Îmi e regretul taină sau vorbă adunată?
N-oi repara nimica privind spre „altădată”?
Se poate, ştim prea bine, că cioburi vor rămâne
Spărturile din suflet, dar noi le-om da un nume:
Le-om spune amintiri, e drept nu prea frumoase,
Regretele-s tardive şi chiar alunecoase;
Ne-om îndrepta de spate şi vom privi în noi,
Cu ochii înainte şi nu spre înapoi,
Vom prinde chiar şi frunza tomnatică ce piere
Şi-om pune-o în ierbarul cu verde la vedere;
Vom căuta iertare în rugăciuni de seară
Şi aşa vom scoate răul ce nu ar vrea să piară.
Au alţii la păcate, ehe, o mie unu,
Avem şi noi ca omul, le-om duce înspre Bunul
Ce ne iubeşte sigur şi ne alină clipa
De trecere subtilă când n-om mai fi…nimica.
Iar viața ne va cerne pe toți, cu mic cu mare,
Chiar dacă-n drumul nostru am rătăcit o floare,
O vorbă, un suspin, un prieten, o părere,
Prea des vine momentul când spui la revedere
Si calci cu grijă totul, sa nu strivești ce-ai strâns,
În pumnul stâng ții „râsul”, iar în cel drept doar „plâns”,
Te simți cumva pe sârmă, dar nu privești în jos,
Privești în ochi mulțimea și mulțumesti frumos.
Atat a fost, restul e poveste separata…
Pe drumul meu nu ești? Am fost? Deschide altă poartă…
Am obosit…
….dar multumesc și celor ce mă-nsoțesc mereu
Și nu-mi asaza plusuri, cand minusu-i prea greu.
Va-mbratisez și-mi pare ca iar sunt pe alt drum,
Prin vorbe care strigă, că mâinele-i mai bun!
Nu v-am zis cat de mult mă bucur că imi sunteti prin preajmă, chiar si atunci cand nu par in apele mele. Multumesc, vouă!
Mâine e noul azi. Mai bun…
În rugăciune îmi îndrept gândul către mâine și cu credința că voi avea puterea să-l trăiesc, iar voi, toți cei dragi mie, să fiți la fel de bine ca și azi, ca și ieri.
Da, daca nu suntem toti bine, degeaba suntem noi astfel. Impreuna…face totul sa devina fericire!