Conform statisticilor, făcute nu ştiu de cine, se pare că am fost tot pengă în viaţa asta a mea. Şi anume: în copilărie te joci,  în tinereţe iubeşti şi la bătrâneţe să  laşi copiii să se joace. Ok. Să vedem, aşadar. Ei, bine….nu m-am jucat! Insist să spun că nu ştiu cum am sărit peste această parte. Nu ştiu. Mi-amintesc că îmi plăceau păpuşile, dar că n-am avut prea multe şi,  oricumm le-am abandonat repede. În schimb mi-am luat-o rău de tot când, împreună cu sor’-mea, am furat un ”autobuz” colorat şi scorojit din vecini. Când ne-au auzit plângând, respectivii ni l-au făcut cadou, dar sor’-mea, ambițioasă, l-a dus înapoi. Nu mai merita. Lacrimile noastre l-au transformat într-un obiect de neatins. Ce, Dumnezeu, îi puteam face unei jucării? Am plimbat-o un pic de la o casă la alta şi atât. Dar aveau dreptate. Nu era autobuzul nostru şi l-am înapoiat fără regrete. Am reînceput sa ne jucăm de-a mama, de-a doctorul şi de-a Gioni, vecinul bărbos, al cărui nume îl folosea mama să mă adoarmă. Mi-era tare frică de el. Zău, aşa! L-am reîntâlnit pe Gioni târziu. La dentist. Era un domn respectabil care nu bănuia niciodată ca a fost pe post de bau-bau.
Cu vremea m-a stăpânit sfatul ăla permanent cu: ”ai grijă de sor’ta!” Unul dintre cele mai traumatizante episoade pentru mine era cel în care o păzeam pe Sanda, ore în şir, până se sătura de sanie şi derdeluş, acolo în locul nostru magic, pe dealul de la lacul Noua sau de patinat fix pe gheaţa lacului ce imi dădea fiori. Era o hibă în toată povestea asta cu săniuşul. Sau mai multe, chiar:
1.  Oricând putea ateriza în râul Timiş, deoarece pârtia se termina exact unde începea râul, nefiind instalat  vreun echipament  sau vreo zonă de protecţie;
2. Devenea atât de udă, de la excesul de săniuş şi zbânţâială, încât dacă nu mi-o luam pentru pescuit surori din râu, mi-o luam sigur pentru ”neglijenţă aducătoare de boală”, căci mama avea grijă să mă sperie des, având un sistem de teroare bine pus la punct în care includea cuvinte ca spital,  urgenţă şi alte nenorociri pe care doar eu trebuia să le evit, niciodată ea, soră-mea. Nimeni nu realiza însă că, pentru mine, acel alb nesfârşit însemna orice, dar nu distracţie şi că niciun pulover călduros nu mă făcea să mă simt măcar puţin confortabil. Dârdâiam şi mă rugam să-i piară cheful de joacă mai repede, căci eu nu aveam niciun cuvânt de spus. Uite aşa, asistam, ORE în şir, la dezmățul piticii care triumfa zbierând, în ciuda mea: Pârtieeeeeeeeee!!!

 

Aşadar, sărim peste partea cu jucatul, că nu se pune. Ca la ciclul primar doar: INSUFICIENT.

Ei, dar să trecem la finețuri:

În tinereţe…iubeşti.

Hmmm?!!!! Pas şi aici. Am avut o ”iubire” adolescentină, dar a fost mai mult o joacă de-a şoarecele cu pisica –  uite-mă, nu-s. Cam aşa ceva. Ba mă iubea, făcându-mă să cred că şi eu trăiesc sentimente mărețe, ba fugea de mine, reîntorcându-se doar pentru a mă contempla şi a mă  zgândări în orgoliu. N-a mers nici măcar într-o consumare a tinereţii. Dar avea reveniri. Multe. Şi artificii pe care, să fiu sinceră, parcă le văd şi acum, uneori.
Era o enigmă. Frumoasă  enigmă. A lăsat  un semn simplu că oamenii pot fi frumoşi. Atât  Pentru că multă vreme cu asta m-am hrănit, cu această nălucă a frumosului. Şi o spun încercând să punctez cu amărăciune, de altfel, că în viaţa mea au urmat nişte oameni  pe care nu numai ca nu i-am putut iubi, ba m-am mai şi prefăcut a o face. Dintr-un sentiment de-ăla şablon –   toți bărbaţii sunt la fel. Ce rost ar mai  fi avut să mă pun contra curentului? Mă prefăceam şi trăiam. Cumva.
Cu toate astea mă aventuram în relaţii dezastruoase din care ieşeam mai mult decât şifonată şi cu reproşul veşnic: „Tu habar nu ai să iubeşti! Eşti precum un bărbat în piele de femeie!” Ups! Nu-mi prea plăcea ce aud dar, recapitulând, uite că au cam avut dreptate. Nu ştiam clar ce înseamnă iubirea. Nici de o parte, nici de alta. Zicerea  aia, de mai sus, are o hibă. Nu spune nimic de maturitate. Cea care, la mine, a venit, undeva, după 35 de ani şi care mi-a adus şi iubire, şi joacă, şi linişte, şi disponibilitate afectivă. Doar că nu făceam nimic pentru asta. Tot eu eram, cea din trecut. Cea rece, aparent, cu o mie de reţineri şi un milion de frici la purtător. Cu puţine cuvinte slobozite în declaraţii şi cu acelaşi mod de gândire şi  de a fi, în perimetrul meu personal şi intim. Dintr-o dată, însă, era cineva acolo să observe fiecare gest al meu, să mi-l preţuiască, dar mai ales să mă facă pe mine să-l preţuiesc  dar şi să mă accept.  Să mă simt eu prima dată importantă şi să fiu sigură de asta.
Din momentul acela viaţa mea a înlocuit repede momentele neplăcute din ea. După lungi seri de alint, am ştiut ce înseamnă copilăria cu adevărat. Sinceritatea şi libertatea ce mi-erau oferite mă duceau clar spre exteriorizare maximă, fără teamă şi angoase inutile. Încet, încet, am învăţat că poţi avea parte de tot ce ai crezut că-ţi lipseşte, cu răbdare şi disponibilitate. Dar că e nevoie de doi oameni acolo, în acelaşi timp şi că pot bea amândoi din  paharul cu şampanie, şampania fericirii.  Simplu, nu?

Acum, de exemplu, nu mă mai gândesc la ce copii las eu să se joace la bătrâneţe. De ce aş face-o? Doar pentru că nu am proprii mei copii? Ei, aş! Tocmai ce am învăţat lecţia continuităţii, a hazardului şi a norocului propriu şi personal. Nimic nu e pentru totdeauna. Ştiu că neprevăzutul are o pondere mare în derularea foiletonului nostru. Dar câtă vreme am avut şi am episoade minunate în care încă mă joc, iubesc şi sper, sunt convinsă că-mi voi lăsa „copiii să se joace” atâta vreme cât nu fac deranj prea mare în mintea şi sufletul meu. Pentru că acolo e TOTDEAUNA un teren mare de joacă. Şi loc de iubire, şi gând curat, dar mai ales e Duh Sfânt….pentru binecuvântare. Şi copii. Mulţi copii. E şi un copil mai mare care are chipul meu. Şi se joacă. Şi o las…dacă vrea, doar că vrea tot mai rar…

 

34 de gânduri despre “Semne de trecere

  1. De fiecare dată când vorbești despre tine mă impresionezi! Ne și asemănăm în anumite privințe, căci nici eu nu am beneficiat de prea multe jucării, spre exemplu. Ar mai fi și gândul spre copilăria care parcă nu vrea să mă părăsească, …
    Uneori îmi vine să-mi acord nesatisfăcător la anumite capitole ale vieții mele. Dar mă abțin, căci parcă nu-i frumos să-mi neg atât de mult existența!

    1. …zilele trecute un prieten drag a murit. Avea 45 de ani şi o bucurie de viaţă deosebită. Era geamăn ca zodie şi cu speranţe mari. Cu această certitudine am mai inteles o dată că noi avem incă posibilitatea sa negam ce vrem, sa ne permitem sa disecam idei, sa regretam, sa nu regretam, sa ne jucăm sau nu. Unii nu mai au acest privilegiu. Eu STIU că am nesatisfăcător in ceea ce priveşte anumite etape sau relationări, dar mai stiu că am şi şansa să trăiesc altfel de acum incolo. Si contează gândul asta mult!

    1. ..iar eu raspund…după un an se pare, şi trişând. Ruşine să-mi fie. La mulţi ani, potecuţă, dar lasă că apar la tine acasă să te urez pe teritoriu personal, desi cam intârziată…

  2. Cred ca imbatranim cu adevarat atunci cand uitam sa ne mai jucam, sa mai fim copii, sa ne bucuram de tot ceea ce ne ofera viata cu inocenta si ochii mari ai copilariei.
    Nu e totul pierdut pana atunci si nici prea tarziu…

    1. Niciodată nu am fost optimista; as minti sa spun ca imi doresc sa ma joc cu adevarat. Am vrut sa-mi dau o sansa, scriind negru pe alb că as putea sa mă joc oricand, dar tare imi e teamă ca asa cum nu m-as intoarce in nicio etapă a vietii mele, de s-ar putea face asta cumva, iubindu-mi prezentul mai mult ca orice, asa nu as tine neapărat sa mai găsesc jocuri şi pt sufletul meu prea matur; dar cum spuneam…incerc.

  3. Uite, vezi, e un articol din ACELA, cu cuvintel tale/ale mele amestecate. M-a socat faptul ca si mie mi s-a spus ca am o minte de barbat…in dragoste. Nu ca ar fi o idee buna sa o ai. Barbatii, majoritatea, cauta femei, si inca nu prea barbate. Ce mai apara ei, unde se mai arata cocosi? Pe cine mai lasa balta si aduca la disperare?
    te ador cand scrii asa.

    1. Eu nu iubeam ca un bărbat decat in sens mediocru, bineinteles; adică…nu eram stabilă şi consecventă. Mi-ar fi plăcut şi o doză de ”putere” ca să zic asa, dar aveam prea multă feminitate înnăscută încât nu puteam să fiu o emblemă credibilă. Te-am cam neglijat anul trecut, dar esentialele din viaţa ta mi-au fost totdeauna cunoscute. Te felicit din nou pentru succesele tale; nu-mi convine ca te măriti in mai, eu fiind nitel superstiţioasă, dar nu mă băga in seamă. Iubire sa ai şi un bebe, curand! La mulţi ani!

  4. Nu stiu cum vezi tu locul acesta, dar pentru mine blogul este ca un loc de joaca pentru cei mari. Poate simti ca mine, poate nu, dar m-am gandit ca e posibil pentru ca tu te joci atat de frumos cu…cuvintele. Si cu ideile. Si e o joaca pura, curata, de care te bucuri din tot sufletul. La fel ca in copilarie. Iar iubirea lumineaza intr-un fel anume joaca asta. 🙂 Nu doar cand scrii despre ea.

    1. Azi mă bucur ca am găsit acest comentariu. E tot un semn de trecere şi imi poate deveni motto. Nu as fi văzut astfel lucrurile pentru ca nu scriu totdeauna relaxat, ştiind ca aici apar mulţi ochi ce-mi pot distruge imaginatia cu un cuvant, fix ca intr-un joc de domino. Nu sunt puternică şi nici prea copilăroasă, dar pot invăta sa fiu. Mulţumesc

  5. „Duh sfant pentru binecuvantare” superb. Ma bucur ca ai descoperit asta si ca ai ingaduit primirea acestui dar. Al iubirii si fericirii. Joaca , copilaria sunt in fiecare dintre noi. Uneori se retrag tiimide intr-un ungher si asteapta sa le rechemam. Si o facem. Uneori constient, alteori nu. Sunt oarecum o supapa a sufletuli. Sti vb cantecului … Sa nu uit sa ma joc niciodata…Ce bucurie mi-ai facut azi;) Iti multumesc.

    1. Tu esti simbolul copilăriei din omul matur, fiinţa ce nu se sfieşte sa spuna la treizeci şi hăis ani ”Tati”; persoana cea mai candidă ce se emoţionează la un fulg de nea stingher sau la o aripă de fluture; esti copilul din cărti şi prietena lor. Te indragesc nespus şi-mi esti exemplu. Eu iţi mulţumesc..

      1. Si tu imi esti draga. Se spune ca cine se aseamana se aduna;) Mi-ai fost draga de la primul comentariu si prima convorbire. Cat despre emotii si copilarie mi se pare vital sa nu le las sa dispara, Atunci cand dispar, cred ca disparem noi ca si intreg. Exemplu? poate e mult spus… Te pupic , margaritar.

  6. Nici noi, eu si sora-mea, n-am prea avut jucarii in copilarie dar nu cred ca din pricina asta eu m-am jucat intotdeuna ca un om matur, cu prea multa seriozitate… asa ca am ramas cu ceva restante la joaca.
    Cred ca ar trebui sa stim sa ne jucam la orice varsta. Cam la fel ar trebui sa stea lucrurile si cu iubirea 🙂

    1. ..eu cred că toate au avut un rost in formarea noastra, doar ca nu am stiut. Nu am fost şi nu sunt o exuberantă; sora mea e copilăroasă şi acum. Chestie de temperament şi viziune, eu şi acum obosesc pe langa ea, dar şi mă revigorez cand am nevoie. Un an nou fericit, chiar dacă comentariul tau era pus de ceva vreme. Asta e, repetenta am fost in 2014 cu blogul.

  7. pana la urma poti considera ca o viata intrega te joci, copilaria este o initiere a jocului, maturitatea reprezinta lectiile de joc pe care le predai copiilor, iar la batranete te joci cu nepotii

  8. Ți-ai luat cu tine și comentariile, și likeurile,așa că acum eu ce mai fac?

    Îmi place ideea copiilor pe care-i vei lăsa să se joace la bătrânețe!
    Dar mă întreb: eu ce oi mai lăsa? Că parcă începe să dispară copilul din sufletul meu.

    1. Am trişat niţel, dar asta din respect pentru Eddie care se straduieste sa poarte ”duzina de cuvinte”, in felul lui, mai departe, şi eu cum scriu articole in care povestea e la ea acasa, indiferent ca e confesiune sau amintiri din copilărie sau viaţă, in general, ştiam că am postarea potrivită in care sa includ cuvintele. Asa că am schimbat la editare, data, pe alocuri textul şi iote trişatul. Mai fac asta, cand gasesc lucruri vechi ce zici ca-s scrise ieri şi ştiu ca in acea vreme nimeni nu-mi trecea pragul şi uite-mă acum mulţumindu-ţi chiar de două ori. Cum sa nu mă bucur şi să nu văd schimbarea in timp? Cat despre copilul din mine, mi-e teamă să nu-ţi dau dreptate peste ceva ani; deja simt joacă pe muţeste..uneori.

      1. Amintirile sunt totdeauna bine venite, chiar recitite, căci poartă aroma aceea de vechi și de demult!

        Aș vrea să nu-mi dai dreptate, aș vrea ca măcar la tine să nu dispară copilul din suflet!

        Mulțumesc pentru efortul de a-mi răspunde! Mă mulțumeam și numai cu un surâs din partea ta. 🙂

      2. Nu e un efort decat de tastatura şi obişnuinţa cu altceva, in rest e o placere. Cand am văzut ca mai sus comentariile nu au raspuns, am realizat ca a fost postarea pusa pe cand murise bunicul meu şi am uitat de ea. Spuneam odată ca atunci cand iţi pierzi bunicii se duce copilaria. S-a dus, dar va rămâne strădania copilului din minte şi suflet, care are ca jucărie preferată imaginaţia si poveştile. Poate asa cu ele voi ramane mai mult timp copil; eu mă străduiesc.

    1. Chiar azi spunea Irina că cititorul vede şi simte multe, eu as spune că dacă ceea ce scriu te face pe tine sa ma vezi astfel, inseamnă că am forta in cuvinte, dar tare mi-e teamă că nu-s tocmai asa, ci un simplu om cu abilităţi de a scrie ceva plăcut. Te pup, dulce.

  9. Frumos, Adriana. Stilul tău frumos şi direct, la fel ca Laliciul Dănuţa.Şi în mine e un teren mare de joacă, mult prea mare şi nu vreau să îl pierd…

Lasă un răspuns la ganduri Anulează răspunsul