Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Cântă Florile în Biserică, azi, de Florii

Ziua își scutură petalele sub adieri de vânt molatec. Parfum de Florii se împrăștie prin noi toți și raza de soare binecuvântată vestește sărbătoare aleasă. Biserica e împodobită a Frumos, a Verde, a Lumină, a Bucurie. Închid ochii și iar mă duc spre tărâmul meu fermecat, din sat cu salcâmi și pământ uscat, unde primăvara avea miros aparte și viața părea că e desprinsă din cântec de cocoși și zumzet de păsăret ales. Mirosea a Verde și a Duminică și primul lucru pe care-l făceai era să ieși la poartă și să te uiți, lung, pe uliță, să vezi cine trece, spre ce trece și cât timp mai ai la dispoziție să-ți speli ochișorii și să o iei pe de vale până la biserica cea albită de Crivățul cu plete negre, pe care și le-a scuturat intens în nopțile de iarnă, de care încă îți amintești cu un fior.

Salcâmii sunt copacii străjeri în fiece gospodărie din satul meu cu nume ciudat, păstrați în caz de urgențe, când lemnele de foc nu ajung în vreo iarnă grea. De sunt suficiente, scapă de secure și mai stau pavăză încă un an sau mai mult. Ei știu tot; știu că de o vreme oamenii au mai plantat și altceva în afară de salcâmi și mesteceni. Salciile, care parcă prind trup doar dacă înfigi o ramură în pământ, încep să răsară pe șanțurile oamenilor. Și tataia avea salcia lui. Acum e a noastră, ne străjuie hotarul.

Îmi amintesc o duminică, pitită sub foșnet de crenguțe plăpânde și văd o siluetă de om strașnic, înalt ca un brad, căci avea peste 1,80 înălțime, și peste suta de kilograme, cu o față roșie, roșie de zici că își alesese culoarea bucuriei pentru împodobire aleasă. Venea din josul uliței, cu pas grăbit, cu pantalonii lui la dungă și haina de piele scurtă în care soarele făcea fețe-fețe, iar sub braț ducea un snop imens de sălcii pline de mâțișori. Și cum trecea, îi auzeai vocea inconfundabilă:

Să trăiești, Mărie, hai grăbește-te că a bătut clopotul o dată; hai, că-s Floriile!, și o zicea așa într-un fel de parcă pe ceilalți îi lovise amnezia și nu mai știau că ziua aceea era atât de așteptată.

Și iar foșneau mâțișorii salciilor sub brațul bărbatului care, atunci când vorbea, grăbindu-se, se bâlbâia ușor, spre deliciul nostru, al copiilor, căci nimic nu ne scăpa din amănuntele astea care întregeau povestea.

Adriană, măi Sălciuța tatii, ai făcut ochi, tată? Fugi de-ți spală fățuca și vino la biserică să cântăm Floriile!, îmi adresa cuvânt, și mie, nea Gicu, zis pe ascuns și Budală, și care ne era cumătru, dacă stau bine a desluși gradul nostru de rudenie.

Iar mâțișorii lui parcă mă ispiteau și mai tare.

Din curți, ieșeau, grăbite, femei cu basmale înroșite, cu narcise galbene în mâini, proaspăt rupte din brazda de flori, din grădina din față, a fiecărei case, și ți se părea că încă vedeai roua dimineții pe ele. Fete tinere, cu ochii cârpiți de somn, dar cu părul lucind de atâta pieptănare, își netezeau cutele rochiei, grăbind pasul. Zambilele lor lăsau, în urmă, parfum de tinerețe. Vreo dadă se legăna în baston sau la brațul vreuneia mai în putere și te uitai cum în fiecare coș sau mânuri muncite zâmbeau flori de primăvară ori ramuri îmbobocite de timpuriu cât să cânte biserica primăvara și pe Isus în zi sfântă.

După ce îmi umpleam ochii de frumos, intram în casă, îmi domoleam cu nițică apă buclele rebele, de îmi lipeam bretonul pe frunte, deloc estetic, dar cu o nevoie pe care nu o puteam explica, îmi luam fusta verde cu flori albe, care mă dispera căci o așezam frumos, în oglindă, dar, până mă îmbrăcăm de tot, i se răsucea elasticul din talie, de păream șuie mereu. Cinci minute rezista aranjatul meu riguros, după alte cinci răsucirea apărea, din nou, iar eu abandonam problema pentru o alta proaspătă – „oare câți vor observa că îmi ies degetele prea mult din sandalele mele de oraș”. Și de vedea cineva, cred că le era familiar amănuntul.

Deschideam poarta din vale, și, tiptil, ajungeam, și eu, la cel din urmă bătut de clopot.

Doamne, ce forfotă! Prin cimitir se tămîiau mormintele și se împodobeau cruci cu flori plânse, iar celelalte, rămase, înfrumusețând icoane, cântau în biserică a sărbătoare.

Ia uite, fată, aia a lu’ Verginica iar a adus, de la Buzău, crini din aceia regești de a pus la icoană. Pe lângă ei, zambilele noastre par ciulini!, se găsea una să chicotească ușor, făcându-mă să privesc către a lu’ Verginica, altă rudă de-a noastră, dintr-un neam cu mamaie. Habar nu aveam, însă, ca peste ani, fata aceasta avea să umple cu flori, mereu, nu doar de Florii, un mormânt de părinte plecat prea devreme, dar și Biserica, de parcă ăsta era rostul și tributul ei, ofrandă aleasă!

Nu fac altceva decât să împodobesc casa tatălui meu, cum mi-a împodobit el viața cât a trăit!, o auzeam murmurând…

Slujba începea, dar mie îmi părea că, în Biserică, florile cântă, sălciile și mai apoi chipurile de oameni, iar după anafura si binecuvantarea de final, fugeai să așezi la icoana casei un mâțișor primit de la Nea Gicu și sfințit de tata popa.

 

Până sa ajungi, însă, făceai popas pe la crucile celor pe care nu-i cunoscuseși prea bine, dar îi știai ca moși și strămoși, din poveștile altora.

Peste gard era C A P -ul, cu tot ce însemna el, și credeți-mă însemna – grajduri cu vaci lăptoase, pe care le păzea noaptea tataia, hale cu pui, unde lucra mamaia, silozuri de grâne, livezi cu prune grase, și pere aurii, grădină de zarzavat, duzii și aguzii ce ajutau la creșterea viermilor de mătase, dar ne îmbogățeau și nouă burțile, S M A – ul și toate combinele alea care așteptau mersul în câmp, tractoriștii cu bască de la I A S, altfel neconcepându-se uniforma, și mult verde, cu zumzet de viață plină, toate o ruină acum. Toate. Atunci, raiul.

Femeile se întorceau cu ramurile în mâini și cu zâmbete mulțumite pe chip. Nu se mai grăbeau. Stăteau toate în grup, așa cum le văzusem și deunăzi când coborâseră din căruța lui Nănele, bărbatul lui tanti Lenuța, cea mai strașnică femeie pe care o cunoașteam, după tanti Tinca a mea și bineînțeles, mamaie. Am reținut o întâmplare care încă își face loc prin multele adunate în cutiuța inimii. Când una dintre femei era bolnavă sau mai fără putere, iar cum în apropierea Paștelui nu era casă să nu fie primenită în var stins și lipită pe poale cu băligar de cal amestecat cu lut, dar și pentru că țoalele trebuiau scuturate, preșurile spălate cu leșie, și curtea măturată, albinuțele astea, de care vorbesc, se uneau cu toatele și până nu lăsau locul curat, nu plecau. Auzeai râsete, glume și strigăte ascuțite de Buzău, cum le numeam eu țignalul, iar seara reușea să le găsească mulțumite de fapta lor.

Când să se urce în căruță, femeia care era toată o lacrimă de mulțumire, apărea cu ofranda pentru lucratoare, un lighean de gogoși:

Ia, fă, luați de mâncați, că tare ați mai lucrat azi, că dacă nu erați voi mă găseau Sfintele Paști în mare dezordine!

Auzi, țață, dar sunt de post? Știi că noi am postit cu toatele de atâtea săptămâni?

-De post, mamă, de post – apă, făină și țaic proaspăt de la brutărie!

– Și de prăjit, în ce le-ai prăjit, bre ?, spuse una care în timp ce-i frecase oalele din bucătărie găsise, semn, niște untură de porc, într-o tigaie.

-Pfui, d-apăi, să știți că aveți dreptate, în untură le-am scăldat, că ulei de unde?, își frângea femeia și lacrima inimii, și mâinile, în timp ce privea ba la gogoși, ba spre femeile care deja se urcau în căruță.

Dar cum fiecare grup are printre el omul-salvator, numai ce se zburlește o dată mătușa Tinca, iar din două gesturi îi golește femeii ligheanul de gogoși în șorțul care-i era mereu pavăză:

Dă-le, fă, încoace, și bogdaproste; hai, rămâi sănătoasă și să ne vedem de Crăciun să te scoatem și atunci la liman!, puse ea zălog și bucurie în sufletul femeii.

Să vă zic că la un chiot de-al mătușii a aparut tot păsăretul de copii, de ziceai că semnalul era dat de dinainte: „Adriană, Angelă, Silvie, Sorină …haideti la gogoși!”, și nouă ne părea ca a venit bâlciul și sărbătoarea fix din acea căruță cu femei bucuroase de isprava lor.

Cântă Florile în Biserică, azi, de Florii, îmi cântă și mie iar amintirile, și nu din nostalgie, căci viața de atunci fu frumoasă, dar în niciun caz ușoară, pe când cea de acum e cu bucurie și primenire de iubire mereu nouă, mereu recunoscătoare.

Cântă Florile în Biserică, iar inima îmi râde și îmi plânge deopotrivă. Și musc dintr-o gogoașă, de post, șoptind, încet, un mulțumesc.

Salcia de la poartă e deja înfrunzită; mi-a zis mie om bun…,

 

..semnează, Sălciuța tatii!

 

flori in biserica
sursa: internet, romaniatv

 

Să vă cântați florile sufletului oriunde, iar voi, cei cu nume-flori să vă bucurați de cântec, de frumos, de binecuvântare. La mulți ani! Paste fericit celor care-l sarbatoresc azi.

14 gânduri despre „Cântă Florile în Biserică, azi, de Florii

  1. Ieri am fost la biserică, în două vaze, impozanți crini imperiali strajuiau altarul. Aceleași flori împodobeau și icoana Maicii Domnului. Nu stiu de cine erau aduși, astăzi i-am regăsit cu drag și aici, în scrierea ta. Restul.. cimitirul, I.A.S-ul, S.M.A-ul (unde tata a lucrat până a ieșit la pensie), claca (așa spuneau ai mei când se strângeau mai mulți și dădeau o mână de ajutor la construirea unei case, a unui grajd…iar de „ligheanul cu gogoși” întotdeauna mama era responsabilă)…iarăși zici că eu am trăit în satul tău, sau tu în al meu. Iarăși îmi oblojești dorurile.
    Zi de Florii binecuvântată , Adriana!

    1. Da, ce sa-ti spun – regeștii mei, imperiali de fapt, se gasesc acum in fiece biserica, caci e floare aleasa si potrivita langa icoane. Si apropo de ligheanul cu gogoși, mereu imi amintesc cum a furat sora mea, lapte, oua, faina, una a adus ulei, țaic, s-au apucat de framantat la o vecina. Numai ca, fata de o seama cu Sanda, pe atunci de vreo 8 ani, a adus ligheanul spurcat – cel de spalat pe picioare. Tragedie. Si uite asa infloresc amintiri, cu ajutorul vostru.

      O saptamana binecuvantata sa ai, Nico! Am avut trei zile libere, in care am stat cu ai mei, l-am sarbatorit pe Costi, am umblat prin ploi, iar azi ne pregatim sa asteptam Pastele cum se cuvine. Imbratisari.

  2. Multumesc pentru randurile-ganduri-amintiri, Adriana. 🙂
    M-ai amintit de tata, care cat a trait avea grija an de an sa avem fire de salcie cu frunze verzi si matisori. 🙂 MI-ai amintit de o matusa a mamei, care facea „colacei” pentru toti copiii din cartier, cand se intampla sa fie la noi.
    Ce frumos-duios ai impletit amintirile aici.
    ZIle senine iti doresc sa ai! <3

    1. O saptamana binecuvantata sa ai, om drag sufletului meu. Da, Diana, scrierea asta a venit cursiv, după ce seara am depanat, cu ai mei, amintiri dragi. Si uite asa, ii pomenim pe langa cei pe care-i purtam in inima și pe unii de care greu ne amintim. Ma bucur de semnul tau si ca ti-au placut gandurile mele transpuse aici. Te imbratisez!

    1. Daca sambata ne-a scaldat soarele, ieri si duminica ne-a plouat de ne-a rupt, dar acasa tot n-am stat. Cu drag, v-am gasit pe voi, aici, flori dragi mie. Si va multumesc…

  3. Si mie mi-ai umplut seara de frumos, draga Adriana!
    Sper ca Ziua de Florii este pe sufletul tau!
    Zile minunate cu bucurii, iti doresc cu drag! 🙂

    1. Am avut trei zile libere, de sambata pana azi și mi-am umplut bateriile. Am revenit cu drag de voi, de cuvant, de frumos, multumind cu inima pentru urari si lectura. Saptamana binecuvantata!

  4. S-a întâmplat să citesc tocmai acum… la câteva zile după ce am pășit în 2019.
    Am trecut de-abia de câteva zile de Crăciun, iar eu am fost iată, deja purtat și de nostagiile Floriilor.
    Grație acestui articol. De Florii, noi era musai să ne întâlnim cu toții în bătătura părintească.
    Eu am încălcat tradiția, eu! Fiindcă am plecat… Eu care veneam din pelerinaj de la Mânăstirea Sâmbăta și preluând un obicei de acolo rosteam cu bucurie: „Hristos a Înviat!”..„Ce te-a apucat? Mai este o săptămână până la Paște” eram întrebat cu mirare. „Hristos a Înviat! Este un adevăr valabil mereu și oricând îl poți afirma” le răspundeam mândru de învățăturile acelora.
    Iar azi… Azi mă gândesc cu regret că am ieșit din acest tărâm binecuvântat, asemenea lui Făt Frumos din Lacrimă și am pierdut tot, tot… Când altădată sărbătoream Crăciunul cum se cuvine, la biserică, împărtășindu-mă cu bucurie, anul acesta l-am petrecut la o cârciumă scoțiană. „Merry Christmas!” mi se spunea cu veselie, ridicând în sus paharul. Repetam și eu după ei, cu ochii lăcrimând. Lacrimi care or să mă însoțească într-una și de acum încolo. Pentru că și acesta este tot un adevăr valabil: Am plecat. Acum sunt un alt personaj de basm, sunt uriașul care nu avea inima la el.
    Inima mea este acasă.

    1. Oh, Doamne! Cum sa-ti multumesc „urias cu inima mare” ca m-ai facut sa recitesc textul meu fix intr-o zi in care sufletul meu avea mare nevoie? Cum sa-ti zic ca te-am rasfoit si mi-am propus sa citesc toate cele 37 de „capitole” cu Lupa, tresarindu-mi inima a bucurie vazand ce imbinare de frumos e acolo?

      Oare cum face Dumnezeu a se intalni oameni tocmai atunci cand era zvon in mine de abandon și retragere spre alte lucruri ce trebuiesc bifate, incat acum realizez ca nu trebuie sa iau hotarari, ci musai sa ma las in voia timpului caci ne imbina el precum doreste?

      Esti acasa mai mult decat cei ramasi, sa stii! Scrisul tau imi spune asta, la un prim gand. Esti cu noi in fiece sarbatoare, cat sa nu ramanem singuri ci sa avem frati peste tot in lumea asta, chiar si intr-un bar din Scotia sau pe drumurile acelei tari, in care, iți marturisesc am dorit sa traiesc. De fapt mint, prima pe lista era Irlanda, si chiar facusem demersuri in 2005, doar ca soarta m-a dus spre alte carari.

      Voi indrazni a spune, desi nu-i mult timp de cand am rostit „Hristos s-a nascut”, un „Hristos a inviat”, pentru ca da, e un adevar mereu valabil.

      Multumesc pentru frumos. An nou fericit si priveste lumea si pentru mine. M-ai face tare fericita!

      1. Am înțeles și mulțumesc! Într-adevăr, nu ne cunoaștem noi cărările… Poate nici nu trebuie. Important este să ținem ochii larg deschiși.

Comentariile sunt închise