Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi · Mărgăritare-profil

Cuvinte necenzurate

 Cel mai greu lucru care mi se pare mie, în scris, e cenzura gândurilor. Stai că nu pot scrie ce îmi trece prin minte că o supăr pe mama, pe sora mea, pe x-ulescu, pe vreun prieten drag sau ne-drag, că pot atinge subiecte inflamate deja sau pot da senzația, unor discuții purtate timid, de volbură de cuvinte care transmit mesaje subliminale. Și de ar fi asa, inspirația și declicul exista, căci nu ne putem desfășura decât plecând de la ceva sau cineva și doar întâmplător pot avea substrat comun.

Mi-aduc aminte cum m-am necăjit, de vreo câteva ori, crezând că ironia și subtilitatea unor vorbe îmi erau adresate, în afară de cele în care chiar îmi erau destinate, bineînțeles. Lovindu-mă de asta, spun răspicat că niciunul nu mai punem coada la prună, că tot ce s-a inventat în materie de cuvinte au făcut-o, perfect, mulți alții înaintea noastră și  că e imposibil să nu neregăsim în mesajul omului. Până la urmă inspirația de aici vine, de la ceea ce trăiești sau ai trăit, vorbit și simțit, trecând apoi ca un tăvălug, prin filtru propriu, fiecare fărâmă, sperând că nu pui presiune pe mintea vreunui apropiat.

Ce facem noi? Nudism. Plajă în piața publică, fără să tăiem bilete la intrare. Liber. Unii mai discret, păstrând bucăți de veștminte, unele dichisite, chiar prea curate, fără nicio scamă în plus sau minus, de te apucă invidia,  iar alții mai rău ca Adam și Eva, întrucât și hăinuțele tip frunză lipsesc, câteodată. Mi se pare greu să păstrezi individualismul consacrat de fiecare când suntem atât de vizibili, expuși și exuberanți, pe alocuri.

Am trăit în câteva săptămâni, cât n-am trăit într-un an. Cum a fost posibil? Prin cumul de emoții, neprevăzut, împlinire, dezamăgire, construcție, miracol, decădere, urcare, eliberare. Și mi-a fost bine. Un bine cu un cuțit răsucit în mine, dar nu-l pot numi altfel. Mi-am dat seama că nu sunt și nu vreau să fiu mereu aceeași, că pot descoperi despre mine lucruri la orice vârstă. Nu sunt foarte tânără, dar nici nu au bătut la poartă ani de trecere liniară.

Mi-aduc aminte de mine, cea care bâjbâiam în lumea asta ce mi se căsca grotesc și în care înotam  cu urme senzuale în inimă și pe trup. Mă lăsam ghidată de dorințe și fiecare clipă o treceam iute în capitolul neîmplinire, pentru că îmi aducea bucurii mărunte sau doar plăceri cât un surâs sau o pereche de botine pictate cu trandafiri, visul meu continuu. Nu  le-am găsit nici acum, pe ele, botinele perfecte, dar încă le caut ca pe  o dorință posibilă și vinovată. Prostii de femeie fără minte!

Acum sunt reclădită și din cărămizi șubrede, dar le-am făcut să se susțină între ele prin liant dumnezeiesc, care poartă numele soțului meu și nu numai. Am avut șansă. Una pe care n-am mai ratat-o. Am observat că, încă, pot pune cărămizi și, miraculos,  mai îmi sunt cuvintele prietene, căci le pierdusem pe drum și datorită faptului că mă întovărășisem cu nepotrivirea.

Am căutat adânc în mine și am răscolit resursele, am fost ajutată să le găsesc. Nu știu dacă a așterne ceva pe coala asta a virtualului înseamnă altceva decât o găselniță a descărcării de plin, dar dramatizez voit și spun că îmi place să creez confuzii, uneori, chiar dacă simplitatea lucrurilor nu vorbește decât de un grăunte de nisip care se decimează până devine invizibil. Asta îmi bântuie des prin cap să fac, precum mulți alți bloggeri dinaintea mea care sunt și acum înaintea tuturor prin ceea ce scriau, dar au ales să dispară.

Să devin invizibilă și astfel  ce scriu acum nu va mai fi amar, câteodată, în sufletul celor care simt că gustă din vorbele mele. M-am gândit și să-mi pun restul articolelor pe linie privată și să las la liber doar ce scriu în luna în curs. Nu știu dacă se poate asta, faptic. Poate vă întrebați de ce as face-o acum după ce am fost în sistem perfect, aparent? Pur și simplu. Cu un gând  ca un capac de protecție, de grijă, de răspundere sau pur și simplu pentru că asta mă bântuie de ceva vreme. M-am gândit și că oricum sunt invizibilă pentru mulți și atunci acest gând e un paradox. Nu e, vă asigur! Eu mi-am mai mutat o dată blogul de pe blogspot pe WP, iar cu tehnica pot spune că sunt așa de nepricepută încât nici nu știu să-mi închid comentariile acolo unde nu cred că omul ar avea sau ar trebui să spună ceva.

În Brașov, a bubuit lumea. A fost foc și fum, s-a auzit până la mine, acasă. Azi am trecut pe acolo, e negru și funingine, și oameni cu priviri spre cer. Dacă aici e așa, îmi închipui cum e la București. Va fi greu să depășim perioada asta, unii nici nu doresc acest lucru, de ce ar face-o? Există posibilitatea de a se schimba ceva. Doar că în mine mai curge încă amintirea „revoluției”. Aceeași senzatie cu imagini cu oameni morti și lume in strada, cu speranță și obținere de satisfacții imediate, de parcă cineva cu o foarfecă magică a decupat frântura aia de cenușă și zgomot. Parcă e un deja vue cu titlu de ziar, abia apărut, acum virtual, în care doar anul e altul și cuvintele „societate civilă„.

Când m-am târât pe jos, atunci, când am văzut strada de la Prefectură…plumbuită și cu gloanțele șuierând deasupra caldarâmului scoțând praf alb de neputință, nu m-am gândit nici la revoluții, nici la merite, nici la revoluționari cu statut și beneficii. Când am văzut camionul cu arme, colo, în întuneric de decembrie,  pe b-dul care acum se numește 15 noiembrie, de unde primeai dacă voiai armă cu buletinul, ca astăzi credite, când am văzut puștiul militar care avea caschetă de aia metalică, mort, când înainte tocmai mâncase un sendviș, lumea mea s-a năruit. Nu s-a construit.

După asta, la spitalul în care lucram, ne-am adunat cu toții și s-a propus, tot ca in sedințele de dinainte, de utc sau partid, să ne alegem conducătorii. M-au pus și pe mine, in FSN, că mă târâsem și încă tremuram la gândul ăsta, ca o răsplată parcă. M-am dus și am semnat spășită, din proprie inițiativă, convinsă că eu în afară de a le spune că am vrut să ies în stradă, căci așa credeam, nu merit și nu mă pricep la nimic. Unii s-au priceput și să își ia magazine, terenuri, titulaturi; noi, ăia mulți fără de care nu se putea face nimic, nici nu ne-am fi gândit la asta. Vi se pare cunoscut modul de operare? Mie da. Cu toate acestea, încă sper că lucrurile, acum, vor sta altfel, deși atunci era securitatea și Ceaușescu, iar acum ne bătem cu toții și până a ne bate între noi mai e un pas.

După cum vedeți, de o vreme, din mine vin cascade de cuvinte. Libere, încă. Necenzurate, încă. Fără direcție spre cineva anume chiar dacă se strecoară prin ele bucăți de conversații. Treceți peste. Nu pot să-mi separ gândurile. Eu scriu, precum vorbesc și uneori nu știu să zic stop. Și rar, mai revin asupra textului, așa că e posibil să gresesc in multe. Am înțeles, în schimb, că pentru unii contează asta, pentru alții nu.

Ca în Titanic Vals, spun simplu: „Nu mă citiți!” E mai simplu pentru toți, eu rămân cu vorbele, voi cu ideea că oricum vorbesc prostii de care nu are nimeni nevoie în afară de mine. Și nu vă cenzurați, e un drept obținut greu, așa cum am primit și altele odată cu acesta.Singura mea cenzură e că nu  mai primesc pe toată lumea în viața mea, chiar și numai conversațional. Nu merită zbuciumul. Am bâjbâit mult, încă voi bâjbâi, dar măcar acum mi-am alungat din fantome. Ar fi cazul să ne scuturăm de ele. Asa cum aș prefera sa nu mai fiu fantoma nimănui, oricum toți primim ce merităm. Și eu, și tu. Nedreptățile cele mari sunt cele colective, cuvânt blestemat, cuvânt înger, cuvânt cu speranță, cuvânt cu amintiri de cenușă.

Tavalug,scama,botine,sistem,foarfeca,tip,bilete,intuneric,operare,capac,comun,ziar, presiune, sunt cuvintele cu ajutorul cărora am adus din nou clocotul din mine. La Eddie, în tabel, veți găsi și alți participanți la duzina de cuvinte, din cadrul clubului celor 12 cuvinte.

15 gânduri despre „Cuvinte necenzurate

  1. Mi-e greu a face față unui asemenea tăvălug. Tu ești tu, indiferent cât de mult ar încerca unii sau alții să-ți găsească asemănări. Mergi înainte, cu sufletul deschis spre frumos, lasă umbrele în seama întunericului și alege lumina. 🙂

  2. scrisul e terapie, e eliberare, e refugiu sau dimpotriva mangaiere. cenzura ne-o punem noi, prin comparatii absurde sau prin iluzii iluzorii.
    povestile tale sunt prea frumoase pentru a sta ascunse. ai in ele crampeie de viata, de istorie, chipuri de oameni ce raman vii datorita lor.
    cititorii sunt pe masura dorintelor, gandurilor si chemarilor noastre.
    scrie pe mai departe. scrie fara sa gandesti la cine ce spune, la cine de ce citeste. scrie ce simti si cum simti si mai ales daca simti.
    mai departe timpul ne va arata drumul…

    1. Crede-mă ca am motive bune pentru a continua sa scriu. Imi place, am și oameni care ma sustin și chiar, fără modestie, stiu sa si transmit asta. Am aflat de curand ca pot fi chiar mai mult de atat, numai ca uneori nu ma pot opri din scris iar alteori sunt mută ca un peste. Ma gandeam sa imi pun unele lucruri deoparte și sa scriu asa , cand imi vine. Am o ciudatenie: eu scriu de multe ori pe fb și copiez apoi aici, ori pe blog, in word nu pot, ma enerveaza, imi schimba litere, amesteca cuvinte și de asta am tot felul de ganduri. Restul e un amestec tulbure de fericire duruta, n-am cum sa o explic, sau as avea dar …

      Mulțumesc, Vavaly. Te pretuiesc enorm. Dacă aveam curajul tau..cand am facut eu 40 de ani, poate nu mai vorbeam acum despre iluzii..

  3. abia asteptam sa te citesc. am scris si eu in tabelul lui eddie, dar nu cu atata pricepere. cel putin nu de data asta. sunt ingropata in istoria angliei, pe care n-o sufar, dar pe care tre s-o stiu pentru licenta. si-am zis sa ma deconectez putin si sa insir cuvinte. dar tu….scrii cu sufletul ala de care mi-e asa de drag si pe care l-as citi pana as adormi.

    1. Aceasta e ultima mea postare pentru clubul celor 12 cuvinte. De azi, chiar dacă voi folosi cuvintele de la Eddie, din tabel, ca muze, nu le voi mai evidentia si nici nu voi mai pune link in tabel. A fost o perioada minunata, de mai bine de 2 ani, dar pe care am incheiat-o astazi, fără regrete. Sunt lucruri la care trebuie sa renunti pentru a putea merge mai departe. Tu mereu m-ai sustinut, mai mult decat merit. Îți doresc succes in tot ce faci și-ți mulțumesc. Tu ești un simbol de perseverență și drum deschis, pentru mine.

      1. waw! Deci parasesti duzina? S-a intamplat ceva? Inteleg sa lucrurile nu sunt ce au fost insa…
        Oricum o sa te vizitez si o sa te citesc in continuare! Succes! 🙂

      2. …nu s-a intamplat nimic, cita. E vremea sa merg altfel. Duzina m-a stimulat mereu, oamenii la fel, dar prefer sa folosesc cuvintele doar cateodata și poate fără tabel și reguli. Am tare puțin timp și ai dreptate, ne vom citi la fel. Nu stiu cat schimba asta..lucrurile. Te imbratisez cu mare drag.

  4. Pentru unii, forma ar trebui să primeze. Pentru mine, fondul este important, chiar dacă forma șchioapătă uneori. Important este ce anume simți, ce spui, cui anume vrei să transmiți. Ai dreptate, cine nu este mulțumit de forma ce o dai cuvintelor tale, poate să nu le mai citească.
    Eu sunt dintre cei care vor continua să-ți citească scrierile.

    1. Tu mereu ai fost mult prea generos cu mine, dar mi-ai fost și sprijin și dorinta de revenire. Stiu ca am mugurii, potecile de suflet, copacii cu vise, fărîme de suflet, bloguri de mămici vavaly și de pisici, doruri de doi și alti prieteni care nu mă vor lăsa sa plec usor. Restul e vânare de vânt! Mulțumesc.

        1. …ciupește-mă să fiu sigura ca ai spus asta! Acum 2 ani..calcam in varful picioarelor printre voi. Eu sunt cea bucuroasa ca mi-ați dăruit o lume in care sa calc cu grija și multumire sufleteasca

          1. Acum doi ani eu însumi călcam în vârful picioarelor pe aici. Oare nu-ți amintești că am deschis blogurile cam în același moment? Era pe undeva prin Mărțișor la mine.
            Am crescut împreună, Adriana! Dar este cert că tu ești mai talentată decât mine.

          2. ..nu cred ca e vorba de talent, ci determinare. Eu vorbesc precum scriu, scriu precum vorbesc. Ca torentul. Tu esti statornic, eu fugară, eu revin, tu esti stancă reper. Eu trec de la poem la gânduri, tu ne aduci tot prin frumos elevat. Si e bine asa. Am crescut impreună! Cum de nu m-am gandit la asta! De la ciufulici mi se trage!

          3. Uff! Aproape că am uitat de ciufulici. Etapă de viață și formă de exprimare.

            Dar… te întreci în complimente. Nu le merit. Sunt la fel de unduitor în prezențele pe blog ca și tine. Uneori doar câte-un gând aruncat, cât să aflați că mai trăiesc și că nu am dispărut din virtual.

Comentariile sunt închise