Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Prea greu

De la o vreme mă  tot feresc să mai scriu despre câte mi se întâmplă sau nu, zilnic, deşi ador genul ăsta de jurnal virtual pe unele bloguri prin care, cu greu, mai trec uneori şi mă tot scuz pentru asta, deşi până acum ceva vreme mă vânturam destul de organizat prin lunca aceasta virtuală. Na, că mi-a fugit timpul liber sau mai bine zis încerc a-l folosi altfel, ca să spun aşa. Mă feresc, pentru că prin  vorbele mele, ştiu că trec şi unii ce îşi dau ochii peste cap frunzărindu-mi ”aberaţiile”  şi parcă le intuiesc privirile acre şi pline de îngăduinţă. Şi totuşi, îmi pasă şi nu prea, dar  voi încerca sa descifrez tainele wordpressului  să văd cum e cu postarile private, că in draft  par anoste şi plictisite, recunosc. Apropo, nu am deschis blogul de o vreme şi iar am văzut că a schimbat WP-ul câte ceva pe aici. L-am ignorat, sunt prea obosită să-i fac faţă, dar poate îmi spuneţi voi dacă trebuie să modific vreun lucru în acest sens.

Îmi place ideea că poţi prinde în cuvinte, ce vor rămâne pentru un timp în care memoria sigur va fi selectivo- senzorială (nu că acum n-ar fi, dar totuşi), fapte, arome şi trăiri de la cele simple până la cele ieşite din comun şi cum, ca un arhivar iscusit, le-ai păstra aproape, ori de cate ori te-ai rătăci printre idei şi lucruri pierdute. Pentru unii dintre noi blogul devine locul în care îţi poţi depozita frînturi existenţiale pe care le poţi retrăi doar recitindu-le după un timp. Pe mine mă încântă  foarte tare ideea şi chiar mă gândesc să fac mai des acest lucru Totdeauna mi-a plăcut amestecul ăsta din viaţă, cu frământări de care poţi râde mai târziu, cu oameni care trec şi vor trece prin tine, sau pe lângă tine, unii reuşind sa lase amprente clare chiar dacă niciodată drumurile nu vor mai fi comune; cu întâmplări de care iţi vei aminti greu sau de ce nu, cu fapte pe care ţi-ai fi dorit să le pierzi în negura timpului, dar nu te pierd ele pe tine, bântuindu-te.

Mă gândesc că oricum senzaţia de déjà  vu e din ce în ce mai des simţită şi nu-mi pot explica de ce zâmbesc atotştiutor de câte ori simt deznodământul previzibil al vreunei actiuni din jur, care-mi aparţine sau doar sunt tangenţial în ea. Totul îmi pare retrăit şi rare sunt momentele noi care, parcă, nu işi găsesc puncte comune cu cele de până atunci. Semne clare de bătrânete, ar zice unii, şi nu i-aş contrazice ţinând cont că zilele astea m-am simţit ca ultimul dinozaur, când am încercat  o nouă metodă de antrenament care, într-un mod infailibil, a reuşit să mă îngenuncheze de durere şi neputinţă, pe alocuri.

Auzisem eu printr-un oarecare radio şanţ şi nu numai, de TRX Suspension training, care ar folosi propria greutate şi care poate fi perfect chiar şi pentru cei ce au nevoie de recuperare, probleme cu încheieturile sau cu spatele. Şi cum eu voi face parte veşnic dintre aceia, datorită sechelelor lăsate de maleola mea operată, sechele ce ţin, culmea, nu de gleznă ci de spate şi genunchi, uite-mă încercând şi altceva. Ei bine, cât studiul meu asupra noilor antrenamente de fitness a fost la nivel de documentare pe net am simţit că voi fi compatibilă cu acest TRX , dar nimic, absolut nimic, nu se compară cu experienţa proprie.

Ce a fost amuzant, ca o primă concluzie, păi..in primul rând feţele noastre de început; eram şi bărbaţi, şi femei în încăpere, uitându-ne cum atârnă pe o stinghie metalică nişte chingi în care vom atârna noi curând. Erau bune de pus în ramă şi jur că până la finalul orei, care s-a scurs cu repeziciune, nu am mai văzut niciun chip, ci doar am auzit icnituri şi respiraţii greoaie la fiecare provocare. Eu am fost ca o Xena  provincială, căreia i se împleticeau gleznele prin ”frânghiile” profesionale şi care murea de nervi că balonul din jurul taliei o trăgea mereu înspre podea. Dacă la unele exerciţii am fost pe fază, la altele m-am prins de utilitatea lor când se terminau şi treceam la altele. M-am străduit să nu mă fac de râs prea tare, dar pe cât de eficiente ştiu că sunt, pe atât de depăşită m-am simţit în acele corzi ce par de o simplitate rară, dar care la final iţi provoacă o febra musculară că nici să te scarpini pe cap simţi că nu mai eşti în stare, după ce te relaxezi.

Că or fi bune pentru toată lumea, nu neg, că mi-a promis cumnatul că îmi agaţă unul de o grindă sa continui a mă perfectiona acasă, să zicem că e ok, dar că e usor sa nu va închipuiţi, decat dacă vă plac flotările, flexiile, extensiile, forfecările şi toate astea făcute suspendat. Incă nu m-am dumirit dacă imi place sau nu, stiu ca tot la step, aerobic, pilates, tae bo şi zumba,  ce sunt incluse în abonamentul sălii pe care o frecventez,  voi merge şi merg cu drag, dar nu stiu cum, abia astept următorul antrenament, măcar pentru a-mi dovedi  că incă mai ader către lucruri noi şi nu sunt chiar atat de conservatoare. Uraţi-mi succes şi spuneţi-mi ce antrenamente grele sau complexe mai stiti voi. Am mai citit zilele astea cate ceva, dar nimic nu m-a făcut curioasă, incă..

trx

De data asta, am folosit cele 12 cuvinte impuse ”stinghie, acre, radio, rama, totul, lunca, senzoriala, infailibil, arhivar, șanț, vânturam, studiu” din clubul cu acelaşi nume, pentru a vă împărtăşi experienţa mea, dar, poate, veţi găsi în tabelul găzduit de Eddie şi încercări literare.

28 de gânduri despre „Prea greu

  1. Bărbatul meu, citindu-mi articolul, mi-a spus că acesta ar fi putut fi un advertorial pentru TRX sau pentru o sală de sport, semn că şi ”publicitatea” îşi are rolul ei…

  2. Despre senzaţia de deja vu
    m-am întrebat, sunt eu
    în oglindirea nefirească,
    crâmpeiul îngheţat
    de mois et vous,
    privindu-mă pe-ascuns
    la colţ de viaţă? …

    1. …privim şi nu ne vine a crede:
      ştim clar că-i nou momentul,
      dar se pare,
      că-i repetabil totul,
      deşi-n zare
      se aştern alţi nori,
      şi noi prinsori.
      Simţim ca veche clipa,
      ce trece fără milă,
      iar oglindirea este
      portiţă-n amintirea
      ce tocmai s-a trezit…
      ………clipind.

      1. repet ca un actor acelaşi rol
        de zeci, de sute, poate de mii de ori,
        dar schimb o intonaţie,
        un zâmbet pe o încruntare
        sau lacrima de ieri astăzi o ţin ascunsă…
        tot eu ce veche sunt, dar în copertă nouă
        sau doar coperta-i de demult şi miezul
        e mereu acelaşi?

      2. ..coperta-i nouă sigur,
        iar miezul cald, ştiut,
        se schimbă doar ideea
        sau gândul a tăcut;
        vedem parcă-n oglindă,
        mirarea este mare,
        ţi-e cunoscut momentul,
        deşi o întrebare
        pe buze se-nfiripă:
        când ai mai fost acolo,
        de ştii ce-o să se-ntâmple?

        Mulţumesc, Carmen pentru popasul tău.

  3. eu am niste exercitii foooarteee grele pe care le execut zilnic: stransul lucrurilor de prin casa. daca crezi ca e usor te inseli. stii cate mii de maruntisuri si chitibusuri e in stare sa imprastie un copil? si toate importante, astfel ca nu pot fi stranse cu matura direct in faras, cum as fi tentata. imi mai trebuie sala? nuuuuu
    eu te admir si iti doresc perseverenta si folos din tot contorsionismul de il practici!

    1. Cum îţi spuneam şi pe fb, fiecare cu ai lui ”copii”. Eu am cinci, lătrători, e drept, care lasă păr, in casă şi afară, iar eu am covoare albe şi mi le doresc a rămâne astfel; am o curte ce mi-o doresc fără căcăţei de câine şi miros ce ar trăda numărul lor, prea mare, de altfel, şi curăţ zilnic totul, fără ajutor, inclusiv geamurile mai mari ca mine şi pe care tot ei le murdaresc zilnic cu lăbuţele. Teoretic la tot ce am de făcut zilnic, nu mi-ar trebui sală, dar nu pentru kilograme in plus fac eu toate astea, in definitiv nu sunt nici grasă, nici slabă, recunosc, ci doar pentru că imi place sa fac mişcare şi altfel decat in treburi casnice sau nu. Mulţumesc pentru susţinere, mâine chiar am nevoie la următoarea oră de …”contorsionism”, că bine zici.

      1. din cate imi spui tu e mai multa munca la tine decat la mine :). asta pentru ca eu daca vreau sa las toate jucariile imprastiate sau toate cartoanele taiate nematurate, le pot lasa. pe cand la tine… asa ca , admiratie :). as vrea si eu sa merg la sala exact din motivele amintite de catre tine. imi tot spun macar acasa sa fac caeva exercitii. dar nu am gasit inca destula vointa si disciplina pentru asta.

      2. Nu se compară lucrurile, Vavaly. Copilul tău cere, vrea, trebuie protejat, indrumat, dus, adus, plimbat. Eu, poate, pot sări peste lucruri, tu nu, dar asta e viaţa mea şi doar exemplificam că nu duc lipsa de activitate fizica. Cat despre vointa, am amanat destul. Anul trecut, de exemplu, eram fascinata de bloguri şi ideile actuale şi m-am despărtit greu de laptop. Eu iubesc faptul că am găsit oameni ce se exprima liber, care se provoacă şi care pot face şi altceva decat sa astepte sa treaca timpul, de multe ori, al altora, crezând că ideile lor nu sunt la fel de bune. Că m-am oprit niţel din căutări şi mi-am reluat antrenamentele e şi pentru faptul că trebuie, că nu intineresc şi pentru că vreau sa am măcar o stare fizică bună. Te imbrăţişez din nou.

  4. Apropo de blog…cat am fost acum in vacanta am scris in jurnal cu pixul…Mi-a placut,de fapt mereu mi-a placut asta,insa lipsesc fotografiile,si asta e avantajul blogului…Ca daca m-as apuca sa adaug cumva poze la ce scriu,mi-ar trebui un jurnal gigant,si un loc de depozitare pe masura 😀

    1. ..da, citeam şi la Psi despre pasiunea ei de a asterne cuvinte pe hârtie, cu stiloul, spunea ea, iar eu mă recunoşteam a fi superficială şi mediocră, pentru că eu, dacă nu-mi văd textul plutind pe ecran, mă pierd in cuvinte din alt subiect. Nu sunt tocmai coerenta, dar admir orice om ce poate face asta, păstrând topicul. Poate de asta nici nu am scris niciodată, desi ştiam că am ceva îndemânare şi armonie la îmbinat cuvinte. Trăiască tehnologia, mai bine zis laptopul, că restul mă obosesc.

  5. Cu postările private e simplu, dar nu văd ce rost are să pui pe un blog ceva care vrei să rămână doar pentru tine. Poţi să scrii la fel de bine în word, de exemplu, să aranjezi frumos în pagină, să pui şi poze.
    Pe blog ai putea face postări cu parolă pe care să le-o dai numai prietenilor, sau îţi poţi face un blog „privat” pe care să permiţi numai accesul anumitor persoane, din a căror listă poţi scoate apoi, oricând, pe oricine – dacă te nemulţumeşte cu ceva 🙂

  6. Dacă îţi spun că semeni cu fata mea te superi? Ea face tot felul de cursuri de la mindfulness la zumba, trecând prin quilting, cooking şi alte alea. Bravo ţie. Sper că nu sunt exerciţiie periculoase din poze.

    1. Mă onorează, şi iţi recunosc că următorul punct pe lista mea e un curs de gatit gourmet, ceva de genul ăsta, căci in orasul meu sunt greu de gasit astfel de cursuri, altfel neavând aptitudini pentru cusut, desenat sau alte lucruri ce le-as mai putea bifa. Mulţumesc pentru sustinere. Exercitiile din poze pot fi făcute doar de cei cu experienta şi conditie bună de antrenament, eu sunt prea începătoare, am unele mai usoare care si asa imi par grele.

  7. Singurele exercitii pe care le fac in ultima vreme sunt alergarile usoare, ca altfel nu pot, dupa baietelul meu de 3 ani si dupa autobuz. Si imi ajung, crede-ma!

  8. Cred ca e destul de greu dar sunt convins ca iti plac provocarile si abia astepti sa te perfectionezi sa mai ai oceva bifat in abonamentul de sala .Cu astfel de clienti, dau cei de la sala faliment 🙂 Ai enumerat 6 discipline pe care le frecventezi „cu drag”.Si cand te vei descurca si la TRX are sa fie drag si el .

    In esenta WP a ramas la fel, au pus mici chestii pe care nu le vei folosi uzual dar pe care este bine sa stii ca le ai.

    In legatura cu scrisul eu am o parere: de aceea e blog sa scrii toate aberatiile care iti trec prin minte iar cui nu-i place sa nu citeasca …

    Sper ca nu am sarit calul cu sfaturile ….

    1. Eddie, mă bucur că ai venit cu aceste cuvinte aici. De ceva vreme, merg constant la sală, dar au fost vremuri, acum 10 ani, de exemplu, in care asta era marea mea pasiune, desi nu am un talent nativ pentru miscare, ci multa munca.In fiecare zi, antrenoarele schimba ceea ce fac: într-o zi fac step, in alta pilates, etc. Stau şi două ore consecutiv, recunosc, asa că nu am cum sa nu trec prin toate categoriile. Sunt săli complexe in Brasov unde poti face tot felul de antrenamente, nu le frecventez, ci prefer să incerc doar cateodata ceva nou, cum e acest Trx. Cat despre ce pot sau nu să scriu pe blog, mi-as dori eu să pot scrie orice bazaconie, dar se pare că, exact ca si in viata reală, faci ce trebuie, nu ce vrei, incercand, totuşi, să nu imi pese prea tare ”de ce reactii” as putea provoca, mai ales ca nu am in jur doar oameni care mă plac, ci am trăit suficient cat sa fac greseli şi să devin şi antipatică unora. Dar cu fiecare zi imi pasă mai puţin. Timpul trece, iar unele lucruri nu se vor schimba; singura ce se poate schimba sunt eu. Si chiar asta fac. Mereu. Mulţumesc pentru popas. Eu tot trebuie să revin la tine pe blog dacă vreau sa vad ce-mi răspunzi la comentarii; tot nu am aflat de ce nu le vad in mail. O zi bună…

      1. De pe acoperis sau nu, nu te vad ca pe un Dino 🙂

        Miscarea e okay la orice varsta doar sa nu faci ca mine …Prea mult deodata si nu te poti misca 3 zile sau daca te misti o faci in „reluare”)

        Cu notificarile pe email inca nu am rezolvat dar ma straduie sa bag niste linii de coduri , doar sa nu gresc ceva …Sper sa reusesc .

Comentariile sunt închise