Ce păcat că timpul nu se dă în rate,
M-aș îndatora două vieți și, poate,
Aș avea, probabil, o secundă-n plus
Să fac tot ce îmi place. Azi nu mi-e de-ajuns.
Nici, măcar, minutul prins într-un avans
Dintr-o muncă nouă și-o mirare stas,
Dintr-un stat pe gânduri și o rătăcire,
Dintr-o gară-n vise și dintr-o iubire
De aia tulburată, de un zvâc și-o floare
Pusă-n glastra vieții, cea nemuritoare.
Însă din minutul coborât în mine,
M-am gândit să-l fac talisman de bine
Și să-l folosesc într-un basm trăit,
Când simt că albastrul mi-e cam obosit
Și că nu își pune în curatul vieții
Seninul ce strânge roua dimineții.
Ce păcat că timpul nu se dă în rate,
Aș lua acum, grămadă, jumate
Din acela tânăr ce nu l-am trăit
Cum chiar merita; eu l-am cam știrbit
Cu lacrimi de pluș și dureri prea mari
Puse și în ochi, și în buzunar
Să îmi fie zestre deși aș fi vrut
Râs să-mi fie viața, chiar de la-nceput.
Aș mai lua jumate din neprevăzut,
Din drobul de sare care n-a căzut,
Aș lua să îmi fie, să știu că n-am hopuri
Și că voi trăi fără multe noduri.
Însă, timpul nostru nu se dă în rate,
Nu se dă cu normă, nu se dă în fapte,
Se oferă liber, cu un start banal,
Cu Lumină multă și proces verbal
Semnat de părinții ce-ți devin icoană
Și-ndrumar de țeluri, dar și de prigoană,
Și te plimbi fălos cu timpu-n spinare
Crezând că tot ai, ăl din buzunare.
Ți-l tot pricopsești, dând mereu din coate,
Oare dacă timpul s-ar da și în rate/ Dobânzile, cum ar fi ele măsurate?
Eu platesc de pe acum dobânzi, asa simt, pentru fiecare clipas de tihna
Cred că dacă s-ar da aşa, am rămâne faliţi şi tot nu l-am „cheltui” aşa cum am merita…
..azi citeam despre o idee ce suna cam asa: „ce sa faca omul cu nemurirea cand el nu-și poate organiza cu folos o jumatate de ora?”. Asa ca ai dreptate, n-am sti..
Ce păcat că timpul nu se dă în rate
S-adunăm în el fericirile toate,
Iar atunci când zboară prea grăbit
Să primim o fărâmă din ce n-am cheltuit. 🙂
..de-am primi ar fi chiar bine,
dar mi-e teama ca tot noi
am fi cei nu s-ar tine
de cuvant – l-am da-napoi
….necheltuit!