Să horim iar românește:
Ne privea cu ochi de soare,
Ne privea cu ochi de cer,
Ne privea cu plâns de ploaie,
Cu tristețea prinsă ghem
Într-un vers de Eminescu,
Într-o rugă de creștin,
Într-un cântec de Enescu,
Și cu fire de destin
Smulse din istorii ascunse,
Din eroi pitiți sub pietre,
Dintr-o doină care unse
Suflete pribegi de vetre.
Ne privea dintr-o ruină
Unde timpul înlemnise,
Ne privea ca o străină
Culegându-ne din vise;
Ne privea prin ciob de lume,
Printre negură și stele,
Nu știa c-o să ne-adune
Sub privirea-i de nuiele
Ce ne biciuie hotarul
Unde străjuie ostașul;
Ne vedea ea tot amarul,
Chiar de noi mărisem pasul;
Ne privea pe toți în zare
Cum ne risipim prin lume
Și știa că-i lucru mare
De-o putea să ne adune,
Pe o aripă de glie,
Într-un cântec oltenesc
Cu o lie ciocarlie,
Să ne spună te iubesc,
Să ne-ntoarcem toți acasă,
Să horim iar românește,
Să ne așezăm la masă,
Să vedem cum încă crește,
Printre șoapte și suspine,
Printre lacrimi și gând bun,
Printre rugăciuni străbune,
Sentimentul de român.
Suntem atât de dezbinați în ultimul timp, Adriana, încât cu greu ne mai găsim mândria de a fi români. Dar, atâta timp cât mai există oameni ca tine, ca Mihai și ca cei care merg în același pas cu voi, nu suntem pe deplin pierduți.
..ca mine..mai puțin, nu sunt reper pentru un astfel de crez. Mihai insa ne e lectie de incapațânare și staruință.
Ne e-n suflet sentimentul
Și-l purtăm cum se cuvine!
Acum cred c-ar fi momentul
Să-l strigăm, ca la Rovine!
Momentul nostru iarăși trece
Și nu mă miră, zău asa
Iar ne-mbătăm cu apă rece
In timp ce ne dansăm hora;
Degeaba spun in poezie
Că România ne asteapta,
Ca pe o lie-ciocârlie,
Tot pribegia ne e soartă.
Si de visez cumva că viața
Ne-ar fi asa cum merităm
Îmi dovediră că speranța
E doar nuanță, când luptăm.
Căci zarurile-s aruncate
Și noi la fel, în guri de lei
Am fost vânduți pe neașteptate
Iar noi vom pribegi…la EI.
Chiar dacă zaru-i aruncat,
N-om fi noi singuri în păcat,
Vom mai găsi și-o altă cale
S-o luăm „la deal” și nu „la vale”!
Nu mai vorbi, bocind în poartă
Că pribegia ne e soartă!
Suntem stăpâni pe-această glie,
Cea mult cântată, Românie!
De n-aș cunoaște mulți pribegi,
Aș vrea să cred că poți s-alegi
Cu inima ce ne zâmbește,
Căci ne vorbește românește;
Și nicăieri n-am vrea a sta
Caci am fi toți alăturea.
Eu sper că vom rămâne aici,
Printre părinți, copii, bunici.
Si dacă gustul amar nu trece,
E ca un duș cu apă rece
Care te face prea pragmatic.
Asa ca stop. Revin empatic
Si mă alătur in optimism
Ca nu primim…iar „comunism”
Sau altă formă de asuprire
Ce scoate răul din a mea fire.
Hai, că am versificat de nici eu nu mai știu ce am făcut aici. Sperăm, ca de obicei, că noul guvern nu ne va îngropa de tot. Nu sunt optimista, oricât as vrea. Mai bine rămân la versuri, că politica mă deprimă.
Ce bine ar fi sa ne reintoarcem in hora sufletului rominesc.Sunteti comori amindoi :)/
…da, incercam in felul nostru, sau a lui Mihai, mai bine zis..