Cana vieții

Tubulaturi cu fire prinse în mănunchi de trandafiri arămii îmi zgârâie retina la ceas de dimineață plăpândă. Pe tejgheaua roasă de vreme, unde îmi pare că doua aschii își povestesc despre iubiri trecute, mi-am așezat cana vieții. E prea clocotită licoarea din ea dar, nerăbdătoare, încerc să sorb lichidul aburitor. Nu, n-am gresit, aburitoare mi-s uneori lucrurile ce intra prin mine. Fac o mișcare bruscă și rămân cu toarta cănii  în mână. Privesc tâmp către cele două așchii neprietene. Tocmai s-au certat și zac întinse la mare depărtare una de alta. Cu palma,  alung una definitiv dar nu-mi pot lua ochii de la groapa din lemnul obosit ce parcă poartă urme de povești triste de iubire. „ Acum o împovărez și eu!”, silabisesc ușor, punând toarta de porțelan alături de singura așchie rămasă.
Se surpă în mine gânduri albastre coborâte parcă din neantul de clistar clipocitor. E doar o lampă care face ape-ape jucându-și luminile teatral, strecurând raze primadone într-un act sinucigaș. Categoric am băut licoarea fermecată, altfel nu mi s-ar plimba astfel de gânduri prin minte. Cer o supradoză de ciocolată și o baghetă magică ce m-ar face să dispar. Nu primesc nimic, decât o apă călâie în care s-a scuturat un plic cu esențe dubioase.
Presimt o durere în partea stângă și mă ridic nehotărâtă. Iau codița de porțelan, adun așchia, le împreunez într-o iubire nepotrivită și plec. Pe drum, ploaia îmi spune că n-am gresit, scoate fum din mine și stinge clocotul interior. Ce ți-s și cu ceștile astea ale vieții! Strâng în ele tot tumultul, iar tu nu păstrezi nimic și pentru mai târziu. Bei până la fund, tot, lacom, încât lichidul parcă nu te hrănește ci devorează. Iar uneori nu rămâne decât fumul. Ca acum.
Nu știu dacă arderi, fum și cenușă, funingine și lume topită vor mai putea fi folosite vreodată într-un text oricât de absurd și banal ar părea fără să nu te gândești la dureri colective. Eu am încercat, dar n-am mai reușit, pentru că mi-am băut, acum 27 de ani, cana tumultului, cana riscului, cana gloanțelor și a morții. Nu mai pot. Sau poate da?
Am gânduri ce nu-mi dau pace și mai știu că  port cu mine o amintire de când cana vieții mele s-a ciobit puțin, într-un accident domestic. A rămas întreagă printr-un miracol pentru care nu pot fi decât recunoscătoare. Semnul ciobit de care aș vrea să-mi aduc aminte, cândva, când oamenii vor uita, când eu voi uita, când alte torți se vor rupe și cele vechi se vor strânge în sertare prăfuite.
Știți cum mă vindec? Furând din borcanele vieții o linguriță de dulceață-leac. Dă puteri și te transformă în zâmbet…
sursa: elina elis illustration

 

 

You may also like

6 comentarii

  1. Ca într-o jertfă a „arderii de tot”, așa ne ardem și noi, rug, încercând să ne trecem viața cât mai „trăită”. Bem până la fund tot ce este în cana aceasta a vieții, dar tot mai păstrăm câte ceva, amintirea celor petrecute în timp. Amintirile nici nu trebuie să dispară, ca să nu mai greșim în același fel cum am mai făcut-o odată.

  2. Din cenuşa şi fumul rămas, se vor naşte mai strălucitoare ca oricând zilele ce urmează să le parcurgi, umplându-ţi cana vieţii cu frumos, acoperind mica imperfecţiune. 🙂

    1. ..îmi plac cănile ciobite, dau semn că și-au meritat osteneala de a ne mulțumi. Viața mea a fost chiar și spartă in zeci de bucăți și tot nu m-am speriat. Acum e parfum ..totul.., plină cu licori diferite..și aproape intreagă..

  3. Cana vieții…hm, deși întotdeauna plină, conținutul ei nu are același gust. Dacă prima gură te îmbată cu arome divine, a doua te duce în infern. Dar picătură cu picătură, cu plescăit de plăcere și cu grimasă de dezgust, vom bea totul până la fund.

    1. Acest articol este unul dintre preferatele mele pentru că deși spun ceva din ceea ce mă reprezintă, am totuși puțină metaforă, ceea ce mie rar îmi e la îndemână. Nu stiiu exact cum ne va fi conținutul cănii, dar tot voi gusta experientele ce mă asteaptă. Cu credință..

Lasă un răspuns