Timpul ca un elefant
Din maşina timpului, cea cu roţi mari ca de moară,
s-a dat jos un elefant, ce spunea că timpul zboară
repede şi fără ţintă, ticăind exasperant,
fiindcă s-a pierdut în lume şi-acum e…nemăsurat.
Avea logică, nu glumă, tot cu ochii pe un ceas;
din rucsacul lui de gumă a scos chiar şi un atlas,
ca sa caute mai bine ţara, locul, chiar şi drumul,
dar păreau atât de multe, risipite cu duiumul;
şi ştia c-orice secundă, ce se duse la gunoi,
era fum, era himeră, nu mai vine înapoi.
Îsi pusese, fix, în minte să le-adune, să le ţină
mai la vatra timpului, pe secundele lumină,
caci tot auzea în juru-i, ba prin dreapta, ba prin stânga,
că timpul se comprimase şi că lumea n-o să-l strângă,
c-o să-l lase să se ducă, în acorduri de chitară,
nimănui n-o să îi pese dacă-i iarnă, dacă-i vară;
număra acele ore, douăşpatru în total:
„Cum să fie dom’le şaişpe?, e un bluf internaţional.
Ce specialiști britanici? Să taie din timpul lor!
Nu să mi-l adoarmă mie într-un calcul cu erori!”
Timpul îl privea cu ochii ca de bufniţă, măriţi,
el avea la puşculiţă, strânşi grămadă, acoliţi:
şi minutul, şi secunda, orele, nici nu mai spun,
pregătite ca de gală pentru orice rămas bun;
încălţate în sandale, sau cu cizme, după caz,
elefantului-i şoptise să mai lase din necaz,
căci de când e timpul nostru măsurabil în secunde,
risipit e-oricum de toate- fiinţe mari sau doar mărunte;
şi că numai în minutul ce va fi mai important
vei simţi ca totul fuge şi că nu e măsurat
în secunde de iubire, timpul lui sau timpul tău,
orice-ai face-n astă lume, şi de-i bine, şi de-i rău,
nu-ţi rămâne decât clipa de aducere aminte,
ce-a trecut deja, dar uite-o…..aşezată în cuvinte.