Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare versificate

Eu sunt tot ce vrei să fiu

Din sobă sar scântei,
Scântei ce nu aprind nimic în jur,
Ca nişte vorbe rătăcite împrejur,
Ce nu ating, chiar dacă vrei,
Dar lasă urme pe podea,
Ca vorba grea.
 
 
 
Şi-i cald, şi-n vatră sunt tăciuni
Aprinşi. Nu-i chip s-adorm,
Nu-i chip să prind minciuni
Din vorbe ce trimiţi… molcom
Exact …prin somn
 
Din rubiniul vinului matur
Încerc să îmi îmbăt tăceri,
Adulmec parfumate adieri,
Dar cad pe dantelate pături,
În ațipiri fără înnoptări
…și asteptări.
 
Iubirea-i culcușită strâns
Pe baldachine, prin cașmir,
Visează lumi și beduini
Și nu-i e clar de-i sunt popas
Sau doar Șeherezadă-n vis,
…de necuprins.
Dar eu mă știu că torc povești
Si-ți mângâi părul și te port
In fiecare sunet din alcov,
În farmece de curtezană,
Șeherezadă, amazoană, caci eu sunt tot
….ce vrei sa fiu. Atâta știu.
 
 noi-noi
Eram datoare cuiva cu un poem de dragoste. Atat mi-a iesit.
*Din ciclul – Momente cu tine
Mărgăritare versificate · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Timpul ca un elefant

io77Orice aş face nu-mi pot scoate din cap că anul acesta, pe care l-am asemănat cu o bufniţă (prea a stat cu ochii pe mine şi timpul meu) e pe ducă şi peste trei luni vom fi deja în altul. Mi se pare că totul se învârte rapid, ca un titirez ce nu se mai opreşte şi că noi ameţim de atâta alergare în cerc. Nu ştiu cum de se plictisesc alţii, dar chiar şi zilele ce îmi par a fi trăite cam la fel le-am simţit scurte şi insuficiente. Nu am găsit timp destul pentru tot ce-mi place, pentru clipe de tihnă prelungită, pentru citit, între plăpumi, cu căței alături, pentru un ceai … cu tine. N-am găsit.  Mă adun în activităţi multiple şi nu-mi mai găsesc starea firească şi caldă, risipindu-mi energia între fleacuri dar și responsabilități.  Cuvintele răman uneori ascunse în capul meu, aşa cum au stat, de fapt, 25 de ani înainte să am curajul să scriu, la vedere, orice bazaconie mai mult sau mai puţin potrivită. Parcă le fac loc cu porția, deși poate că au timpul lor și sunt adunate în clepsidre pe care uit să le întorc, și atunci nu se scurg.  Mi-s prea dragi toate să le las, totuși, să  moară de la sine, sucombate de neprevăzutul vieţii. Numai că asta nu ține de timp, nu există un timp al cuvintelor, nici anotimpul vorbelor scrise, ci doar o fugă din calea frigului ne așază în fotolii și la mese de scris, mai ușor în octombrii decât în veri cu chemări umblătoare.
Cineva drag mie îmi spunea, ca un fin observator,  că toamnele mele sunt pline de rod, și că statul  la vatră, în ceas tihnit, îmi adună rătăcirile de parcă frunzele și vuietul pădurii în muzica lor ca de chitară, mă subjugă și mă țintuiește în loc fermecat. Poate că da, poate că nu. Încă mă uit cu jind la ale mele cizme călduroase și la pelerina de ploaie și mai că aș bea un vin fiert pe o terasă din Brașov, cu trei turiști rebegiți alături numărând împreună picurii ploilor și câinii rătăciți pe pietonal. Mă abțin, e un frig de trece și ultimul licăr romantic sau doar de ducă.
 Am puşculiţa plină de idei şi  un rucsac  doldora de gânduri noi, de unde as putea  scoate, una câte una, poveşti ce se vor scrie de la sine. Logica lucrurilor pare simplă, așa că de ce aș complica eu lucrurile aducându-mi aminte că anul acesta am fost ca o maşină rămasă fără frâne, mereu în derivă, gata să trec totuşi de obstacole, lăsând doar întâmplarea sa fie factor decisiv.
plan
..furat de pe facebook, completare evidenta
Sunt convinsă că dacă voi citi aceste cuvinte peste doi-trei ani, voi simți ca și când vorbesc de anul în curs. Mereu e la fel. Mereu. Se pun nuanțe, înflorituri, dungi negre, dungi roșii de nebunie, flori-cuvinte, oameni-poveste și cartea trecerii noastre pare scrisa deja. Destul de greșit, amănuntele fac diferențele și bătăile inimii sigur vor fi simțite altfel cât să știi pulsul anilor și să-i recunoști în toată măreția lor.Timpul. Obsesiv cuvânt şi greu precum un elefant. Voi trimite la gunoi cuvântul AN şi voi alege altul…săptămână. Săptămâna fiecarei întâmplări. Săptămâna unui octombrie vesel, darnic, bine dispus, plimbăreț și chefliu, cu dor de pastramă și must, și lăutari cu ștaif. Timpul ..lui octombre....

 

                                           Timpul ca un elefant

Din maşina timpului, cea cu roţi mari ca de moară,

s-a dat jos un elefant, ce spunea că timpul zboară

repede şi fără ţintă, ticăind exasperant,

fiindcă s-a pierdut în lume şi-acum e…nemăsurat.

Avea logică, nu glumă, tot cu ochii pe un ceas;

din rucsacul lui de gumă a scos chiar şi un atlas,

ca sa caute mai bine ţara, locul, chiar şi drumul,

dar păreau atât de multe, risipite cu duiumul;

şi ştia c-orice secundă, ce se duse la gunoi,

era fum, era himeră, nu mai vine înapoi.

Îsi pusese, fix, în minte să le-adune, să le ţină

mai la vatra timpului, pe secundele lumină,

caci tot auzea în juru-i, ba prin dreapta, ba prin stânga,

că timpul se comprimase şi că lumea n-o să-l strângă,

c-o să-l lase să se ducă, în acorduri de chitară,

nimănui n-o să îi pese dacă-i iarnă, dacă-i vară;

număra acele ore, douăşpatru în total:

„Cum să fie dom’le şaişpe?, e un bluf internaţional.

Ce specialiști britanici? Să taie din timpul lor!

Nu să mi-l adoarmă mie într-un calcul cu erori!

Timpul îl privea cu ochii ca de bufniţă, măriţi,

el avea la puşculiţă, strânşi grămadă, acoliţi:

şi minutul, şi secunda, orele, nici nu mai spun,

pregătite ca de gală pentru orice rămas bun;

încălţate în sandale, sau cu cizme, după caz,

elefantului-i şoptise să mai lase din necaz,

căci de când e timpul nostru măsurabil în secunde,

risipit e-oricum de toate- fiinţe mari sau doar mărunte;

şi că numai în minutul ce va fi mai important

vei simţi ca totul fuge şi că nu e măsurat

în secunde de iubire, timpul lui sau timpul tău,

orice-ai face-n astă lume, şi de-i bine, şi de-i rău,

nu-ţi rămâne decât clipa de aducere aminte,

ce-a trecut deja, dar uite-o…..aşezată în cuvinte.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Cu mamaia la discoteca

Când eram mică, una din expresiile pe care le uram cu foc era „pe vremea mea”. Nu puteam să mă fac şi eu că stau degeaba şi pe gânduri, că, hop, „pe vremea cuiva” nu era timp de asta, şi, vezi Doamne, se alerga încolo şi încoace pentru un blid de mâncare. Nu mă puteam şi eu un pic făli cu vreo rochie mai şuie, că, gata, „pe vremea altcuiva” nu existau decât două bucăţi -una de fiecare zi, şi alta de duminică iar asta nouă sigur nu corespundea vremilor. Începusem să mă cam obişnuiesc cu expresia asta, dar nu însemna că-mi şi plăcea. Nu-mi place nici acum.
Într-o zi, mi-am cumpărat singurică, din bănuţii câştigaţi de mine, o pereche de saboţi. Erau închişi în faţă, şi eram tare mândră de ei. Până am ajuns acasă. O ora s-a chinuit tata să înţeleagă cum vine asta – albastru în degrade. „Măi, tată, măi! Vezi că te-au înşelat ăia şi ţi-au dat pantofi uzaţi! Tu nu vezi ca nu au nicio culoare? Păi, pe vremea mea, culorile erau culori, nu degrade” , și mai scuipa un pic pe papucul meu, încercând cu o cârpă să uniformizeze culoarea. După ce s-a bunghit că aşa erau din fabrică, m-a înjurat dulce, bombănind în barbă: „Apăi, pe vremea mea nici papuci n-aveam! Nu m-am dus la horă să mă pup şi eu cu o fată că eram desculţ! Am ajuns cu o pereche de başcheţi la Braşov, şi ăia împrumutaţi!” , adevărat, tată, dar cred că bascheții ăia au avut ceva praf magic că tare te-au ajutat să găsești cărare spre succes și împlinire.
Orice făceam, aducea invariabilul, de mai sus, branduit deja. Aproape că voiam bătaie decât sa mai aud, o dată, această vorbă care te tăia până în fundul sufletului. Dar uite cum deviez eu de la o întâmplare, care dacă nu s-ar fi petrecut aievea, jur că o inventam eu, doar pentru amintirea de nepreţuit care mi-a rămas într-un cotlon ascuns şi de care nu pot vorbi fără să mă gâtui de emoţie. O întâmplare despre cât de aproape îți poate rămâne o fărâmă din trecerea ta prin viață și cum unii oameni s-au născut să îndrăznească, să biruie, să strălucească și să se cuibărească în sufletul tău mergând cu tine prin fiecare clipă petrecută pe pământ ca într-o taină doar de voi știută.
Crescusem. Aveam vreo 17 ani, şi nimic, nimic, nu-l făcea pe tata să accepte lucrul ăsta uşor. Fusese multă vreme plecat din ţară, iar şocul de a mă vedea aproape femeie nu-i dispărea deloc, din păcate. Nu mai vorbesc de toate conflictele neînţelese de mine, dar logice pentru el, care mă secătuiau şi mă ţineau departe de toate activităţile caracteristice vârstei mele. Acceptam, nu fără să mă revolt, orice hotărâre. Asta nu însemna că tristeţea nu era pe faţa mea ca o mască permanentă. Rezistam greu, dar din dragoste pentru el, îmi alungam de zece ori pe zi gândul meu, aparent egoist.
Tata avea nevoie de odihnă, aşa că ne-am refugiat, pentru o vară, cu toţii, în satul mamei mele. Ehehe! Ce vremuri! Toţi erau sănătoşi, în putere, familia reunită într-o formă cum rar se va mai întâmpla în timp. Doar eu mă topeam pe picioare de plictiseală şi de căldura aia mocnită, de sat uitat de lume, în câmpuri arse şi uscate. Vremea când plângeam până la Mizil, de dragul mămăiţei mele, trecuse şi lăsase loc doar unor frământări de adolescentă suferindă. Era suficient să mă privească tata, în starea mea de zi cu zi, că un nou incident stătea să înceapă. Mi-o căutam fără să fac nimic, propriu-zis.
La un moment dat, se aude în sat că, la Căminul Cultural, va fi seară dansantă. Habar n-aveam să dansez, deşi ani aveam destui. Mie nu-mi mai părea vreo tragedie, era rezultatul unei educații rigide, exact cum v-am povestit deunăzi, cand spuneam ca in apartamentul nostru de bloc muzica nu canta niciodata. Asa ca daca muzica nu e, de unde dans? Dansul acela posibil, însă, încolţise în capul meu ideea că n-ar fi rău să pot participa şi eu la un eveniment de acel gen, măcar de curiozitate. Degeaba încercam sa-l înduplec pe tata, să-i promit că doar pentru o vizionare, măcar, să mă lase, că nu mă amestec la dans cu „ţăranii” satului, că doar scenarii absurde îi treceau prin minte. Totul era până la închipuirea că nişte mâini străine s-ar putea încolăci peste mijlocul meu, într-o încercare bâţâitoare.
Nu mai insista!, spunea tata, din ce în ce mai nervos. Nu te duci, şi gata! Pe vremea mea, fetele tinere mergeau însoţite de femeia bătrână din casă şi erau bine supravegheate Unde să te las eu, printre oameni pe care nu-i cunosc? Si cine-mi garantează mie că vii teafără de acolo?”, de parcă m-aș fi dus la război nu la vreo discotecă sătească, însă el deja își imagina lupte corp la corp și săruturi furate, știrbindu-mi astfel ceea ce nici eu nu știam că am. Am oftat prelung și am început a foșni toată a neliniște dar atât cât să observ că  nici una, nici două, mamaia mea, care plângea în colţul basmalei ei înflorate, nici că mai aşteptă să înceapă alte comentarii, că numa ce o aud, ca  un miracol: „Ei, Iosifică, dacă e aşa mamă, merg eu cu ea! Dar o iau şi pe Sorina să vadă şi ea cum se distrează tineretul!”
Mama, care era simplu spectator, şi care cu ochii minţii vedea spectacolul gratuit oferit de bunică mea tineretului sătesc, a încercat zadarnic să ne oprească acţiunea. Mamaia şi-a pus şorţul nou, basmaua cea de duminică, şi-a luat toiagul nelipsit picioarelor sale neputincioase, pe noi de ambele braţe şi ne-am îndreptat spre Căminul Cultural.
În urma noastră lumea râdea ca la urs. Nu se mai văzuse aşa ceva, nici măcar cu fata popii, cea crescută după taine şi canoane. Eu, înaltă, slabă, ca o arătare de Braşov, prea plină de fusta ei de piele gri petrol, care şi acum ar face victime în lumea fashion prin culoarea deosebită ce o avea, – mai am costumul și acum, si inca in stare bună, din respect pentru efortul tatei de atunci – nesigură de acţiunea în care se afla, dar prea curioasă pentru a renunţa uşor la aceasta, păşeam printre pietrele uliţei făcându-mă că nu văd rumoarea creată. Doar sor’-mea, Sanda, ţopăia fericită că-şi va întâlni acolo suratele de joacă de pe stradă.
Deja zvonul circulase şi ajunsese înaintea noastră la Cămin, astfel încât atunci când uşa se deschise şi a apărut mamaia zâmbind ca o fetişcană, nimeni nu s-a mirat prea tare. Auoleu, dar abia acum începea aventura pentru mine. Cu un ghiont prea vizibil, de care m-am jenat prin natura lipsei de experienţă de viaţă dar și datorită aerelor mele  de domnișoară, mamaia mă împinse şi pe mine în grupul celor mari, fără să stea pe gânduri, aşa din instinct și dragoste, dornică să mă vadă distrându-mă și meritând toată tevatura aia, că doar nu venisem la muzeu. Toată lumea se risipi, însă, lăsându-mă primadonă, la concert, fără spectatori, de-mi venea să intru în pământ, nu alta. Nici măcar fetele de pe stradă nu se înghesuiau să mă salveze. Şi de ce ar fi făcut-o, când, de fapt, le adusesem duşmanul, fix la singura lor serbare comunală? Cât mai umblaseră ei după DJ- ul scump la vedere, mai rău ca soarele în timpul furtunii! Ehehe! Şi-acuma, na, belea…
Încet, încet, toţi se mutau afară din Căminul Cultural să se poată pupa şi strânge în braţe, liberi, fără să-i vadă tanti Ioana lui nea Nelu Colan. Eu nu îmi doream altceva decât să ne întoarcem, îmi ajunsese durerea aia crunta de stomac și bătăile de inimă care păreau ca vin din toate părtile corpului uitand de bruma de anatomie pe care o învățasem până atunci.  Sor’-mea bâţâia pe ritmuri disco, cu o Doiniţă şi o altă fată de vârsta ei și nici nu concepea să-i stric distracția abia descoperită. Mamaia zâmbea politicos tuturor. Doar de mine nu se apropia nimeni, de zici că se dăduse cu bomba cu neutroni, fix în jurul meu. Acum, când rememorez, mă lovesc de timpuri și vremuri, de percepții și de faptul ca totuși se mai schimba lucruri pe lumea asta. Realizez, ca in ciuda bățului din dotare, al șorțului de jupâneasă și al basmalei cochete, buna mea dragă nu avea nici 55 de ani, doar ca toți cei din jur o tratam de parcă împlinise suta și în ea zacea toată înțelepciunea lumii.
 M-a salvat, drăguţa – tot cu grija și istețimea sa de care toți beneficiam din plin – strigând într -un microfon că pentru ea asta e singura seară în care nu vede, nu aude şi nu pricepe, şi că n-au decât sa se pupe după boscheţi cât vor, dar s-o danseze şi pe nepoată-sa careva. Să mooooooor, nu altceva! Şi, ca să nu plâng instantaneu, m-am trezit într-un blues al vremii cu finul nostru cel mai mare. Salvată de clopoţel, cum s-ar spune, şi de  ruşinea abătută asupra mea de nicăieri. Naiba mă pusese să vreau la bal?
Nu mai ştiu amănunte. Am senzaţia că am plecat destul de repede, spre dezamăgirea soră-mii, care tocmai ce se băgase într-un joc de-a ascunselea. Tata s-a declarat mulţumit, mamaia şi-a ţinut promisiunea şi nu a spus nimănui care pe care a pupat; dar nu s-a mai mirat când unul, sau altul, anunţa vreo logodnă. Ea, deja, avea notate, în carnetul sufletului şi al minţii, toate datele. Cât despre mine, atunci am fost mulţumită, atât cât se putea, de toată seara cu pricina. Dansasem în sfârșit, habar nu aveam ce; văzusem lumea tânără a satului, seara disco, şi îmi fâţâisem şi fusta mea, cea de neegalat, printre lume, care nici că mai văzuseră aşa ceva până atunci, astfel încât orgoliile mele mărunte îmi băteau gongul celor mari care se apropiau. Nu mi-am mai dorit la dans. Ba, în timp, puţinele seri petrecute prin discotecile din împrejurimi mi-au lăsat gusturi amare… de nepotrivire.
Întâmplarea asta, în schimb, cu mamaia la discotecă, a devenit, peste vreme, una din amintirile mele de aur, iar dacă ar trebui să o mai trăiesc l-aş ruga pe Dumnezeu să nu o ocolească, pentru că, fără să ştiu, atunci, „pe vremea mea” am trăit lucruri din „vremea lor”. Şi… nu regret. Uite aşa azi, cu eroii vieţii mele, v-am mai adus o poveste, iar eu am încă un punct bifat cu SĂRUTUL MEU SĂRAT DE BĂRĂGAN, buna mea născută într-o zi de Sfânta Paraschiva și dusă într-un început de an, cândva, când viforul și zăpezile mi-au îngenunchiat copilăria și simbolul ei.
Te iubesc, mamaie! Dincolo de cuvinte şi întâmplări, până acolo de unde mă veghezi azi…

bunica

 19 iunie 2013
Mărgăritar-catchy

6- Lupu’-Băiatu’ în vizită la Catchy

Vă spuneam că mă cheamă Lupu? Lupu Tîrnoveanu. Nu m-a căutat nimeni, aşa că am fost adoptat. Gata, e definitiv. Am şi buletin. Suntem cam mulţi, dar Dumnezeu a fost bun cu mine şi stau şi eu pe aici. Mintenaş se fac doi ani. Doi ani de poveste pentru toți. Pe mine nu mă recunosc veterinarii, zic ca am întinerit și mă-ntreabă de zor: „Mă, tu eşti tu sau eşti altul?” Tare mă mai încred și rânjesc a bucurie, aşa cum fac seară de seară, de am mai primit o poreclă, „Colonelul Fasole”, cică de la rânjit fasolea dinților. Alerg și mă țin tare și, mai nou, am o bucurie imensă, căci, deşi creaţa şi blondul au zis că s-a terminat cu adusul animăluțelor acasă, de două luni am o nouă prietenă, o pisicuță născută în luna mai, anul acesta; o deşteaptă și o isteaţă, cu un botic ca un pupic, cu nume de franțuzoaică. Fifi mi-a aratat că nu sunt suficient de bătrân, că încă mai pot …restul…tot pe catchylupusor1

Mărgăritare versificate

Și rugăciune, și răspuns

privire

 

Prin felia mea de cer văd drum de Lumină,
Iar din celula sufletului,
Înfuriat de negura vremilor și prins în necunoasteri,
Caut argumente să mă întorc din pribegii adormite.
Descopăr  că nu am totdeauna abilități potrivite:
Că plâng când vreau a râde și râd când vreau a plânge,
Că sunt tare când e jale-n mine  și frunză tremurândă când e bine.

 

 

 Îmi e ca destinație Cerul, mereu, ca într-o eliberare.
Privesc cu gâtul ridicat de niște fire invizibile.
Sunt păpușă docilă  condusă de un Păpușar priceput.
Dar devin deseori marioneta care se strică mult prea ușor.
Și atunci mă repar din mers:
Fac un pas, tot cu ochii spre Cer,
Parca asteptand aprobare
Sau măcar un verde la un semafor invizibil
Detectat doar de lasărele inimii.
 Cad în pietriș de-mi zdrelesc genunchii.
Ma scutur și-mi asez licărul ochilor  pe pământ.
Calc puternic, hotărât, fără șovăieli cotropitoare.
Nu simt nicio sabie deasupra mea,
Ci doar o adiere de vânt curat;
Sunt ca o cetate medievală care rezistă in timp,
Dar trece prin etape de consolidare.
Palmele mele aduna caldura sufletului;
Le împreunez și le asez a multumire;
Simt pe umeri un rest de lume îndepărtată
Și-un galop de furnicături în degete;
Mă așez și mă rog să scoți toti mărăcinii din mine
Si sa-nfloresti zambetul mai des.
Nu, nu e doar pentru mine rugăciunea
Ce o port pe buze și-n suflet!
Stii tu, pentru cine mai e!
Mie mi-ai raspuns in zdreliturile din genunchi
Și mi-ai incoltit sperantele in muguri de cuvânt.
Iubirea primita mi-e ca o duminica.

 

 

Ridic din nou privirea spre Cer
Chiar dacă voi cădea,
Si…te caut….
..într-un nor, într-o stea, într-un fulg..
…simt cum cade o picatura ca de rouă pe frunte
Si nu, nu plouă.

 

 

Din biserica vieții,
Plec cu genunchii zdreliti
Dar cu inima bandajata cu dragoste.
Și privesc înainte, doar spre-nainte!
Stiu că existența mi-e și rugăciune și răspuns.
Știu.

 

 

Fii ceea ce simti si ceea ce crezi! Fiecare are dreptul de a fi și de a crede în ce dorește! Iar dacă ai primit în suflet astfel de cunoașteri fii fericit! Nefericirea înseamnă că încă nu-ți simți drumul, menirea, greșeala, iertarea, credința. Uneori, de când bălmăjesc cuvinte, mă gândesc că nimic din ce scriu nu vreau a fi despicat. Luați de a prinde o idee. Si puneți-o in buchetul cu cele proprii. Florile cuvintelor mele mă poarta in primul meu pe mine, imi poarta devenirea, revelatia, darurile dar nu cunoasterea deplină. Parentezele pot conține adăugiri miraculoase, le pot imprumuta de la voi, dinspre voi. E ceea ce primesti la liber, neconditionat. Conditionand, distrugi frumusetea. Cu toate acestea, ne putem întalni in cuvant,  in idei, nu mereu în convingeri. E minunat să fim diferiți, dar prefer să nu fiu disecată pentru că vouă vă curg altfel vorbele.   In crezurile comune e mai mult ca sigur ca merg la pas cu voi. Știu. Și …atât!
Am avut muze niste cuvinte….dar le-am ratacit..