Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Mă cheamă Ţache, şi-s un câine

Mă cheamă Ţache. Sunt un câine

Şi mulţi nu-mi zic nici măcar marş,

Nu capăt nici un colţ de pâine

Şi umblu aiurea prin oraş.

Am fost şi eu un ghem de lână,

Poznaş, drăguţ şi foarte mic

Şi aveam şi eu chiar şi o mână

Ce  o lingeam măcar un pic.

Stăteam pe prispa casei noastre.

Ce vă miraţi? Doar nu-s de pluş?

Mi-au dat domenii foarte vaste

Să le păzesc. Şi un culcuş.

În aventura vieţii mele

Am prins de toate, peste vreme,

Zile normale, chiar şi rele

Şi hărnicie, dar şi lene.

Am fost un câine credincios

Şi, vă spun eu, mult mai frumos.

Dar într-o zi ca piaza rea,

Dintr-o urzeală a vieţii, cred,

Al meu stăpân se prăpădea

Şi nu aveam pe cin’ s-aştept.

Pe neaşteptate, soarta-mi crudă

Era izbită de un afet cernit,

Căci întâmplarea mă lovise

În tot ce eu, în lume, am preţuit.

Nu m-au lăsat să mă apropii

Când era-n giulgiu lui gătit,

Vorbeau ceva despre o moarte

Şi despre mine, mai nimic.

Cum nu ştiau că al meu urlet

Era de fapt un recviem?

Că nu puteam să-l plâng în şoapte

Şi nici să-i latru un poem?

Mi-am prins culcuşul în lăbuţe,

Priveam străinii ce vorbeau

Şi auzeam c-or să m-alunge,

Urzeala  lor n-o pricepeam.

Nu-nţelegeam de ce a mea casă

Era o ţintă de război

Şi mă loveau toţi în orgoliu,

Că nu contam, pentru cei…. noi.

Eram frumos şi în putere,

Dar, oarecum, incompatibil

Cu lupta lor pentru avere

Din care eram…invizibil.

M-au luat în portbagajul mare

Când au plecat din casa mea

Şi m-a durut extrem de tare

Când m-au lăsat pe o şosea.

Am mers aiurea, în neştire,

Cu dor pentru stăpânul meu,

Oraşul mi-era devenire

Şi nu-mi plăcea, dar ce ştiu eu?

Sunt doar un biet câine  de ţară,

Dispreţ şi lovituri îmi e sortit,

Mă plimb într-una pe afară

Şi nu-nţeleg cui am greşit?

Pe tine, fată dragă ce poţi scrie

Cuvinte calde pe un blog,

Te rog frumos să-mi cauţi mie

Un alt stăpân şi un alt loc!

Nu-mi trebuie prispă şi maidan,

Un colţ de curte ar fi chiar bine

Şi poate, peste un alt an,

Vei auzi încă de mine,

Căci de voi bântui oraşul,

Ce mi-e străin şi nefiresc,

Ori un hingher îmi va fi naşul,

Ori voi pieri, în mod firesc.

Mă cheamă Ţache şi-s cuminte

Şi-am spus povestea în cuvinte…

…lătrătoare!

 

Offff ….tare…doare!

 

Această postare o fac pentru toţi căţeii abandonaţi de oameni care nu îşi mai asumă creşterea lor din motive de tot felul, făcând ca alţii să se ocupe de problema lor.  Poate, de exemplu, vom găsi un om ce va avea un loc pentru Tessa, protejata mea, care, din păcate şi din fericire în acelaşi timp, pentru că nu mai stă cu frica în sân că acolo unde se aciuase putea fi oricând omorâtă, a ajuns în adăpostul de la Stupini, Braşov.  Vă rog frumos, ca în urma acestor cuvinte, să nu intrăm în polemici despre cum au ajuns câinii comunitari să ne afecteze pe toţi. Şi pro, şi contra. Nu deţin soluţii, dar ştiu, că spre deosebire de cei care doar vorbesc, eu am luat acasă mai multe suflete lătrătoare decât ar fi fost nevoie. Nu spun să facă cineva la fel, doar cine simte şi poate. Mulţumesc. Găsiţi cele 12 cuvinte bolduite, care nu prea mi-au fost dragi, şi la alţi participanţi în duzina de cuvinte a clubului psi.

tessa

 

 

 

 

 

 

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

A fost odată o Zizi….

Pur şi simplu nu am mai putut aduna cuvintele în buchete îmbietoare, nu am mai putut trimite în eter vorbe ce ştiu că le-aş fi căutat mai târziu.  O apatie aparent provocată de întâmplări din real, întâmplări care nu au cine ştie ce profunzime dar care m-au scuturat destul de tare. Încă o cotitură în viaţa mea? Poate că da, poate că nu.  Am realizat, a nu ştiu câta oară, cât de singur eşti în faţa problemelor care contează pentru tine, ca individ. Că oricând se va găsi cineva care să privească sarcastic situaţia şi să zică „săraca fată bogată” (nu că aş fi, dar când deţii atâtea animale, cum avem noi, nu poţi să nu te gândeşti că trebuie să fii destul de bine înfipt în …bănuţi…pentru a face faţă, de aici şi asocierea).
M-am trezit într-o dimineaţă, acum două săptămâni, fix, şi am realizat că Zizi, pisicuţa mea birmaneză, nu se va întoarce. Am răscolit pădurea, vecini, împrejurimile; ba …am avut neşansa ca, a doua zi, să dispară şi un motan, care are rol de trubadur în casa noastră, iar disperarea a prins cote …altfel. Zizi nu s-a mai întors, Tan a venit după 5 zile, cu două urme de colţi, ce s-au dovedit a fi de veveriţă, ceea ce ne-a adus pe buze, deşi ne era tare milă: „Lasă că aşa-i trebuie! Să înveţe să lase veveriţele în pace!”
Dar ce ştie el? E fiul pădurii, pisicul pădurii, care are casa doar ţinta stabilităţii şi siguranţei, în rest…trăiască vânătoarea! De el nu mi-a fost chiar atât de teamă; ştiam că e tânăr, curajos…puternic, dar Zizica..era firavă, slabă şi bătrânică. Din câte animăluţe am, ea avea caracterul meu sau eu pe al ei. Nu vreau să insist pe subiect pentru că încă mă doare şi ştiu, chiar dacă primesc încă încurajări, că nu se va întoarce.  Poate îi venise timpul să plece. Oricum îmi va fi dor. Atâta doar că a luat cu ea o parte din mine şi chiar… vitalitatea mea. .
 Nu totul e alb-negru, cum îmi place mie. Se strecoară între noi şi umbre de gri, şi poveşti complicate, dar şi oameni simpli care ştiu cum să te aline. Mi-am dat seama că, oricâte bobârnace aş lua, e bine să le adun într-un colţ de inimă de blog şi să nu uit, în timp sau peste el, cât de bine poţi fi dacă nu te abaţi prea mult de la crezurile tale. Zizi mi-a fost catifea, mi-a fost pernă de vise, ambiție și dorință de a lupta i-au fost semnele distincte încât parcă nu ai fi crezut că e o contesă cu blăniță cafenie, ci o tigroaică ce-și cunoaste bine limitele. În noaptea în care a vrut să plece, s-a asezat pe mine și m-a privit ore-n șir, iar eu am stat, nemișcată, aproape, știind ce rare îi erau astfel de reactii. Ea dormea mereu, pe mâna mea dreapta, intr-o formă ciudată, iar mie, desi imi amortea mana, mi se părea ca am vise indeplinite. Obișnuia, însă, să ceară cu insistentă să iasă in curte. Se întorcea mereu. Până acum.
Ca să uit bat cuie. Le bat în orice lucru care țipă după mine. Renovez bucătăria, vopsesc lemnăraie şi mă comport ca şi când nu văd vremea asta capricioasă ce m-a umplut de umezeală până şi în inimă. Parcă simt cum picură din mine semnele unor timpuri nu prea călduţe, nici la propriu, nici la figurat. Mihai a plantat trei pini  cam de 60 de cm, poate mai mult, nu ştiu, şi sunt tare drăgălaşi. Vă amintiţi povestea cu cişmeaua cumpărată de pe Mercador? Da, da…cea cu defectul ireparabil şi cu omul care s-a făcut nevăzut după ce s-a văzut cu banii luaţi? Ei, bine,un om bun, din copilăria mea, plecata departe,  mi-a trimis una super drăguţă tot din piatră, tocmai de pe acele tărâmuri. Aşa, cică să nu mai plâng! Să vă spun că am primit bonus şi o marchiză ce ne înfrumuseţează, perfect, faţada casei, ar fi prea mult, nu? Si totuși…
Dar din dar se face …..nu ştiu ce se face, dar ştiu că acolo unde există încredere lucrurile vin uşor şi simplu. Noi complicăm pe alocuri, dar parcă îmi doresc să văd mai mult binele şi să las lucrurile mărunte altora. Eu am obosit. Însă, cred, e doar oboseala aceea de om cu dor de pisic perfect. A fost odată o Zizi, și va mai fi…în inima mea pentru totdeauna!