Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Problemele unei adolescente cu accesoriile naturale

Va spuneam, cândva, de o poză cu mine, intr-o fusta neagra şi o bluza alba, undeva la 14 ani, în care sunt de nerecunoscut. N-am găsit fotografia, dar o caut. Bluza mea era dintr-o matase naturala, fina şi eleganta. Mi-o croise o vecina dintr-o camasă a unei cunostinţe, ce o primise, la rându-i, din Franţa. V-am mai spus ca moda nu e, nici pe departe, locul meu tare. La ce combinaţii dezastruoase am facut in timp, ma mir ca nu m-a arestat cineva pana acum pentru lipsa de bun gust. Da, dar macar stiam ca naturalul e natural si n-are cum sa fie urât. Accesorizasem bluza cu un snuruleţ negru, delicat. Ei, aici sunt consecventa, fundele, bretelele, cravatele, baticuţurile, esarfele sunt,  si acum, accesoriile mele preferate. M-a stapânit, multa vreme, sindromul hainelor de duminica, asa ca un cult tainic si stiut doar de mine, dar mostenit de la bunici, de la ai mei. Sunt convinsă că mulți au această amintire. Nu scapi de ea, nici dacă o dosești în afara șifonierului cu amintiri.  Tocmai de asta, hainuţele cele bune  mi le-a pus mama in valiza, cu grija, când am plecat la liceu, la Bucuresti, sa le imbrac la ocazii, zicea ea. Ocazii nu prea erau si, oricum, inceputul liceului a fost asa un mare soc pentru mine, incat, la cât de devastata eram, nu puteam deosebi noaptea de zi.  Ma bucuram, fără prea mare convingere, ca nu trebuie sa ies din moda uniformei purtata oriunde – şi când luai masa la cantina, si la cursuri, dar mai ales pe stradă, să se vada ca esti eleva acelui liceu, altfel nu primeai bilet de voie. Mult mai tarziu, am reusit sa mai imbracam si alte haine, dar in general eram terni si anosti.
Când am vazut, pentru întâia data, la o colega mai instarita, o fusta pantalon din material de jeans, aproape ca am lesinat de emotie. Când am primit, eu, prima pereche de blue jeans, undeva in clasa a unsprezecea, va zic că si acum pot sa va descriu modelul, atat de marcata am fost de moment. Erau inchisi la culoare, cu un singur buzunar la spate, ce avea o clapeta micuta, care se incheia cu o capsa lucioasa. De vis. I-am purtat pana s-au tocit.
Nu acelasi noroc, la purtat, am avut cu bluza mea de matase naturala. Se ivise si ocazia, undeva pe la sfârsitul lui octombrie. Vestitul ”Bal al bobocilor” ce ne era destinat, impunea o ţinuta mai de soi. Mai de soi decat cele doua piese vestimentare ale mele, din valiza, n-aveam; dar cum ma tot repet cu asta, nici nu prea aveai nevoie, teoretic.
Zis si facut. Ma imbrac frumusel cu fusta. Am un obicei prost si acum, mai intâi ma incalţ si pe urma ma imbrac, am eu o legatura forte cu pantofii, macar atât. Normal, ca urma si faimoasa bluza; când, descopar, ca peste bust, camasa mea nu se incheia. Acum, sa va spun drept, ma inchisesem in baie, din care trebuia sa ies victorioasa, mai ceva ca Cenusareasa la balul ei. Numai ca, bagheta magica, rugaciunile si lacrimile mele nu au facut sa se incheie nenorocita aia de bluza. In doua luni, de când plecasem de acasa, imi explodasera sânii si sa mor daca inţelegeam fenomenul fara sa bâzâi si sa ma oftic teribil.
La balul bobocilor n-am mai fost. Am trecut asa, in graba, tocmai când frumoasa mea colega, Oana, cânta ceva pentru un titlu de Miss. Si mi-a trecut supararea instantaneu, in momentul in care am vazut-o pe ea, modestă, printre celelalte concurente impopoţonate, imbracata – da, aţi ghicit – tot in uniforma. Drama luase sfârsit. Nu  si problema mea personala cu crescutul sânilor. M-am dus, fuguţa, la farmacie, am cumparat doua suluri de tifon si-am inceput sa ma infasor, sa nu se vada, sa nu se stie. Mi-era o rusine de muream. Mi se parea ca sunt prea matura si prea femeie si ca toata lumea se uita ciudat la mine. Când ma uit, acum, cum toate isi umfla buzele, si-si pun silicoane, zâmbesc amar. Moda mea! Ce inapoiata eram, Doamne!
La jumatate de an de la aceasta intâmplare, ma cheama bunica-mea, la o nunta la Buzau. Se insura varul mamei. Eveniment asa de mare pentru noi, ca n-aveam voie sa-l ratez. Eu am venit direct de la Bucuresti. Ai mei din Brasov. Intre timp imi cumparasem singura ceva ţoale mai de soi, si, mai pe masura. Dar ura mea faţa de ”accesoriile” naturale tot ramasese. Mi-am achiziţionat, totusi, si un sutien. Ce era de facut, ca doar nu veneam pansata sub o bluza gen, ie româneasca! Cand m-a vazut neamul, au inceput sa ma arate, mai ceva decât la târgul de fete de pe muntele Gaina. ”Uite-o!, manca-o-ar mama. Ea e. Da, Adisor a noastra. Dii lu ‘ mamaia.” Ce mai, eram asa de mândra ca uitasem de hamul ala ce ma ţinea in frâu ca nu cumva sa ma dedau la ceva scalâmbaieli pe muzica, nu de altceva, dar poate pocneam.
Si-am pocnit. Am pocnit rau, in plina nunta, la un dans cu tataia, in care ma minunam de chiuitul lui: ”Unde joaca buzoienii, acolo pamantul geme. Iuiuiu si iuiuiu.”
Și, minune, mi s-a rupt „ţâţarul”. Noroc ca era mama pe faza,iar printre hohote de râs, l-a innodat cum a putut de repede, saraca, ca nu cumva sa ma cuprinda tristetea. S-a impus, totusi, schimbarea iei, prea se vedea urât. Noroc ca nu mai aveam doar o bluza. Nu! Venisem cu una de rezerva, in doua culori, luata de pe Lipscani. Fusta nu; aveam doar una in bagajul meu. Dar ce puteam sa mai paţesc, de acum? Aici parea totul sigur.
N-am sa uit cât oi trai nunta asta! In afara ca cei doi miri mi se pareau ca niste ingeri de frumosi, am fost magulita, ca m-a asezat mirele la masa tineretului. Masa asta era speciala pentru ca era asezata pe scena Caminului Cultural, asa ca ma simteam mai ceva decat artistii aia din Bucuresti care mi-erau atat de aproape în capitală, dar nu-i puteam vedea pentru ca nu primeam niciodata bilet de voie de la pedagogele caminului. Daca unii dintre voi nu stiu ce sunt alea pedagoge, n-aţi pierdut nimic. Sunt un fel de bau-bau, Hitler si Cruela in persoana, puse acolo sa suga sânge de scolar venit din provincie. Inca o amintire demna de mers la psiholog cu ea.
Dar, hai, ca iar am zburat cu vorbele de pe aici. Asadar, pe scena aia, lânga frumosii si frumoasele satului, cu fusta mea visinie asortata la bluza mea in doua culori, plus pantofi la fel – lucru rar pe vremea lu’ Ceausescu – nu mai aveam nevoie de nimic, nici macar de mâncare. Acum, apropo, dacă asortezi poșeta cu pantofii ești fără stil, atunci cu. Uite diferența între epoci. Am găsit-o io, să n-avem vorbe! Uitasem de incidentul de mai devreme, de pe ringul de dans, când dau sa ma infrupt din sarmalele venite pe nepregatite pe masa si de care nu ma puteam lipsi indiferent de ce spusesem mai devreme. Nici una, nici doua, ca nu stiu ce figura de jujiţu satesc fac si mi le pun pe TOATE direct in poala, spre disperarea mea si amuzamentul celorlalţi. Se terminase cu aerele mele mondene, eram tot Adriana lor de la Cotu Ciorii.
Aud de la Direa, flacaul tomnatic al satului, care avea si are cea mai originala voce, cu un timbru de neimitat, uimitor: ”Hai, lasa, ia la nenicu si manânca!”, si-ncepe sa culeaga sarma cu sarma de pe cutele fustei mele cu pliseuri late.
Pâna in clasa a uns’pea, când am incetat cu cresterea brusca, am mai trecut prin tot felul de incercari, dar ca astea, zau, daca am mai trait cândva. Vremurile alea in care mama ne croseta de la papuci, bluze, pulovere si pardesie calduroase, pâna la marfa de contrabanda adusa de vaporeni din ţari ale caror nume le stiam doar de la geografie, de ne minunam de ce  rasfaţuri puteam avea, par tare îndepărtate. Ceasescu nu ne voia la moda pe toţi. Cum spuneam, eu n-am fost niciodata o favorita a modei. Dar sa stiţi ca, la sfarsitul clasei a doisprezecea, tot am descoperit  casele de moda ale vremii, din București. Am avut cei mai frumosi pantofi cu toc cui. Mai frumosi si decât cei de acum, unii albi, si altii negri. De rochii nu mai vorbesc. Dar din sabloane tot nu ieseam. Eram aceeasi fata, fata de azi, FATA ALB-NEGRU.
adi s
19 aprilie 2013, aceste cuvinte le-am insirat in prima luna de cand cochetam cu scrisul. Nu le-am recitit vreodată.  În schimb, trecând cu privirea peste ele, mi-am spus ca îmi pare rău că m-am luat în serios în toți acești ani. Sa poți scrie despre diverse momente pe care altfel le-ai  fi uitat, mi se pare dar magic, de care chiar voi profita, de acum încolo.

16 gânduri despre „Problemele unei adolescente cu accesoriile naturale

  1. Eu am ajuns la Bucuresti dupa liceu, la facultate, si am fost foarte intimidata de orasul acela. Abia dupa un an am inceput sa-l cunosc si sa-l iubesc dar inceputul a fost foarte greu, atat de greu incat parca nici amintiri nu mai am de atunci, cred ca am vrut sa-mi sterg memoria…

    1. Am scris despre Bucurestiul inceputurilor mele și daca as cauta articolele..cred ca as gasi ceva cu gri și dezamagire pe alocuri. A fost cea mai proasta decizie a vietii mele sa iau viata in piept, devreme si departe. Dar asta e…

  2. Erau alte vremuri. Daca voiai sa fii la moda trebuia sa faci un efort mult mai mare si din cauza asta satisfactia era mult mai mare. Imi place umorul din amintirile tale, un soi de nostalgie duioasa pe care o adopt si eu, fara sa vreau, ori de cate ori imi amintesc acea epoca din tineretile mele.

    1. Da, cand scoti din griul ala amintiri fara prea multa efervescenta, dar pe care nu le uiti, caci ti-au marcat inceputurile, parca nu merita sa le asterni sec și informativ. Textele mele de inceput oricum au alta savoare, caci nu ma luam in serios. Dupa 4 luni, de cand am descoperit ca pot scrie și ca place ce scriu, am inceput a ma stresa și a-mi dori subiecte cat mai ofertante. Mare greseala. Oamenii vor a se regasi in cuvinte. Multumesc mult pentru semn. Sa ai parte doar de bine!

  3. esti alb-negru numai la capitolul vestimentar. In rest, ai un suflet atat de frumos colorat… Toti am avut momente in care ne-am aratat mai stangaci decat era cazul dar nu toti stim sa ne asternem asa de frumos amintirile.

    1. Mereu spui asta și mă rușinez. E o scriere de inceput pe care am tinut-o ascunsa, caci imi parea stangace. Prietena mea a gasit-o și m-a somat sa-mi scot la inaintare textele vechi, nepervertite de ifosele mele mai noi, de „om cu blog”. Pe atunci era doar bucuria intamplarii. Sper ca ai rezolvat cu blogul.

  4. Tu ai un accesoriu la purtator, de fapt ai mai multe dar vorbim de ceea ce se vede la primul impact vizual, parul, care cred ca te salveaza indiferent de ce problema ai intampina. Mi-ai adus aminte de adolescenta si ma regasesc in multe aspecte, si cu nunta la care eu nu voiam sa stau si toate neamurile se luptau cu mine ca sa ma arate cat de grasa si frumoasa sunt, si cu pedagogul…pe care noi il cam fraieream … multe :))

    1. Da, părul îmi e emblemă, carte de vizita și accesoriu natural perfect. De as fi constientizat asta nu as fi trait jumatate de viata tunsa ca nebuna. Mor de drag cand vad oameni care au amintiri cu „pedagogi și internate”. Acum par sf uri. Nuntile imi par horror si acum, pana si cu a mea am fost reticenta, dar acum ma bucur ca am facut-o. Tata a fost cel mai fericit. După 7 luni, nu mai era. Ehehe, amintiri amestecate.

  5. prima mea pereche de blugi am primit-o în ultimul an de liceu. culmea, țin minte că se numeau haiduc. și nu mi-au plăcut: veneau atât de târziu!
    și-mi mai amintesc de pantofii și sandalele de guban, ori de pantofii făcuți la comandă, la modarom și rochiile făcute de o domnișoară bătrână, săsoaică. (de-ar mai fi trăit, ea mi-ar fi cusut și rochia de mireasă, atât mi-era de dragă).
    cumva, cred că generația noastră a fost lipsită de modă, de accesorii și parfumuri, de tot ceea ce acum pare atât de la îndemână. și cred că la fiecare dintre noi, fetele din sarafanele acelea anoste, se vede asta. așa a fost atunci, eu așa spun.
    păstrează-ți amintirile, ele sunt parte din sufletul tău. e bine că le readuci…

    1. Da, despre Modarom si rochiile facute acolo as avea multe de spus. Am avut o rochie tricotata, cu doua volane si guleras alb de scolarita, o splendoare. Pantofi guban de un roz corai, ciudat de frumos ;i o rochita de jerse pe care am purtat-o pana pe la vreo 34 de ani, atat era de frumoasa si perfecta. Dar, daca e sa-mi amintesc acele vremuri, asa punandu-ma repede sa scot din sac amintiri, tot in sarafan ar fi.

      Sasoaicele au avut mari influente in viata noastra, se pare. Cand te gandesti ca am lucrat in Codlea, nu vrei a sti cate lucruri mi-a fost dat sa vad si sa simt. Da, psi, am inceput a vedea altfel lucrurile vizavi de ceea ce scriu. E MARE LUCRU CA POT FACE ASTA. Mare lucru. Despre ce, nici nu mai conteaza.

  6. Mai făcut să-mi aduc aminte de primii raiaţi, de prima pereche de cisme gen cowboy, primii pantaloni de caşa… Sunt tare faine articolele tale de început, ştii că citesc mult din arhiva ta, însă unele mărgăritare nu le citisem. Săru’mâna!

    1. Ehehe, raiati, cizme cowboy, cașa, ….finețuri! Pana si pentru mine arhiva devine ofertanta. Am si mari greseli prin texte, dar ma fac sa zambesc si sa multumesc LUI pentru ca am putut evolua. Tare mă bucur că ai inceput a scrie. Tot sper sa am ragaz pentru virtual, dar se pare ca am pus praf mult și pe blogul meu, și pe taste ..etc..

  7. Mie mi-a adus tăticul meu o pereche de blugi dintr-o piaţă din Timişoara, unde mai veneau timişorenii să-şi vândă unele haine primite la pachet din Germania …Erau vechi , dar şi eu eram singura care aveam aşa ceva în vestimentaţie 🙂 şi eram tare mândră :)))

    1. Ei, ce conta vechi sau nou, noi eram privilegiate. Abia acum inteleg de ce unii oameni vor sa fie la moda. E prea mare arderea interioara, tarziu descopera ca altceva conteaza.

  8. primii blugi si eu la liceu (clasa 10). Adusi de pe vapor! A 2a i-am cumparat la ocazie si cu 2 marimi mai mari. Asa i-am purtat 😀 ca alta pereche de pantaloni nu aveam.

    Am si uitat perioada aia. Minunata!
    Sa te amuzi, la balul bobocilor am fost cu plover si camesa dedesupt, si eram tare mandra de plover (mi-l tricotasem eu).

    1. Si uite cum mi s-a deschis drum spre un blog nou. Apropo, eu as fi mandra si acum sa stiu a tricota un pulovăr, din pacate nu stiu. Imi place enorm, cand scotocim in cufere cu amintiri caraghioase. Bine spus…alții nu aveam. Te imbratisez.

Comentariile sunt închise