Ochii lui Dumnezeu

 

 

ochii lui dumnezeu

OCHII LUI DUMNEZEU:

De trei zile pe blogul Vienelei tronează o fotografie, care fotografie a fost facută acum ceva vreme de Matilda şi pusă pe unul din blogurile ei. Cum-necum, ce s-a gândit Vienela? Ia să pornim noi o joacă de la fotografia asta.

 Ştiţi momentul ăla în care te dai un pas înapoi ca sa vezi mai bine o imagine? Ei, da’ mai bine citiţi voi aici toată tărăşenia, căci acum despre mine voiam a scrie. Despre mine şi visul de-a scrisul. Am unele momente în care ideile îmi vin de-a valma şi aş tot tasta în neştire, orice, cu logică, fără, cu sens sau pură imaginaţie. Cine mă opreşte? Ştiu şi eu? Altele. Aseară, însă, am visat că scriam articolul inspirat de fotografie şi am vrut să mă trezesc chiar, să-l creionez aici, dar puterea somnului a fost mult mai mare. Nu ştiu ce visaţi voi, dar al meu a fost ideal:

”-Ce zici, desenăm şi noi un copac?, întreb cu glas scăzut pe băiatul bălai din vecini;

-Iar? Am mai desenat şi altădată, parcă n-am chef! N-ai şi tu o idee mai originală? Uff, ce bate vântul de se ciufulesc toate găinile de afară!, spune oarecum preocupat privind prin geamlâcul bucătăriei;

-Păi, oricum trebuie sa stau cu tine până vin ai tăi, hai să ne jucăm ceva!

-Noi doi?Hmm, mai bine facem altceva!Ce ziceai că desenăm?

-Uite asta!, şi îi bag sub nas fotografia de mai sus;

-Ia uite ce de Ochi a lui Dumnezeu, în rămurele!

-Cum adică Ochi ai lui Dumnezeu?

-Păi, mamaia mea îmi spune tot timpul, de când eram eu mic, mic, că păsările astea mititele sunt ochii lui Dumnezeu pe pământ; că văd tot ce se întâmplă aici şi apoi zboară sus, sus de tot şi îi spun fiecare amănunt! Şi el e fericit sau supărat, depinde de noi, doar!

Înlemnesc puţin a mirare, dar îmi reiau tonul autoritar:

-Acum ce aştepti, de ai înţepenit cu creionul în mână?

-Of, nimic nu ştii; acum aştept să crească rădăcinile copacului, căci nu există copac fără rădăcini nici în poză! Ele nu se văd, dar sunt acolo! Când mă urc eu în pom, ele mă ţin şi pe mine; uite aici ţin ”ochişorii”, vezi?

-Aha!, îngăim eu, privind nedumerită cum din trei mişcări a trasat nişte linii pe coala cea până mai adineauri albă ca  sufletul lui curat;

-Acum ce mai coci? De ce te-ai dus cu linia dintr-un capăt în altul şi ai mai adăugat câteva răzleţe? Că ăsta arată a pom doar dacă beau o ţuică de a lui tac’-tu, cumva!

-Păi, nu mi-ai arătat tu o fotografie cu un pom golaş, cu ramuri răsfirate? Aşa am făcut şi eu, nu vezi?

– Nu, nu cred, sunt doar linii ameţite, atât!

-Hmm, …avem rădăcinile ce nu se văd, da?

-Da!

-Avem pamântul şi cerul, da?

-Da!

-Păi, pomul nu creşte în pământ?

-Ba da!

-Şi nu ajunge la cer? Nu am unit eu cerul cu pământul prin linia mea? Că aşa văd eu!

-Ăăăă, ştiu şi eu? Da nu-i pui şi tu nişte frunze ceva, măcar? Poate aşa mai seamănă a copac!

-Nu, şi nici păsări în pom nu pun pentru că s-au dus toate la Doamne-Doamne să-i spună cum mă baţi tu pe mine la cap şi nu mă laşi să mă uit la desene!”

 

Nu ştiu cum s-a terminat visul meu, dar ştiu că băiatul avea dreptate; nu totdeauna ce se vede e ceea ce pare şi nici ceea ce nu se vede nu înseamnă că n-are contur şi sens, dar ştiu că şi o simplă fotografie poate face mintea şi sufletul să creeze poveşti.
Privesc pădurea şi jur că cerul se uneşte cu pământul în mii de linii răzleţe, ca într-un desen de geometrie naturală. E sumbră şi goală şi nu pot sa nu îmi închipui, pentru o clipă, că mii de ochi ai lui Dumnezeu au zburat către El să-i şoptească cât de preocupaţi suntem de noi înşine. Poate e timpul să mai simţim şi noi cum ne cresc rădăcini şi cum mâinile noastre ating nepermisul, nevăzutul, neştiutul în rugăciuni de gând. Sau poate e doar timpul poveştilor. Pe a mea v-am lăsat-o azi provocată fiind de Vienela și de  niște păsărele ce par ochii  lui Dumnezeu.

16 gânduri despre “Ochii lui Dumnezeu

  1. Ce poveste emoționantă,Adriana!Ce vis!M-ai făcut să plâng.”Ochi ai lui Dumnezeu”-superb.Să -ți dea și ție Domnul atât de multă inspirație câți ochi de-ai Lui a trimis pe pământ ,să ne mângâi sufletele obosite și zdrențuite de furtunile vieții.E atâta duioșie în cuvintele tale,nimic nu mă mișcă mai tare ca tot ce izvorăște din adâncul ființei tale.Te îmbrățișez cu drag.

    1. Of, Nicoleta..ştiu şi eu? Ca de obicei esti prea bună cu mine, dar ştiu şi eu că am vrut doar sa onorez provocarea Vienelei cu un exercitiu de imaginatie. Dacă ţi-a plăcut, mă bucur, dar mă intreb tie nu ţi se spunea cand erai mică că de aia raman vrabiutele şi iarna ca sunt cele care îi spun lui Doamne Doamne tot ce facem, mai ales de Craciun? De acolo ideea..

    1. Tot cand eram mica mi s-a spus o poveste cum ca la un moment dat toate pasarile au vrut sa-şi aleagă Regele şi pentru asta s-a facut o intrecere în care pasărea care va zbura cel mai sus va câştiga şi va deveni Stăpâna Zburătoarelor. Simplificat, toate au obosit pe drum, iar cand acvila a pornit şi ea la intrecere nu a băgat de seamă că sub aripă îi era aciuat un pănţăruş, un ghemotoc mic care, cand a simtit că acvila nu mai poate, a tasnit el in Inalt şi asa a ajuns Regele Pasarilor şi …..automat…mai aproape de Dumnezeu.; asa că inedit nu stiu dacă e, dar e sigur o poveste frumoasă pe substratul căreia se poate croşeta …

  2. Mi-a plăcut povestirea ta, Adriana. Ochii lui Dumnezeu sunt mereu în preajma noastră și lumea aceasta este suținută de o lume nevazută, așa cum copacul are rădăcini care nu se văd. Noi vrem mereu sa ne explicăm totul prin intermediul percepției.

    1. …eu sunt genul de om care pană si frazele mi le construiesc …palpabil, cu imaginatie saraca, pornind mai mult din concret şi real, decat din inchipuire şi asta nu e prea bine. Ador oamenii ce pot straluci in poveşti fantastice…

  3. Daaa, idei, imaginatie, cuvintele insirate intr-adevar ca margaritarele! cred ca va ramane pentru mult timp intiparita in mintea celor ce au citit acest articol expresia „Ochi a lui Dumnezeu”…! 🙂 Va deveni celebra!

    1. Tocmai ce spuneam că nu sunt prea bună la a-mi imagina lucruri, ci port cu mine o incarcatura şi o atingere profunda a unor lucruri de care incă nu m-am scuturat. Comentariul tau e fabulos şi recitindu-l mi se face inima cat un purice, neştiind dacă merit astfel de cuvinte. Eu m-as bucura sa fie asa, dar mă indoiesc de asta. Stiu insă că-ţi mulţumesc mult pentru aprecieri. Te imbratisez cu drag

  4. ce frumos ai desenat cu ochi de copil… uite cum ai lasat tu o parte de suflet dezgolita catre noi.
    ai conturat perfect radacinile acelea ascunse … copilul meu m a surprins cand a desenat copacul cu tot cu radacina si florile la fel. in interpretarea desenelor cica inseamna ca e bine infipt in realitate . eu zic ca inseamna ca poate reprezenta si ce nu se vede. cam asa si cu tine si povestea ta duioasa 🙂

  5. Eu ador, şi ti-o spun des, comunicarea asta perfecta pe care o ai cu fiul tău. E incredibil cum il ajuti sa se descopere, sa descopere lumi şi orizonturi, cum tesi povesti zilnice, traite şi trăibile. Sunteţi niste norocoşi. Ma gandesc ca ai dreptate, desi, recunosc, intotdeauna m-au fascinat astea cu văzutul şi nevăzutul, realul şi irealul, concretul şi efemerul…e asa de ofertant..

Lasă un răspuns la Gabriela Anulează răspunsul