Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Nici stelele nu mai sunt ce au fost

  • Magia unei zâne bune:
Vântul mișcă perdelele casei ca într-un spectacol obișnuit cu recuzită simplă. Greierii țârâie, ascunși prin crăpături nevăzute; miroase a cald, a vară, a verde, a iarbă cosită și a mușcate pitite sub streșini. Cățeii dorm, în poziții care mai de care mai ciudate. Pe labele din față, așezat ca un ursuleț de pluș, Lupu-Băiatu mă privește curios, ca un suporter care nu-și scapă jucătorul preferat din ochi. Bine, preferatul nu e lângă mine, așa că, ușor frustrat, cred, se mulțumeste cu persoana mea. Își mișcă ochii, dreapta-stânga, nescăpând nimic din agitația ce m-a cuprins.  Da, tot el primește premiul de popularitate dintre toți patrupezii.  E special, bătrânelul nostru.
Astia pun romanțe viței de vie, să crească mulțumită și să dea rod!, aud un om că spune asta, în trecerea sa grăbită de pe alee..
Râd cu poftă, ascultând muzica ce se aude din vecini, dar care se sfârșeste, brusc, în toiul ei, ca un balon de săpun. Dor de tata; el cânta romanțe.
Cerul pare întreg azi. Puzderie. Totul adunat ca la armata stelelor nu-mi lasă loc pentru negru tăciune. Mereu m-au amuzat filmele în care, sigur, unul din doi știe, clar, unde e Cassiopeia, unde e Orion sau Pegasus.  Și i le prezintă celuilalt de zici că a lipsit cu o zi înainte de la cursul cu…stele.  Nu m-aș pricepe deloc. Ei, Carul Mare, Carul Mic…astea le mai bunghesc eu, dar până și lucrurile simple le mai încurc uneori, cum e Steaua Polară de exemplu. De multe ori o mut, în dezorientările mele nocturne. Bine, în filme, mai ales cele americane, toți știu, frate, unde e nordul, vestul și fiecare reper e dat conform orientării turistice, motiv iar de amuzament pentru mine, care sigur ar rata misiuni imposibile până s-ar bunghi unde e sud-vestul punctului de întâlnire.
Cand eram mică, mă furișam după ora zece la poartă. Pe nelipsita bancă îmi petreceam zeci de minute uitandu-mă la cer. De ce nu făceam asta în curte, nu știu. Nu, nu aveam companie și nici nu trecea lume pe stradă, cum s-ar întâmpla acum. În orele acelea, lumea își ostoia durerile și se bucura de răcoarea nopții, în casă, sub cearceafuri fine de finet și șifon, cumpărate pe două ciururi de porumb de la căruțele ce veneau în sat. Pe bunica o curtau mereu negustorii și o îmbiau ba cu o cămașă de noapte delicată, ba cu un furou de pânză numai bun sub capotul făcut din materialul asortat cu basmaua, ce stătuse două veri pe scândura dulapului. Voiau, la schimb, pene fine de gâscă. Făcea mamaia un bot de nemulțumită, târguindu-se de parcă nu era nerăbdătoare să scape de mormanele alea din cramă. Apoi se fălea. Tare se fălea.
Noaptea, când țiuia liniștea și ceasul deșteptător era singurul perturbator de tihnă, mamaia își dădea baticul de pe cap, se despletea încet, se așeza pe colțul patului, cu un picior în aer, cu unul sprijinindu-se de podea, adunată toată în lumina unui bec de 25 de wați, în cămășuța simplă, care trecea, ușor, peste pulpele ei cărnoase, puțin tuciurii, făcând-o să pară o fetiță. Radioul mergea în surdină: „Adriană, hai ca ne cântă „preferata”!” Preferata satelor era o emisiune cu muzică populară care, preț de o jumătate de oră, se auzea la Viata satelor, dar la prânz. Nu se rata niciodată. Denumirea aia, însă, se împământenise; așa că „preferata” putea fi la orice oră, numai să fie. Mă făceam că n-o aud, iar ea continua să-și perie părul încet, ca pe o comoară. Îl împletea ușor, lega un elastic în capăt, stingea lumina, își făcea o cruce discretă și se așeza pe marginea patului, cu capul spre prag. Îi bătea, lin, aerul din ușa rămasă deschisă. Arșița de peste zi părea uitată, descântată în rugăciuni noi. Perdeaua cu franjuri de naylon, contra muștelor, foșnea ca o părere.  Privea și ea cerul, dar nu-i găsea vreun cusur sau vreo mirare nouă.
Eu aveam o mulțime.  Eram obsedată de cifra 10. Da, mi se băgase bine în cap că acești decari ar fi semn de răsplată a unor strădanii. Așa că număram și eu 10 stele și încercam a le găsi și a doua zi. Da, da! Vezi sa nu! Nu era seară, însă, să nu văd stele căzătoare, și cum mie îmi spusese frumoasa mea în camașa de pânză albă că atunci cand cade o stea moare un om, stăteam cu frică să nu aud de o nenorocire, a doua zi. Răsuflam ușurată, spunându-mi că o fi în satul vecin. Asta era lumea mea, cea care conta. Nu-mi imaginam oameni dincolo de satul meu uscat și plin de praf.
Și totuși, cer mai plin de stele ca în copilaria și adolescenta mea, nu mi-a mai fost dat să văd. Uneori mă întreb de ce, dar știu că voi căpăta răspunsuri pompoase, despre care nu vreau a ști nimic.  Deja aud ceva cu ecosistem, poluare, cuvinte complicate, zgomot. Mă depărtează de esențele mele și eu vreau a rămâne la ferești, aici lângă perdelele care se mișcă sub adieri noi.
Dacă mi-e dor? Normal că mi-e dor, însă vă spun un secret: mi-e dor si de tata, și de tataie, și de mulți oameni care nu mă mai strigă demult pe nume, dar mamaia mea a lăsat în mine semnele celor mai puternice emoții.  O simt și în interiorul meu și în exterior. Poate asta e magia unei zâne bune cu nume cald, de copilărie care mi-a lăsat în dar o cămașă de noapte din pânză albă: „S-o porți pentru soțul tău!, mi-a zis cu glas de domnișoară. O port, deși ea nu-mi știe soțul decât dacă ne privește din locul ei de SUS. Si parcă încă o aud: „Adrienuș, hai la culcare. Lasă stelele, mamaie, că sunt și mâine acolo!”
Dacă ar ști ea ca nici stelele nu mai sunt ce au fost……..

stele

Cu ajutorul acestor slove: popularitate, suporter, verde, ecosistem, asortat, arsita, decari, balon, pene, franjuri, curios, frustrat, care formează duzina de cuvinte în cadrul clubului celor 12 cuvinte, având ca temă fixă magia unei zâne bune, mi-am lăsat aduceri aminte, moi și calde. Vi le dăruiesc. În tabelul lui Eddie puteti găsi și alți participanți care au folosit cele două provocări.

20 de gânduri despre „Nici stelele nu mai sunt ce au fost

  1. Of, Doamne, câte amintiri îmi trezești, Adriana! Și câte din cele descrise de tine aici nu le-am trăit și eu? „Preferata”, negustorii ambulanți, număratul stelelor…Și dacă n-ar fi și dorul astă năucitor…

    1. Stiam ca o sa-ti placa, e lumea noastra ingemănata. Poate de asta te inteleg eu atat de bine. Dorul nu trece, doar se alina cu lucruri care se asaza pe suflet ca un bandaj…

  2. Femeile din copilaria noastra par mai cochete si mai stilate decat cele pe care le intalnim azi. Aveau ceva aparte. Stiau sa se faca placute chiar si cand se tocmeau 🙂 Si bunica facea „schimb” cu pene 🙂

    Noi nu aveam franjur la usa si perdea ….

    Cat despre cer, avea mai multe stele decat acum…Cel putin asa il percep eu…Si Luna era mai frumoasa, iar cateii nu mureau de cald ca azi…..

    Magia copilariei nu ni se sterge niciodata din memorie….si asta e bine, Adriana!

    1. Da, ai dreptate, Eddie! Suntem blocati datorita caldurii, ne ascundem in parti de lume cu mai multa racoare și imi fac griji mari pentru tine, pentru voi. Lumea ma intreaba de ce sunt doar eu in vacanta. Pai, unul e nevoit sa stea la lucru, iar mie mi s-a acordat un privilegiu. Asa pot reveni la ce imi place, scotand din lumi trecute bucati de frumos și parfum de cochetarie feminina aparte. Sanatate sa ai, sa aveti! Te imbratisez!

  3. Frumoase amintiri, Adriana. Si mie imi place sa numar stelele, dar le pierd numarul si locul imediat… Dar e bine si asa! 🙂
    Ganduri dragi de la mine pentru tine!

    1. ..te imbratisez, Suzana! As dori enorm sa imi mai vina cheful de numarat stele, din pacate, imi amintesc doar asta. Numai bine iți doresc!

  4. eu n am avut bunici. eu n am avut „la tara”. dar mi e sufletul insetat de toate astea. iar bunica ta e cum o vad eu pe bunica sotului…cu coada impletita si camasa de finet.
    stele mai multe ca acolo, la tara la botosani, eu n am vazut nicaieri…
    mi a placut sa privesc de la fereastra ta. parca m am racorit un pic.
    dante e la curte, la parintii mei. oare peste ani va scrie si el undeva despre cum erau si cum era? ce frumos ar fi…
    ganduri de vara….

    1. Dante al tau va face lucruri mult mai minunate decat niste biete randuri care-mi stau in calea uitarii definitive. O fi Botoșaniul departe, dar merita sa bati drumul pana acolo sa vezi din nou cer plin de stele. Nu oi fi avut tu țara ta, dar ai avut curte in Braila. Mai fain, eu am crescut la bloc..

  5. Desi am lasat un comentariu, verific și eu de ce iți iese nothing found uneori. Nu inteleg, o fi din cauza serverului, din cauza gazduirii, care o fi faza ca doua seri la rand sa ai aceleasi probleme la articolul din ziua postarii?

  6. ..din pacate, are dreptate potecuta, cand merge, cand nu. Daca intra omul și nimereste cand nu..m-am scos. Bonus, mi-a trebuit o ora sa se incarce comentarile si aprecierile…in bara, imi vine sa plang de nervi…

  7. Cu acest articol mi-ai amintit de copilarie când în vacantele de vara,pe la 9-10 ani,îl rugam pe unchiul meu,care era cioban,iar eu îl ajutam în perioada vacantei la pazitul oilor,si-l rugam cînd se termina treaba la stâna si ne puneam la somn,sa ma lase sa dorm cu capul la gura colibei,sa pot admira cerul înstelat de vara iar unde stateam uneori cu ochii în stele urmarindu-le si numarându-le pâna adormeam.
    Frumoasa poveste cu… a fost odata.
    Un week end sublim de fericire plin !

  8. Despre copilărie se scrie doar cu sufletul și lacrima… anume așa am savurat. Cu lacrima lină, moale, cu ochii la stele, cu inima la cei dragi… m-ai trecut prin amintirile tale excepționale, dar în același timp atât de tulburător, încât ai clintit mocnirile din oaza mea lăuntrică cea mai de preț… Te âmbrățișez cu toată admirația pentru însuflețirea transmisă cu această lucrare! Mult spor!

Comentariile sunt închise