Exist cu gând prezent, fără vină!

De când sunt mică eu las semn pe lângă al ușii cadru
Să vadă mama c-am crescut, de ți-e mai mare dragul.
Când am zburat din cuib știut, simțind că nu mai zbor,
Tot am crestat în lemn un semn, să-mi fie mai ușor;
Și nu știu cum, căci nu am vrut, să fiu tâmplar al vieții,
Dar cuie am început să bat, i-am însemnat pereții.
Nu mi-au placut numai ai mei, (ce brumă aveam de minte!),
Și am vândut, pe vreo doi lei, o mână de cuvinte.
Bătând, încet, cui după cui, în uși ce s-au închis,
Chiar de le-am scos cu fapte bune, zapisul era scris.
Si multă vreme am încercat să mă împac cu soarta,
Abia acum am reușit, chiar de-i închisă poarta.


Imbătrânesc cu clipe-n plus, adun și cele apuse,
Să nu mai creadă nimenea că uit de vremuri duse;
Dar e in firea omului să poarte a sa cruce
Și cu o traistă cu amintiri, golind, s-o poate duce.
Pastrează tot în inimă și-nchide cu zavorul,
Dar vieții îi pune noi mușcate înveselind pridvorul.
Mai colorat; altfel degeaba au tot fost timide frământări,
Traiesc crezând în omul ce voi fi, bat cuiul cel de ieri.

…și tac. Exist cu gând prezent, fără vină!

 

You may also like

Un comentariu

Lasă un răspuns