Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Sertarul bunicii

Sertarul bunicii

Cotora. Se strecurase lumina gălbuie peste tot câmpul acela de porumb necules, uscat și mucegăit pe alocuri. Soarele strălucea peste el și  peste salcâmul cel bătrân cu ramuri ciudate care părea o cruce vie ce străjuia hotarul. Lângă el o ciutură veche, găunoasă și roasă de carii atârna de cumpăna fântânii.  Rezistau ciudat vremurilor și mie nu-mi venea a crede că nimeni nu a doborât, încă, semnul ăsta de trecere sfântă. Scârțâitul, însă, anunța, într-un requiem bănuit, că natura s-ar putea să facă singură asta, cât de curând.

Când fusesem aici ultima oară? Demult tare. Aveam vreo 16 ani și a fost ultima oară când am cules și depănușat porumb, într-un octombrie, târziu, pe când recolta a fost uitată pe câmp din diverse motive. M-am trezit că am intrat într-un câmp uscat, încălțată cu singurele mele cizme, bune, de oraș, doar să ajut. Nu știu dacă făceam asta de plăcere. Nu fac mereu lucruri de plăcere, chiar dacă nu recunosc fățiș asta. Acum locul mi-era și nu mi-era cunoscut și, dacă nu ar fi fost crucea aceea de salcâm viu, nu știu dacă aș fi reacționat. Poate doar de durere, căci paragina era evidentă. Soarele scânteia domol și îi dădea straie de chihlimbar câmpului, dar eu nu eram fotograf priceput, așa că singura imagine prinsă rămâne cea din suflet.

Din mașină, mi-am întors privirea, iute, încercând, parcă, să memorez totul. Reușeam. Secvență cu secvență mi se derulau cadre simple, cu miere de toamnă pierdută în loc de ramă. Pe vremuri, în apropiere, deși acum nu mai e niciun semn, se aflase un loc ca o mică Deltă cu stufăriș din care oamenii își făceau acoperișuri, o baltă ușor mlăștinoasă și cu papură cu ciucuri negri ca niște ciocuri de păsări încremenite în zbor. Tot pe acolo fusese Porcăria, o crescătorie de godaci care mi-a lăsat în minte, în copilăria mea, un cuvânt ce îmi scormonise mintea- „montă”-, de la niște grăsuni care cică erau perfecți pentru asta.

Nu, nu vă spun ce văd, dar vă spun că drumul pe care merg  e drumul aguzilor și dudelor, locul apei bune, locul unde se auzea forfotă și unde lumea era vârtej în acțiuni de tot felul. Mă văd lângă cele două hale cu pui ce creșteau greu, nu ca aștia de acum, lângă care era o livadă cu prune grase, singurul loc unde am văzut atâtea prune grase cât pentru toată viața mea viitoare, unde gunoiul din hale se scotea greu, de aceleasi două femei care le dadea de mâncare puilor de găină. Una era mamaia mea. Vremuri grele?! Frumoase?! Urâte ?! Nu știu. Au fost.

CAP, IAS, SMA, silozurile, halele pentru viermi de mătase, serele pentru ardei și vinete, peri, meri, căsuța omului care cântărea remorcile cu produse, iar eu nu pricepeam unde e magia, neștiind ca dedesupt era un mecanism prin care vraja era făcută. Când am aflat, n-am mai călcat niciodată de teamă să nu mă cântărească și pe mine nenea ăla, prieten cu tataia, care era paznic peste toate acestea. De noapte. Dormeam și noi liniștite, ne veghea tataia. Dormim și acum, ne veghează de Sus.

Toate erau. Nu mai sunt. Nici nucii, nici birourile unde așteptam să  sune „Brașovul”, nici zgomotul ăla de viață, nici grajduri, nici animale, nici aprozarul micuț, nici fierăria, nimic. Bomba atomică nu cred că făcea atâtea ravagii. Sunt doar semne micuțe că acolo a fost ceva și… mai e locul unde se  face, încă, țuică.

De vale” mai vin și azi vacile de la ciurdă. E ultimul lor drum, pe anul acesta, cu văcarul satului, de acum vor rezista cu nutrețul adunat de om gospodar. Am închis ochii și iar am văzut secvențe cu mine și soră mea gătite ca pentru horă in sat pentru cel mai minunat moment al zilei: adusul vacii acasă. Acolo ne vedeam cu oamenii mari care se hlizeau la noi și cu noi, ba măsurându-ne din priviri cât am mai crescut, ba cântărindu-ne, lucru pe care-l fac și azi spre disperarea noastra, caci intre timp până și la sat s-a implementat „mens sana in corpore sano”, iar expresia „gras și frumos”, eventual, e folosită când vorbesc despre vreun cocoș sau porc numai buni de tăiat. De acolo ne aducea vaca pe amândouă acasă, că noi luam mereu alta ce semăna leit cu a noastra. Degeaba îi legasem fundă roșie la coadă, noroaiele drumurilor  făcea aproape invizibil petecul acela și noi ne repezeam la prima văcuță cu trăsăturile Țigăncii noastre.

„Printre garduri” , loc deloc neimportant al devenirii noastre. Un cârd de gâște, printre puținele din sat, își dramatiza puțin acțiunea. Păi, cum..să se vorbească despre ele ca despre o istorie uitată? Încă rezistau pe metereze deși auziseră și ele de vremuri  când  ulița era plină de cârduri-cârduri care nu-și dădeau binețe și nu se încurcau între ele, de parcă erau clanuri mafiote cu gâscan șef pe post de coordonator și limitator de granițe. Din când în când câte o răfuială rapidă îl lăsa pe câte unul fără pene, dar alea erau semne de vitejie, nu altceva. Ei și ce dacă? Uite că mai sunt și azi  iubitori de gâște! Tot acolo am fost ochi al satului, văzând pupici furați prin iubiri ce nu se declarau încă. Ehehe..

Valea Morii. O dată am mers dincolo de podeț în căutare de pelin și nuiele din care fetele împleteau cordeluțe decorative. Trecusem des prin apropiere, însă demult tare, pe când trăiau părinții bunicii mele și povești imaginare mi se împleteau în minte văzând căruțe cu coviltir multicolor zdruncinându-se pe pământul ăla crăpat și arid,  de parcă era sălășluit de iele și duhuri nevăzute. Totuși feream zona…dintr-o teamă nefirească. Acum …cine știe ce o mai fi?

Șușaua mare. Emblema satului, cu magazin sătesc, cu brutăria de pâini mari cât soarele, cu grădinița și școala, cu șerpuiri ce se terminau dincolo de Căminul Cultural, în fața căruia, pe un teren viran, se jucau hore, veneau muzicanți și lăutări, ringhișpiruri și comedii ambulante ce aduceau bâlciul în sat, nu satul la bâlci sau și una și alta, că oricum n-ar conta. Acolo se scriaU bucuria satului și poveștile despre copilărie, dar și despre artiști mai mult sau mai puțin talentați, primiți ca pe daruri cerești.

La Roza, loc de intrare în sat, loc lăturalnic, dosit, deschis spre câmp și cale ferată, loc cu albăstrele și trandafiri sălbatici, cu iepuri și vulpi, cu drum greu de parcurs, prin noroaie stranii, cu tranșee făcute de roți de tractor neprietenos. Și acum mă strecor pe furiș prin Roza, de parcă aș vrea să-l las pe cel al gării , unde se intră oficial, ca pe ușa din față, ca loc de despărțire doar. Prea mi-au plâns ochii des acolo, poate la fel de mult ca la cimitir, unde stau acum salcâmii altor cruci știute, cu numele bunicilor mei scrijelite adânc. Da, dar lângă cimitir  stă și biserica, și clopotnița, și predica preotului bătrân, de atunci, cu obraz neted ca o lună plină, sau amintiri cu botezuri și nunți, cu tot cu nuntașii rămași să sărbătorească pe maidanul din apropiere.

Nunțile în satul nostru au fost mereu nunți de noapte, mai ales în timpul verii căci arșița nu te lăsa să te bucuri altfel de evenimentul deosebit, dar de departe mă impresionau miresele iernilor, zgribulite, firave, cu obraji roșii ca din picturi celebre, cu paltoane sărăcuțe peste straiele lor de zâne și cu zâmbete parcă înțepenite pe fețe până spre finalul petrecerii de pomină; mă impresionau căruțele împodobite și „domnișoarele și cavalerii” care  dominau din priviri orice ființă trecută sau în devenire.

Dintr-o poză, găsită în sertarul bunicii, mama și tata mă privesc cald și cu drag. Niște miri de iarnă, cu tot satul în jur, cu oameni despre care îmi amintesc ușor că îmi zâmbeau, mai ieri, aievea.  Mai sunt destule astfel de poze în acest lăcaș cuminte,  pe una dintre ele chiar v-o las ca dar cu taină; altelele, făcute în locurile pe care vi le-am enumerat eu mai sus, stau grămadă așteptându-mă să le răsfoiesc de Crăciun sau într-un alt moment de bucurie știută.

părinți, sertarul bunicii
părinții mei, după nunta lor

 Carnețelul pe care mamaia mea scrisese ultimele numere de telefon ale acestor vremuri, dar și câte kile de vin, țuică, lapte și brânză împărțise pe la unii-alții pe datorie șade tăcut alături de moțul blond  legat cu fundă roșie, al mamei mele, care are vechime de mai bine de 60 de ani și care a fost păstrat cu grijă. De acolo am luat eu, fără să se știe, singura carte de rugăciuni, pe care o deschidea rar, dar care îi purta scrisul ei original în niște însemnări.

Sertarul bunicii există, neatins, pentru că mama îl folosește din când în când pentru a aerisi istoria și a da drumul poveștilor. Pe  aceasta mi-a trimis-o ea, într-un fel. De acolo, din locul nostru sfant Să-mi fie semn, și taină, și dor stins.  Am scris-o pentru voi într-un an în prag de Sfântul Andrei și Ziua României. Nu uitați că și sertarul bunicii poate fi un semn că totul e viu și poate fi încă sărbătorit, măcar prin cuvinte, că România trăiește și prin fapte, și prin mintea noastră dar mai ales prin sufletul nostru prin care sălășluiesc astfel de amintiri.

La mulți ani, români cu sertare de bunică! La mulți ani, România mea dintr-o zi importantă sau una oarecare!

10 gânduri despre „Sertarul bunicii

  1. Te îmbrăţişez şi îţi mulţumesc mult pentru darul ăsta care mi-a deschis şi mie sertarul cu amintiri care mă iau de mână şi ţin de cald acum…

    1. ..e ca telefonul fără fir ..dar cu final știut. Vienelei i-am mulțumit eu că m-a făcut să-mi găsesc câteva minute și pentru scris, iar acum iți multumesc tie ca n-am făcut-o doar pentru mine..

  2. Ce plăcere să răscolesc și eu plăpumioara veche de la țară, să simt mirosul baloțior de paie aurii si să mă înveselesc aici la tine cu căldura slovelor!

    1. Da, Hapi, încă mai putem cotrobăi prin amintiri și sertare de bunică. Eu am noroc cu mama care s-a mutat acolo și am senzatia că viața continuă la fel. Îți mulțumesc de trecere, te îmbrățișez cu drag!

  3. De fiecare dată citesc cu fascinație poveștile tale despre copilăria petrecută la țară pentru că mă regăsesc în ele pe mine, cea de odinioară. După cum știi, locuiesc într-un sat de câmpie, cu Dunărea la doi pași și, deși nu mai trăim ca pe vremea bunicii, ne-am modernizat, totuși unii termeni pe care i-ai amintit și tu aici, au rămas adânc întipăriți în mintea țăranilor autentici încât nici trecerea timpului nu-i poate șterge. Vacile merg la păscut ”de vale”, copii se joacă ”printre garduri” unde zburdă în voie și câteva orătănii, casa mea e situată în ”vadul morii”, la ”șosea” deși e pe Strada Brăilei. Ca să vezi, în toate satele e la fel…sper că monștrii de oțel și betoanele nu vor nimici în totalitate bruma de avere strămoșească care ne-a mai rămas. Mulțumesc, Adriana, pentru că încă îți mai păstrezi amintirile și sentimentele nealterate.

    1. ..tu locuiesti tare aproape de mama, faptic vorbind, deci nu mă mir că unele lucruri încă se întâmplă la fel, și cred ca si tine că toate acestea vor ramâne. Ziceam in „Ue și viata la țară” de fata de 22 de ani care vrea nunta la Caminul Cultural și gospodarie in sat, chiar daca ea e asistenta medicala. Cata vreme exista oameni ce duc toate acestea inainte, inca putem avea amintiri vii, nu doar ascunse in colț de inimă.

    1. ..cu poze, Radu! Doar poze, dar uite câtă dreptate ai…e încăpător sertarul bunicii. Ascunde o lume pe care o mai caut pe drumuri de sat buzoian, dar o gasesc din ce în ce mai puțin. Si o zaresc doar in suflet la astfel de provocări sau prin răsfoiri de albume care nici măcar nu au coperți, ci stau asa rasfirate prin sertar sfant. Tare-ți mulțumesc pentru cuvinte. Să fii bine! Sănătate multă!

Comentariile sunt închise