Poveste pisicească

Pe streaşina ce-şi prinde stropii înaltului meditativ,

O mierlă poposi alene şi începu a ciripi.

O clipă doar a mea privire, ce-i drept a unui somnoros,

O prinse-n raza de acţiune dar o vedeam de sus în jos.

Pe perna cu patină veche şi cu miros de trandafiri,

Cu palma-ntinsă spre pisica ce m-aducea cumva-n simţiri,

Vedeam cum nările îi joacă şi cum piţigăie ceva

În limba mierlei vrea să strige şi s-o curteze parc-ar vrea;

Alunecă, foşnind distrată, pe cel pervaz de pod curbat,

Pândind mirată înspre pradă precum un vânător sadea;

În panoplia de trofee îmi pare că ar vrea s-o ducă,

Mă mir şi râd uşor, şoptindu-i:  ”Vânezi mai bine o nălucă!”

Dar ea nu vede, nici n-aude, ca un piton se înconvoaie;

Se mişcă, şuieră, se-ntoarce, o clipă parcă, în odaie;

Îmi pare un tren în gara goală, cu un peron îngust şi ud,

Staţionat în aşteptarea momentului de nou avânt;

M-aşez mai bine-n aşternuturi, dar mă întind să o privesc:

Pisica cântă iar cu mierla, şi pare chiar că îşi vorbesc.

Rămâne-n post un pic proptită şi mie -mi pare în zadar

Efortul ei de cucerire ce este perpendicular

Cu gândul mierlei ce nu ştie că o admiră o tigresă,

Deşi cu ghearele ieşite ar prinde-o strâns ca într-o pensă.

Mă sperii, totuşi, când din salturi ajunge-n colţ periculos,

port atuncea în poveste, n-o mai privesc de… sus în jos:

Un zgomot ca din întâmplare trimise mierla-ntr-un copac

Ce păstori întreaga scenă, cu rol un pic neînsemnat.

Şi mâţa mea, ce se udase în streaşina de la mansardă,

Se-ntoarse iară către mine cu mersul ei ca de paradă;

Îmi toarce iar poveşti de adio şi de superbe vânători

Iar eu mă-ntreb extaziată: ”’Or fi şi alt gen de comori,

În lumea asta obosită şi fără trenuri pe peroane,

Decât un bot de pisicuţă şi terapia-i de valoare?”

79035-531511_239784142832128_1605823949_n

 

Acum povestea-i amintire şi nici nu poţi să o cuprinzi,

Dar n-am tristeţe, ci iubire ce poartă numele de Zizi.

 

 

 

 

Cu părere de rău, dar lucruri, ce nu au tinut de mine, m-au trimis departe de net şi laptop şi nu am putut scrie duzina. Eu totuşi m-am folosit de cuvintele ei şi am mâzgălit ….ceva.  Zizi e sigur bine acolo unde e, deci fără tristete, vă rog.  Ea e…şi va fi…

Capra vecinului….şi frustrări nebănuite….

  • Astăzi nu m-am trezit prea veselă. Fără vreun motiv anume. Mi-e tare ciudă când mă inundă nesiguranţele şi mă comport ca o primadonă într-o dramă nereuşită, fără intrigă şi acţiune clară. Urăsc cuvântul frustrare. Una-două, cum se exteriorizează un om prea mult sau nefiresc, în cotidianul nostru, catalogăm repede: e un frustrat, se eliberează de frustrări ş.a.m.d.. Şi dacă ar fi aşa, simt că e unul dintre lucrurile pe care mi le-a adus maturitatea şi le iubesc. Nu, nu despre frustrări e vorba. Iubesc faptul că pot să mă exteriorizez mai uşor, mai simplu şi mai fără frica de a fi prost înţeleasă. Ei, şi ce dacă! Sau vorba trupei Vunk şi a dragei mele… Dana: ”Aşa, şi…?”
  • Corect. Să înaintăm în vorbe, aşadar. Tinereţea e un basm, din punctul meu de vedere. Un basm pe care-l trăim diferit, agitat, în meandre şi cu un cuvânt definitoriu pe buze: VREAU! Ba, aş mai adăuga unul : VREAU ACUM! Mâine nu e important. Mâine e total neinteresant. De ce să mă gândesc la mâine când azi îmi bate la uşă şi eu sunt gata să-i răspund. Şi nu-i nimic rău în asta. Deloc. Planurile de viitor sunt doar un subpunct al lui AZI şi VREAU. În basmul meu totul TREBUIE să se întâmple acum. Mult mai târziu vrem să-l dăm afară din vocabular pe TREBUIE, TREBUIA, ŞI AR TREBUI SĂ. Nu înţelegem. Le vrem pe toate: să ne distrăm, să avem un job bun şi uşor dacă s-ar putea, să fim iubiţi, abia mai târziu vine şi aia cu să iubim noi, să avem o casă a noastră, dar să ne-o dea cineva, maşină, bani, călătorii şi fiecare mai adaugă ingrediente fanteziste după gust şi caz.
  • Ei, da ce ne facem când celălalt are mai mult în basmul lui? Când povestea sa se derulează pe repede înainte şi tu nici măcar nu ai bifat un punct? Când cel din faţa ta e copleşit cu iubire şi tu încă te întrebi „ce-o fi aia”? Când nu înţelegi unde greşeşti şi pe ce drum te afli de nu ai şi tu file din povestea văzută în prim plan? Şi stărui, şi stărui, încercând să trăieşti măcar puţin din viaţa celui din jurul tău, uitând, aşa, să-ţi trăieşti propriul basm în care acţiunea ta, poate, se derulează cu încetinitorul. Dar declanşatorul de emoţii „VREAU ACUM” nu-ţi dă pace şi te frământă ca pe aluatul de gogoşi. Ei, cum spuneam, apare, nenică, de nicăieri, în plinătatea straielor sale strălucitoare, frustrarea însăşi. Şi din momentul ăla, totul poate deveni obsesiv, până când, cumva, Dumnezeu se milostiveşte de tine şi-ţi arată drumul. Al tău. Doar al tău. Dar oare l-ai fi putut vedea dacă  nu erai preocupat cu vestita „capră a vecinului”? Posibil. Sau poate nu, pentru că basmul tău deja avea prin tine cap, corp şi, poate, mai târziu,…o coadă.

Eram la cabinet, cu vreo 5 ani în urmă, când s-a deschis uşa şi a intrat un chip cunoscut de femeie tânără.

  • Doar când m-a salutat şi i-am auzit timbrul vocii, am recunoscut-o în totalitate. M-am bucurat. Erau vreo 20 de ani de când nu o mai văzusem. Nu se schimbase prea mult faţă de copilul care, pentru o clipă, se fâţâia în amintirea mea. Era uscată, slabă, firavă. Nu fusese altfel niciodată. Mâinile ei m-au frapat din prima. E mai mică decât mine dar pielea ei spunea altceva. Ghicindu-mă şi-a ascuns mânuţele ruşinată. M-am ruşinat şi eu. La o adică, nici eu nu mai semăn a ceea ce am fost odată, iar ea era, încă, super bine. Ce mă stăpânea pe mine, însă, era încrâncenarea chipului ei.

Aparent inexpresivă, descopereai repede o permanentă stare de nemulţumire:
”-Eşti, bine?, întreb uşor, cu teamă, să nu cumva să deranjez. Tonul meu nu ducea spre o întrebare banală, stereotipă, de curtoazie. Ştiam amândouă că e întrebarea potrivită pentru cei 20 de ani lipsă.

-Ştiu şi eu? Pot spune că  da, oarecum! M-am măritat. Am doi copii. Locuiesc lângă Braşov. Soţul meu e un om bun. Dar ştii, nu m-am căsătorit cu Mircea pe care-l cunoşteai şi tu!

– Îl ştiam? răspund nesigură. Nu te-am văzut de multişor!

-Ei, e aceeaşi mare iubire din tinereţea mea! Dar nu m-a vrut. Mai mult mă-sa aia şi proasta aia de sor’-sa care se credea buricul pământului! Dar eu l-am iubit tare. Şi acum, uite-mă la casa mea, cu totul cât de cât bine şi tot mă mai gândesc la el! Ei, el e bine! Are vilă, Audi, nevastă, copil.

-În ordinea asta?, întreb eu ghiduşă
-Nu, nu …s-a însurat, apoi au apărut şi celelalte lucruri.
-Dar tu, tu cum eşti? Eşti bine?, stărui eu….

Nu-mi răspunde pe loc. Caută ceva în geantă şi apoi continuă:

-Apartamentul e mic. Eu nu lucrez acum că-mi cresc copilul. Doar soţul. Soacra stă peste drum de noi şi asta mă omoară încet. E cu ochii pe mine …rău. Ei, dacă mă lua Mircea…acum eram cucoană. Aşa, nu mă ajută nimeni. Mama e plecată, tata locuieşte cu soră mea. Pe mine nici nu mă vede în ochi, doar la Vera îi e mintea.Ţi-am zis că s-a îngrăşat rău Vera? De la nesimţire… că nu face nimic, doar tata face şi bărbat’ său, că-i topit după ea. Şi nu au nici copii. Da’ eu? Vai de mine!”
  • O las; întâmplarea a făcut ca pe Vera să o zăresc cu exact vreo trei zile înainte. Era cu taică-său şi cu iubitul ei. Soţ să înţeleg. Dar la cât se pupau şi râdeau m-am gândit la ei ca la nişte iubiţi veşnic. Era corpolentă, adevărat, dar era tare frumoasă. Şi fericită.
  • Povestea asta m-a pus pe gânduri, în sensul vorbelor de la începutul articolului. Mi-am adus aminte de propriile mele alegeri, de bântuirile mele tinereşti şi de reproşurile alor mei. Nu eram niciodată acolo unde mă vroiau, nici la propriu, nici la figurat. N-am mai locuit cu ei de la 14 ani, doar pasager mi-am mai făcut popas în casa lor. Sanda, în schimb, fusese copilul tampon, copilul abţibild, copilul atent la nevoile şi grijile lor, copilul a cărui viaţă trecea mereu pe locul doi. Era acolo. Fără să-şi dorească să plece, să nu vadă, să nu simtă.
  • Eu locuind singură, mereu aveam câte o nevoie nouă. Ba, îmi lipsea una, ba alta. Nu mă puteam descurca total singură, dar nu vroiam să renunţ la nimic, ba dimpotrivă, vroiam în plus şi de la alţii, bineînţeles. Şi nu de la oricine, de la părinţii mei. Îi şantajam emoţional fără să vreau, fără să ştiu cât îi durea asta.i Invariabil ajungeam la următoarele: „Pe Sanda o iubiţi mai mult. Ei îi daţi. Cu ea vorbiţi altfel. Ea, ea, ea.”
  • Târziu am realizat că pentru a primi trebuie să şi dai. Şi nu material. Dar Sanda şi acum vede mai repede decât mine nevoia celuilalt. Şi atunci să nu te bucuri? Să nu ştii ce-ţi lipseşte şi de ce părintele zâmbeşte mai repede la cel atent? Să nu înveţi?
  • Încă mai primesc de la mama şi gânduri bune, dar şi toate roadele muncii ei: conserve pentru iarnă, ouă, brânză, vin, găini, pui, curcani şi bineînţeles, pe din două cu sor’- mea, porcul cel de toate zilele. Produse bio, că-i la modă.  Recunosc clar, că nu merit suficient precum Sanda mea cea atentă şi când se cumpără puii, porcii sau dacă e nevoie de om la praşilă la vie. Uneori mă întreb de ce încă mai aşteptăm de la părinţi lucruri? Apoi ne mirăm că nu mai sunt, că extenuaţi au plecat spre lumi mai bune, că poate tu TREBUIA să fii acolo. Prezent, nu doar în poze mângâiate de timp.
  • Tu, în schimb, îţi duci basmul propriu, în care bagi de-a valma tot felul de lucruri, fără să înveţi nimic. Poate nu-ţi mai pasă cu timpul de capra vecinului, poate înveţi deja sa scoţi cuvântul TREBUIA şi-l înlocuieşti cu „ar fi mai bine” sau „e nevoie să”. Poate atunci nu mai ştii nici ce e aceea o frustrare şi te bucuri de norocul celor din jurul tău încercând doar sa fii fericit într-o lume imperfectă, dar care poate deveni perfectă pentru tine. Şi, norocos, începi să- ţi scrii povestea total,  încercând sa fii tu o frustrare în minus pentru propriul copil. Uneori ne iese, alteori nu. Eu azi am un gând bun pentru marea mea familie. Tu?

Bolnav de verde

 

Îmi tot imaginez privind casa vecină, părăsită de un an şi jumătate, care ascunde între zidurile ei vieţi trăite frumos sau mai puţin frumos, că echilibrul vine de unde nu te aştepţi. Nu cred că vreţi a şti cât de mult îmi doresc să am mai mult verde în curte şi pentru că duşmanii plantelor sunt căţeii, nu-mi permit ca ”investiţia” mea să fie devorată fără milă.  La asta se adaugă şi betoanele gata turnate de pe care se poate curăţa uşor mâlul ce vine de pe munte, dar şi ”semnele” trecerii celor ce au patru lăbuţe. Aşadar, încerc să fac singură un aranjament onorabil, fără să fiu nevoită să apelez la specialişti. O părticică de curte e teribil de vie, dar asta doar consecvenţei sotului meu care are o ”boală” aproape cronică în ceea ce priveşte verdele.

A fost bună şi ploaia de anul acesta de ceva: totul s-a dezvoltat miraculos. Brăduţii au înmugurit toţi, prunusul a primit lăstari noi şi înăltuţi, salcia îşi plânge dorul firav din crenguţe mult mai robuste ca anul trecut, buxuşii ce ar fi trebuit să fie într-un gard viu perfect, dar sunt doar răzleţi pe aici, pentru că pe cei plantaţi de noi în 2011 îi alinia câinele  Zoe, în fiecare zi când plecam de acasă, sunt teribil de bogaţi acum. Când ne reîntorceam îi găseam pe toţi în curte, ca nişte războinici căzuţi la datorie în lupta cu ”lupul”. Degeaba îi replantam, o certam pe inamică, plângeam de nervi sau altele, doar caţiva au supravietuit. Era Zoe cea mai adunătoare căţeluşă: făcea colecţie de pietre, plante şi chedere de la geamul termopan de nu ştiai dacă să plângi sau să râzi. Într-un final am exilat-o în pădure, unde după cum ştiţi, după doi ani a săpat tunel şi a evadat de la stăpân. Unde i-o fi umblând boticul ăla al ei chiar nu ştim. Ştim, în schimb, că Zara, ciobănescul german ce e la noi din 26 septembrie 2013, fix la o lună de când a dispărut Zoe, ne-a mai înmuiat şi îndulcit suferinţa, dar tot îmi lipseşte cea care pentru multă vreme a fost primul nostru animăluţ şi care a plantat în sufletul meu acel sâmbure al iubirii pentru animale, până atunci eu nefiind decât o pisicoasă cu astfel de accesorii.

Dar să mă întorc la dorul meu de verde şi casa vecină. Pe cât e de ramolită casa şi coteţele rămase în picioare, încât totul pare praf şi pulbere adormită pe veci, pe care nimeni nu vrea să o reînvie măcar cu desfiinţarea şi aruncarea urâtului de acolo, pe atât de mult natura şi-a întins vraja pe fiecare element viu din acea curte; tablourile ce ni se arată fiind atât de diferite încât greu le-ai combina în acelaşi loc.  Şi totuşi explozia de culori din curte ar înveseli şi faţa celor mai apatici oameni de pe pământ. Iasomie ce parcă te adoarme în beţia aromelor, mânecuţa maicii domnului ce încearcă asemeni să te poarte spre gânduri bune şi trăiri simple fac ca aromoterapia asta naturală să fie aşa de aproape şi totuşi departe. Gardul e cel care ne lasă doar să zărim frumosul fără a-l putea atinge şi doar miracolul parfumului e mecanismul ce ridică barierele vizibile. Pe poartă, parcă într-o incătuşare tandră şi roză, stau ghemuri, ghemuri… de roze căţărătoare ce par pavăză ocrotitoare către frumoasa din pădurea adormită. Doar că rugul gingaşelor flori ar avea nevoie de nişte mâini dibace care să-l direcţioneze spre o oarecare stabilitate. Pare să se frângă, iar boboci uimiţi stau a-şi lua zborul de pe crenguţele în derivă.  Din păcate nu e niciun prinţ sau prinţesă adormită care să readucă la viaţă totul din jur. Cei adormiţi cu adevărat au lăsat locul altor lacrimi şi altor întâmplări nefericite.

Mai sus, pe deal, buchetele de bulgăraşi albi îmi tot chinuie mintea cu întrebarea..”.oare ce sunt, ce minuni vii pot fi atât de delicate?” Iarba a crescut nepermis de mult şi clopoţei  ce nu mi-i aminteam decât de-o şchioapă dau să scoată capul fix la înălţimea gardului din dotare.  Pe nişte fiare vechi şi ruginite, viţa de vie, însă, nu a mai avut forţa celorlalţi ani. Până acum ar fi fost boltită şi adusă ca umbră zilelor prea însorite. Dar ce folos? Pe băncuţa ca din ceară din mijlocul curţii mai toarce când şi când un motan ce pare drogat de mirosurile grădinii magice. Pe toate mi le-aş dori în curtea mea, dar nu mi-e permis să iau nici măcar o crenguţă, în primul rând că nu ai cui s-o ceri. Oamenii îşi doresc ce nu au, ştiu asta, dar când văd că o biată plantă în ghiveci, gata ofilită, costă cât nu face, iar dincolo de zid natura se joacă liberă, zău dacă nu mă gândesc că nu doar omul sfinţeşte locul, ci puterea naturii şi a lui Dumnezeu e mare.

Am plantat săptămâna asta jnepeniş, am cumpărat cerceluşi curgători şi acum îmi chinui mintea să găsesc ceva arbuşti cărora să le priască ghivecele, pentru că loc mocirlos în curte nu mai am. Am furat lăstari de iederă şi i-am îngropat în pământ ca pe nişte răsaduri pe care să le pot muta unde vreau, mai târziu. Mai am câteva idei, dar dacă aveţi unele ieftine şi la îndemână încât casa mea să ia aspect de verde curat..vă aştept cu orice sugestie. Până atunci voi vopsi băncuţe, pentru că datorită ploilor am tot amânat şi voi reface un zid pe care cei de la asfaltări au avut grijă să mi-l accidenteze. Şi îmi îndrept gândul spre alte cuvinte, pe care sper să le aştern curând aici despre o întâmplare, o ultimă întâmplare cu tatăl meu şi un  drum la Sinaia, la un festival al castanelor parcă. Mulţumesc Roxanei pentru declicul ce l-a produs. Nu sunt nostalgică, ci recunoscătoare şi mai sunt…bolnavă de verde. Vedeţi? E contagios? S-a luat verdele şi boala destul de repede, dar Mihai nu e vindecat. Şi pe bune acum? Cine s-ar vindeca de cea mai frumoasă stare a vieţii? Cine ar refuza darul viu de la Dumnezeu? Cine n-ar vrea să fie fată verde cu părul pădure?

Aceasta e o duzină de cuvinte. Ştiţi deja că găsiţi mai multe în acelaşi tabel găzduit de psi.

”Cea mai” … sau o mulţime de prostii scrise

Să mai scriu, să mai inventez ceva, să mai dau drumul cuvintelor în mod public? Încă nu am prins suficientă vechime încât să mă plictisesc de asta, dar ştiu că aduc şi ochi curioşi „degeaba” şi, parcă, nu  îmi  mai vine  să povestesc  despre….. cât de mult îmi plac  unele bloguri culinare, de exemplu, sau pâinea de casă cu ulei de măsline, cimbru şi usturoi. Sau vinetele prăjite, nu coapte. Sau despre cum o fi să vină căldura continuă, fără ploi de care m-am cam săturat şi jur că voi face faţă căldurilor viitoare, pe care, de obicei, nu le agreez.  Banalitățile mele, plictiseală pentru alții. E fain, însă, să alergi cu degetul pe tastatură încercand să-ţi goleşti mintea de stresul adunat peste zi, să uiţi că nu ai tocmai răspunsurile corecte la întrebările ce ţi se învârtesc în minte, să nu trebuiască să-ţi iasă vreo capodoperă a limbii române, dar nici  să-ți aducă vreun balaur cu şapte capete care să se întrebe „oare şi prostia asta o va găsi cineva la noutăţi de citit”?

E imposibil să nu-şi pună cineva întrebarea, măcar într-un articol,  dacă vorbele lui sau ale altora sunt de folos cuiva, dacă nu cumva se aglomerează virtualul cu o mulţime de dezlănţuiţi ce îşi consumă şedinţele care ar fi fost, altfel, la psiholog, nu în  on-line, dacă, dincolo de ”canapeaua ta cu taste”, e cineva care sa-ţi găsească cuvintele care  pot să  vindece, aline sau doar să convină cât de cât. Da, da…„să ne convină”, pentru că, să fim serioşi, mulţi aleg doar mesajele cu aspect pozitiv, că de cele negative e plin realul.

 De ce m-aş încărca şi aici, nu? Da, dar nu scrii cu cheiţă, eşti public şi trebuie să-ţi asumi. Însă şi asta cu asumarea e poveste lungă – din gură poţi spune că da, dar din fapte ba. Cine poate descifra, însă, cuvintele? Mai ales în sensul dat de tine.  Ştiu că sunt prea matură pentru astfel de jocuri şi încă imatură dacă vorbesc despre ele, când cunosc, prea bine, şi începutul, şi cuprinsul şi chiar finalul. Mai devreme sau mai târziu ceva va lovi în confortul nostru imaginar şi vom renunţa la „spovedanii” parţiale, pe blog. Au dispărut atâtea bloguri, iar eu sunt de puțină vreme aici și tot observ asta, ușor.

 As fi vrut să exersez îmbinarea asta între imaginaţie şi adevăr, între real şi ireal, dar cum poveştile mele par toate reale, mai că m-am încurcat singură.  Zilele trecute, la coafor, aflu că un x cunoscut îmi citeşte blogul. Aşa şi? N-am mai văzut-o pe acea persoană de mulți ani. Nu ne-am sunat niciodată, mi-e egal dacă e bine sau nu şi dacă ea vrea sa ştie cum îmi mai stă părul sau câţi câini mai am, nu are decât.  Sau că în nu ştiu ce poveste am scris doar o parte de adevar, ca despre altele, mai ascunse, oricum, nu aleg a vorbi.  Adevărat. Mi-am pus deseori problema, cum e să afli lucruri pe care nu ai fost niciodată curios să le afli la o cafea. De cunoscuți, vorbesc. Că, dintr-o dată, te ia asa cu foc și dai drumul unor vorbe despre, și despre, și despre..

Si auzi: „Ce-o fi apucat-o?”

Când mi s-a sugerat să-mi fac blog mi-l vedeam aşa ca un jurnal în care să mă amuz de greşeli trecute, să caut morala lor in viaţa mea actuală, să adun faptele din existența mea banală, să croșetez, pe margini de cuvânt, povești noi,  să râd mai mult. Ce s-a întâmplat, pe drum, de am pierdut abilitatea de a scrie texte amuzante, nu ştiu. Sau poate dorinţa a existat tot timpul, dar m-am trezit luată de val. Ador oamenii care scriu vesel, tropăitor, care pot face haz de necaz, care reușesc să pună, într-un text grav, nițel umor, încât să nu îi pară omului rău de ceea ce i s-a întâmplat, ci să zâmbească amar, în final.

Nu ştiu exact cine sunt, cum bine se întreba o bloggeriţă dragă mie, nu ştiu cum de mă schimb aşa de repede, cum de mă plictisesc de tot ce nu-mi aduce bine sufletului; cum ceea ce azi mă înalţă, mâine mă poate lăsa fără reacţie, cum şi unde dispar unii oameni şi cuvintele dintre ei, dar şi sentimentele, emoţiile. Ştiu însă că pot alege; că mă pot juca în cuvinte şi prin cuvinte, cu mine, cu voi – cei ce mă onoraţi cu vizitele -,  că pot jongla cu gândul bun, cu speranţa, cu viaţa mea, din care voi scoate, de azi, sper, tot ce am făcut rău sau mi-a fost greşit drumului meu, făcut cu bună ştiinţă. De azi, mă iert că nu sunt mai bună decât sunt sau am fost, mă iert pentru vorbe, pentru conştiinţă încărcată, pentru oameni ce nu i-am putut iubi, stima sau respecta. De azi îmi dau o şansă pe care, de vreo 10 ani, nu mi-am mai dat-o. Şi ştiţi de ce? Pentru că tot de 10 ani, jumătatea mea îmi disecă poveştile complete, dureroase sau nu, şi nu mă lasă să le mai retrăiesc. Bine el face asta, adorabil, și cu glumele, de știți vorba aia – „a analiza umorul este ca şi cum ai diseca o broască. Pe puţini îi interesează, iar broasca moare în timpul acţiunii.(E. B. White)

În fine, cu blogul am scos la lumină adevăruri uitate; le-am sters de praf și așezat în sertare, sub formă de articole. Ușor de găsit, nu bâjbâit prin hățișuri de memorie selectivă. Și asta pentru că am descoperit că pot. În felul meu.

Scriu cu emoţie, alteori cu stângacie, dar o fac perseverent fără să obțin ceva în urma acestui act. Cu o lună în urmă, Laura, îmi trimitea o leapşă; şi mai apoi Vienela..., în care mă întrebau care scriere îmi e mai dragă. Cum s-o alegi pe cea mai din cele mai? Cât am fost pe blogspot „Dulceaţa de trandafiri a Anei”.a fost preferata publicului. Dar pentru mine? Pentru mine „Tanţa, mireasa rock dintr-o zi de marţi”, „Prima dată” şi „…şase staţii”  vor fi pe acelaşi picior de egalitate. Le urmează „Mă cheamă Marcela”, „Cu mamaia la discotecă’‘, „Primăvară ploioasă cu miros de salcâm” și „ O zi la stână”,  bonus ”Destăinuire”, Un vis, o cale, un om” și „O dragoste”.  Nu ştiu câte sunt. 10, parcă. Cam multe linkuri, știu. Acestea sunt cele mai dragi. Peste toate tronează însă cea mai din cele mai:  Tanţa şi gândul ei de libertate. Și al meu.

E oare blogul o formă de libertate? Cine poate ști?

foto x

Melc, melc…codobelc

 

 dealul melcilorV-am spus des, pe aici, că locuiesc pe o stradă în mijlocul Braşovului, care e situată pe Dealul Melcilor, dar nu cu vedere spre Răcădău şi vechea carieră de piatră, ci pe cea mai puţin sălbatică, mai lumească, deşi destul de discretă, dacă pot să mă exprim astfel. Când am văzut, prima dată, vechea carieră de piatră, am încremenit, ca să folosesc un cuvânt ce sigur s-ar potrivi bine în context. Un hău roşiatic cu semne de trecere a unei mâini dumnezeieşti, peste care s-a interpus, cu ceva ajutor, sculptura omului care nu a avut puterea sa fi lăsat natura in pace. Eram destul de mică, iar în vraja ce o simţeam că mi-a prins trupul, nu puteam să nu mă intreb oare cum fusese la origini acest hău impresionant?  Oare muntele în profunzimea lui avea tot culori de aur şi cupru, de aramă şi de rugină caldă? Oare muntele în interiorul lui e calm şi călduţ, cum mi se prezenta mie in mintea şi sufletul meu, ca într-un scenariu inocent şi fără de substanţă? Multă vreme nu am mai călcat prin acele locuri, pentru ca mai apoi hăul să-mi devină vecin şi să îl simt ca pe o poartă spre vise împlinite.
melcuşoriUneori, îmi pare trist că trecem îngânduraţi prin locurile noastre ce ştim că le vom găsi şi mâine acolo. Şi nu le privim. Trecem zâmbind sau prea serioşi şi doar în clipe ca nişte simptome de revelaţie, gen miracol, ridicăm fruntea şi privim vecinul nostru munte. Pădurea ne pare cunoscută, dar uite că, printr-o foşnire de anotimp vioi, ne face să o salutăm cu toată fiinţa. O ignoram dintr-o obișnuință de neînțeles.
Şi iar arama hăului te cuprinde cu doruri ce îşi fac loc în camera sufletului pentru a-ţi aduna provizii de iubire ştiută.  Anul acesta iar a fost un decalaj între primăvară şi vară. Ploile, care au tot cuprins muntele şi nu numai, au făcut să simt prezenţa lui oriunde m-aş fi aflat.
 melcutiUmezeala, vegetaţia şi tot felul de lighioane minuscule au apărut de peste tot, însă cel mai mult şi mai mult, ca într-un năvod invizibil,  parcă prinşi în ochiuri verzi, vestiţii melci, ce dau numele locului, reuşesc a mă duce la disperare. Cine spune „mersul melcului” trebuie să ştie că greşeşte enorm dacă se gândeşte că e încet şi târîietor. Nici nu-şi închipuie ce înseamnă să vezi trei melci, care stăteau liniştiţi, aparent, pe soclul casei, cum se zgâiesc la tine din luciul geamului, după un timp ce ţie îţi pare tare scurt. Te bucuri că e închisă fereastra, altfel, cred, i-ai avea musafiri pe pervaz. În curte, zac cochilii strânse sau în desfăşurare; stânca e matca lor, căsuţa vie care-i găzduieşte şi care parcă-i înmulţeşte peste noapte.
În spatele casei, unde pădurea e stăpână, urmele trecerii lor sunt nişte dâre negre şi închegate, iar peretele, alb altădată, pare un peisaj abstract, dezolant pentru mine. Frunzele plantelor, din vestita brazdă a curţii noastre, singura din betonul care strică frumuseţea aceea naturală, au ca podoabă o cochilie de melc bântuitor.
 mamalciNu mi-s dragi, deşi am încercat să trec la sentimente mai bune de când sotul meu mi-a spus ca nu cumva să-i căsăpesc căci acolo e „viaţă”. Singurul lucru pe care pot să-l fac e să-i iau pe cei mai distrugători şi să-i mut în curtea vecină, unde tot nu locuieşte nimeni şi unde vegetaţia e foarte bogată. Privindu-i, acolo, par nişte scame mari tremurătoare, pe care eu le-as aduna şi le-as duce departe. Era o vreme când grupuri de oameni veneau şi îi culegeau pe toţi  pentru nu ştiu ce firmă de cosmetice care îi plătea pentru asta. De vreo doi ani, oamenii nu au mai apărut, semn că primul zvon cum că i-ar fi băgat în oală, cu niscai mujdei de usturoi şi oţet, nu era valabil.
  almişoaraPrivesc cu dezgust spre acel luciu gras şi transparent care a rămas pe bârna din faţa porţii după ce am deranjat un melc din mersul lui. Un botic de câine îl priveşte curios, îl dă de-a dura şi îl abandonează rapid. Mă bucur că Alma are un caracter versatil, altfel ar fi trebuit să salvez „viaţa” din faţa curiozităţii ei de căţel. Boticul Almei, rotweillăriţa mea, se aşază în palma-mi obosită. Parcă preferă mai mult asta decât jocul cu melcii. Îmi fac mâna căuş şi  las să poposească în ea căldura năsucului ei umed. Alint uşor puiul de goriluţă, cum îmi place mie să-i spun,  şi uit că există şi lucruri, chiar foarte aproape de mine, care nu-mi plac.
Prostii, prostii lucitoare, cu dâre tremurătoare şi cochilii fragile de melci nedoriţi. Aşa, şi?  Mă voi duce să privesc hăul de la carieră, pentru că in pozele de mai sus nu se vede culoarea si forma lui impresionantă, ci doar că există. Poate când mă întorc voi face un rezumat plăcut despre natură, iarbă, pomi şi piatră sfântă în culoare de aramă. Apropo, vouă vă plac melcii?