Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · mărgăritare povesti

Japoneza

Japoneza

Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea sau să mă  joc cu imaginaţia, strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia plus un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, la puţin timp după, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante), păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă neagră, superbă, de vulpe. M-am dezechilibrat, iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?

japoneza
sursa: internet

Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!”

Am înlemnit. Cum puteam uita chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.

Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute, ea apărând la braţul altor două tinere şi m-am umplut, pe loc, de o „invidie” surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte,naturale, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.

I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător, locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.

Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, tot din acel loc cu soare-răsare, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Eu cunoșteam senzația, dar eu eram cu ea la purtător, fără să ascund asta. Nu și Alice. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru două săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. O priveam încordată, căci mie îmi părea perfectă și nu știam cum să iau toate acele amănunte când ea ni se prezenta desăvârșit.

Pe urmă… a dispărut sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.

Trecuse un an de atunci, iar în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic reţinută, bucurându-mă şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.

O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.

Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  poveste aparte, care  îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”.

Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, pierdută într-un ocean de alte  amintiri, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret.

Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013

10 gânduri despre „Japoneza

    1. ..da, din nou, a fost una dintre acele întâmplări ale vieții cu final neprevăzut. Multumesc și eu, potecuta, pentru vizita si lectura!

  1. Suntem cu toti actori pe scena vieti,i
    Nascuti din doi parinti ce s-au iubit.
    Pare un film frumos în vremea tineretii,
    Si prea târziu realizam ca n-am trait !

    Închis într-un sistem complex al mortii
    În acest corp ce se târaste pe pamânt,
    Condusi de ‘serpi’ si ‘viperele’ mortii,
    Ne-ncrezatori în Cel Ce Este Viu si Sfânt !

    El este Verbul ÊTRE conjugat pe cruce,
    Cel ce-a venit din cer pe-acest pamânt,
    Credinta-n El, speranta vietii ne aduce,
    Iar dragostea ne-mbraca în Duhul Sau Cel Sfânt !

    Fiti binecuvântati !

    1. In viata, tot ce facem, este sub taina sfânta
      Si orice om devine o lectie Divină
      De ne e data clipa ca trecere mărunta
      Sau rugăciune aparte, depinde de Lumină
      pe care o atragi.

      Doamne, ajuta, prietene!

  2. Asa de trista povestea ei … ufff!
    Hai sa te înveselesc… 😀
    Tu stii de ce sa îndragostit sotul meu de mine? Pentru ca pe vremea aceea … (acum aproape 43 de ani), semanam cu o japoneza.
    Acum s-au mai diminuat trasaturile caracteristice rasei nipone dar eu tot „japoneza” lui am ramas!

    1. …mie imi plac povestile ca viata, cu neprevazut, nu imi par triste ci…doar altfel; insa asta cu „Japoneza Lui”….e de poveste! Deci esti femeie-bijuterie, asa le vad eu pe aceste femei ce par desprinse din ireal. Hmmm, te invidiez…., in sens bun, fireste!

      Imbratisari!

  3. Spuneai că alopecia aceea era vindecabilă. Sper din tot sufletul că a trecut peste boală iar faptul că nu v-ați mai întâlnit să fie un semn că a găsit un drum mai bun pentru sufletul ei.

    1. Da, și eu vreau sa cred ca e fericita si ca e din nou Japoneza cea perfecta si cu viata ca un spectacol bun!

      Cat de frumoase sunt cuvintele tale, Radu, multumesc pentru ele!

Comentariile sunt închise