde. In plus, de le faci prea triste, te numim sefa peste tristeti-poezii, de ies stângace la fel.

      GLUMESC, MI-E DOR SA SCRII. Am vazut ca ai iesit din taceri, iar faptul ca esti aici, ma bucura enorm. Pentru ce spui, n-am cuvinte! Te imbratisez.

        1. …iar eu ma bucur ca n-ai zis blogger, putini ar face diferenta. Nu uit, cum nu uit cum scrieti fiecare. Tu ai darul scrisului, dar te iau tot felul si uiti. pup cu drag

Lasă un răspuns la Poteci de dor Anulează răspunsul