Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Clopotul

Clopotul suna a răsărit de apus, suna a toamna  roșie și a cântec răgușit de fier obosit. Se tânguia peste deal și o întorsese pe bunica Florina cu fața spre el, închinându-se  încet, de parcă ar fi vrut sa mute gestul direct în inimă:

-Maine e sărbătoare mare!

-De unde știi, bunică!

-Și de n-aș ști, îmi vorbește clopotul!, îi  spuse bătrâna ca și când un mare secret avea sa iasă la iveală.

Aurel, care se juca în fundul curții cu un pui de pisică vărgat, de zici ca era o zebră de jucarie, se oprea a mirare. Tot nu înțelegea cum îi vorbește clopotul bunicii. Iși îndesa cipilica aia de împletitură lânoasă, că nu se mai putea numi căciulă de când o tot folosise ba pe post de prinzătoare de vrăbii, ba își culcușea rățuștele de sub cloșcă, ba era jucărie de vreme rea, aruncând cu ea prin toata camera. Avea o burtica bombată și un maieuț cam scurt care lăsa să i se vadă moțul buricului tăiat de parcă cineva voise a-i lăsa semn de recunoaștere. Se întoarse  cu fața spre clopot, luă două prune din copac, se aseză pe un bolovan și se gândi, preț de cateva clipe, cum ar face și el să prindă din graiul clopotului, secretul sunetelor sale prelungi și diferite, uneori.
Nu trecu mult de la întâmplarea neîntâmplată, că iar se auzi clopotul de peste deal. Se bucura în sinea lui știind că data trecută, când fusese sărbătoare, bunica își pusese șort și basma nouă, și după ce veniseră de la biserica scăldă niște corcodușe in apă, le ținuse la foc domol și i le dărui sub formă de compot dulce-acrișor, în care aruncă, așa, ca din greșeală, puțina menta proaspată. Cu  niște minciunele pudrate cu zahar vanilinat n-avea cum să uite nici glas de clopot, nici forfota mulțumirii interioare. O simfonie aș spune eu, dar Aurel nu cunoștea termenul,   el traducând răsfățul într-un gând alambicat în care intrau sunete tânguitoare, aromele bunicii și darurile lui Dumnezeu din zi de sărbătoare, cum îi spunea mereu buna și pe care le pecetluiau cu degetele împreunate în semnul Crucii.
Si clopotul iar vorbea, dar vorbea altfel, ca intr-o rugaciune trista, in niste sunete ce semănau a plânset, nu a veste bună. O data și inca o data, in atentionari decriptate de oamenii de pe drum.
O auzi iar pe mămucă:

-Oh, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Maine avem inmormântare în sat. Bietul moș Costache, mai putea trai, ca era mai tânăr decât mine!

Cum aflase buna de mos Costache direct de la clopot, zău dacă-i mai era de înțeles. Hotărât lucru, mâine la înmormântare avea să afle misterul. Acum mai trebuia sa o convinga sa nu il lase acasa,  îngropăciunea nefiind locul unde el s-ar fi aflat in mod firesc, dar asta seară, la rugăciune, îi va spune că vrea să-l întrebe pe preot dacă sacrament și impărtășanie au ceva comun intre ele. Bunica va fi incantata de idee și-l va lua  și pe el in sat. Oricum, el citise in cartile din casă despre asta, in zilele ploioase cand nici Cotor, motanul, nu era de gasit și in care doar asa putea scurge ușor timpul acela ud care fuziona în nesfârșiri plictisitoare.
Muntele impartise satul cu denumire simpla: dincolo de biserica. Biserica era reper nu doar in sufletul lor bantuit de greutati zilnice, de putințe și neputințe, dar  și geografic vorbind. Oriunde te-ai fi aflat, dincolo de biserica devenise un termen atat de uzual, incat un vizitator neavizat ar fi fost puțin derutat de rocada asta tacita. In dreapta sau in stanga …oricum lucrurile pareau la fel, in incremeniri de poveste, cu pășuni ca intr-un vis verde vărsat dintr-un basm colorat, cu liniște de pământ și piatră, de copaci și ape cuminti. Ei, uneori cuminti. Pentru ca altfel, ar fi auzit Aurel și ce inseamnă sa bata clopotul a primejdie. Avea sa afle, dar nu astazi. Astazi se strecura pe langa ziduri, trecând, incet, pe lângă oamenii cu priviri cernite și se lipi, ca intr-un film de actiune, in care inamicul ar fi putut fi oricine, incercand sa ajunga la clopotniță. Clopotarul avusese deja toate ritualurile, iar băiatul știa ca mai urmau și altele, de asta astepta sa coboare de acolo.
Doar ca nea Ene nu avea niciun gand sa-și părăseasca locul, asa ca iși lua inima-n dinți, intra inăuntru și cu pasi timizi incerca sa se strecoare spre el. Scarile scartaiau insa mult prea tare, iar nea Ene, care-l vazuse dand târcoale, îl invita, cu glas domol: „Hai, Aurel, hai tata, hai sa vezi lumea satului din locul unde vorbeste Dumnezeu!” Aurel era atat de impresionat că nea Ene putea citi gandurile omului, incat, ezită o secundă, dar iși lua inima-n dinti și urca ferm și sigur pe sine.„ Sa traiesti, tata! Dar ce ti-a luat atat de mult? Vrei sa auzi clopotul indeaproape? Vino, daca te tin urechile!”

clopot

Inainte sa puna insa vreo intrebare, că destul îl urmăreau cele despre puterile celor din jurul său, Aurel iși scutura uimirea pe fiecare bucatica de bronz, pe fiecare filigran de metal aurit, pe steagul tricolor care îi amintea de povestile bunei, și orice vorba primita de la clopotar, nu mai putea sa-l faca sa iasa din starea aia de admiratie muta. Se ridica incet, in turla, si privi măretia locului. Nu avea decat 10 ani, dar iși spuse in gand ca ceva mai impresionant nu vazuse. A impânzit cu arderea ochilor lui albastri fiecare particica în stropi de bucurie rara. Peste multi ani, gandul i se rearanjă in minte și concluzia îi rămăsese aceeași, doar ca acum îi daduse nume de rai satesc. Nea Ene, îi arata punctele strategice ale satului, de dincolo de biserica, dreapta și stanga. In dreapta, undeva spre padure, se vedea ceva alb, cu niste cruci mici, intr-o imprejmuire ciudata, și nu, nu era cimitirul. Avea sa afle că se numeste lazaret și că, pe vremuri, cand oamenii veneau in comert, acolo au sfarsit in povesti despre care inca se vorbeste cu teama, de frica unor boli contagioase cu nume de nerostit. „Să nu deranjăm spiritele celor duși!”, bodogănea uneori bunica. Moara veche se mai zarea in valtori și stana lui nea Vasile era ca o parere.  Dar el nu asta voia sa afle. El voia sa stie cum vorbeste lumii…clopotul. Dar ca intr-o justitie divina, nea Ene se ridica din locul lui și porni la amintit ca slujba s-a terminat și ca mos Costache se va indrepta spre locul de veci.
Nu i-a mai spus nimeni cuvinte. Le-a aflat singur, incetul cu incetul, prin fiecare trecere de duminica sau de sarbatoare, de tristete sau de primejdie, caci,  cum va spuneam, i-a fost dat lui Aurel sa auda și glasul clopotului anunțând flăcări mistuitoare. Acolo, copilul și-a ingenuncheat sufletul, iar plânsul mămucii l-a contopit in amintirile lui, ca un mozaic complet, cu imagini și sunete in care Dumnezeu i-a vorbit de dincolo de deal, dincolo de biserica. Uneori, cand aude un clopot, și acum mare, inca incearca sa deslușeasca vestile cerului. Poate de aceea nu-i e frica de tunet sau de ploaie, caci stie de la buna lui cu nume de floare ca sunt semne de citit cu sufletul, iar el, care a văzut cum arata raiul, nu poate citi decat ca totul e trecator, dar depinde de tine cu ce vrei sa ramai: cu spaime sau siguranta. Siguranta ca poți auzi, chiar și intr-un final, glasul lui Dumnezeu.

satArticolul e scris pentru clubul celor 12 cuvinte, iar pentru duzina de cuvinte cred ca au mai scris și alții pe care îi găsiți aici, in tabelul lui Eddie. Cuvintele cu ajutorul carora textul meu a luat această direcție sunt: secretul, alambicat, zebra, varsat, justitie, impanzit, sacrament, rocada, mozaic, lazaret, cipilica, fuziona.

16 gânduri despre „Clopotul

  1. Parcă a fost ieri când am auzit clopotul bisericii din sat şi am auzit-o pe bunica „auzi, mă Ilie, o murit ghetu’ Ionu’ lu…” Peste câteva zile, auzind iar, am întrebat cine a murit acum. Mi-a zis că nimeni, „traje că mâine-i sărbătoare, fata lu’ buna”. Şi n-am mai înţeles nimic…

    1. Exact. Mereu mi-au plăcut oamenii care pot aduce in scrierile lor dialectul regiunii. Al meu, de bastina, e sărăcuț in expresii…, din păcate..

  2. Eu aud clopotul foarte des, dat fiind faptul că biserica e aproape de locuinţa mea, dar, cu toate că am desluşit când bate de îngropăciune şi când de sărbătoare, poveşti aşa frumoase, parcă, nu-mi şopteşte. 🙂

    1. ..tu șoptesti, in versuri mai ales, alte taine. Si alea imi plac cel mai mult, cand simt din tine lucruri pe care doar le bănuiesc..

  3. Ca e frumos ce ai scris, sunt convinsa ca deja stii. Pentru ca iti simti valoarea margaritarelor… Dar citind cuvinte ca acestea: „Siguranta ca poți auzi, chiar și intr-un final, glasul lui Dumnezeu”, ma gandeam ca daca in timpul vietii nu reusesti
    sa te conectezi cumva cu Divinul, indiferent de forma acestei conectari, viata este cumva trista si incompleta, chiar daca nu realizam asta…

    Multumesc, Adriana si o seara excelenta!

    1. ..da, e un lucru despre care as fi vrut sa fi aflat mai repede. Imi e bine si acum, dar simt ca am pierdut mult și inutil. As fi perceput seninul unora cu ușurință și poate l-as fi transferat mai usor in mine stiind de unde vine..

      O saptamană minunata sa ai!

  4. Batranii stiu a talcui nu numai glasurile clopotelor de la biserica, ci si glasul pasarilor, al ploii ori cel al animalelor din gospodarie. Iti citesc vremea in cojile de ceapa puse cu sare din timpul iernii si stiu a te trata cu leacuri doar de ei mestesugite, caci aud pana si glasul plantelor de leac. Seara frumoasa ca scrierile tale!

    1. Da, mereu m-a uimit simplitatea asta complexă a lor, știința coborâtă din Divin, trimisa mai departe prim taine deloc complicate. Doar sa vrei sa le vezi. Mulțumesc, Cristina. Ma bucura mereu revenirile tale aici.

  5. Hristos s-a inaltat! Minunata povestea, Adriana. Am inchis ochii si mi-am revazut copilaria. Pret de o clipa mi s-a parut ca disting iar vocea aceea pe care doar copilul din mine ar fi putut s-o auda. Iti multumesc pentru starea pe care mi-ai creat-o! Aveam mare nevoie… 🙂

    1. ..uneori, cand nu-mi regasesc puterea de a scrie, scriu despre copilarie sau senzatiile de atunci. Sunt imita, apoi, cate povesti scriu, in comentarii, cititorii mei de pe fb sau aici, doar ca de la voi ma astept la asta..

  6. Am citit aceste randuri pasind incetisor, sa nu trezesc doruri pe care nu le-as mai putea ostoi si, totusi, unele s-au desteptat, pentru ca amintirile au somn usor. Cuvintele tale m-au purtat pe aripi ca de inger spre casa bunicilor materni, care se afla la vreo suta de metri de o biserica, la curtea lor, unde erau un păr, un prun, un corcodus, si unde-mi petreceam timpul jucandu-ma cu furnicile, leganandu-ma pe ramurile părului…Bunica stia si ea sa desluseasca glasul clopotului, stia cand o sa ploua si tare curioasa eram cum de stie… Mi-a zis ca aude si vede cu sufletul – copil tâmpiţel, m-am gandit ca ceva nu e in regula si i-am zis mamei. 🙂 In timp am aflat cum “vedea” si “auzea” bunica. Si tu ai invatat asta in timp si ai marea calitate de a gasi cuvintele potrivite pentru a o arata. 🙂
    Multumesc pentru reamintire.
    Zile fericite iti doresc, cu drag!

    1. …exact ce spuneam mai sus, mi-ai lasat varianta ta de poveste, suavă și inocentă, cu alte bunici și o alta natura, povesti gemene care se intrepatrund in emotii fine , binecuvantata..

Comentariile sunt închise