Lumea mea e mută.
Nu-mi spune nimic,
Nicio vorbă de alint,
Nici cuvînt smuls din ea,
Parcă nu e lumea mea.
Lumea mea nu m-aude.
Nici şoaptele, nici trecerile,
Nu-mi aude plânsul, nici râsul.
Lumea mea e pe mute,
Nu vrea să asculte.
Lumea mea doarme.
Şi atunci plec şi eu,
Să-mi ascult dorurile,
Şoaptele, trecerile,
Să le prind în cunună,
Să le trimit spre lună.
Ploaia ce cade,
Cade cu frământările
Şi mirările mele,
Şi, poate, va aduce lumii mele
O nouă lumină.
Divină.
Va auzi, vorbi şi va spune
Că lumea-i minune!
Când e gata cununa întoarce-te la noi şi mai „recită-ne” din frământările tale, ploile căzute din lună se pot stinge în văzduh şi noi rămânen la fel de muţi privind spre cer…
Cu alte cuvinte, toţi purtăm în noi semne de muţenie, într-un timp mai scurt sau mai lung, dar totdeauna există şi o revărsare…după. Mulţumesc, Adrian!
Oricare cuvinte de dor
Nu sunt vorbe care mor
🙂
Ştii că mă aşteptam să zici asta?
Cateodata avem momente in care acumulam. Si atunci lumea noastra tace. Caci am dat totul din noi si acum ne reumplem sufletul. In tacerea lumii sufletul vorbeste. Asculta-l si aduna din nou margaritare. Pe care mai apoi sa le insiri frumos. Caci lumea e minune . O minune daruita spre descoperire. Si desi, acum o crezi muta, lumea ta spune multe
Poate că lumea mea, de acum, spune povestea cuvântului care rămâne, care există, care mai trebuie recitit, uneori. Iar dacă adun senzaţii, stări şi vorbe ce se vor vrea cuvinte, nu voi aştepta alt timp, decât pe cel potrivit. Te pupic, Lăurico!
Lumea ta tace
Dar e calda si-mi place
Sa-i ascult cuvantul
Tacut ca pamantul.
Cu tine mi-e simplu. Am senzaţia că mă înţelegi foarte bine! O îmbrăţişare!
Dragă Adriana, să nu te superi pe mine, dar în locul unui comentariu aici, la acest articol, iată ce a ieșit!
http://incercarideginduri.wordpress.com/2014/04/17/taceri/
Cum să mă supăr, Mugur? S-ar putea ca prin tine…lumea mea să se trezească. Un mare „mulţumesc”!
Iată că la trezire nu mă gândisem până acum! Oare eu sunt cel care dorm? Trezește-mă dar și pe mine, să nu-mi pierd toate clipele vieții în somn!
La mine a fost somnul cuvintelor. Încă nu sunt trează…complet. Cât despre clipele pierdute…sunt corijentă la capitolul ăsta.
Mă tem că am găsi prea mulți corijenți la acest capitol! 😉
Lumea ta spune atat de multe cand tace! Vorbe frumos insirate, mustrari nerostite, zambete calde, de toate are lumea ta, fie ca tace, fie ca nu…
Mi-ai lipsit zilele astea, am simtit ca am nevoie de ceva si nu stiam ce… Acum stiu… Si te imbratisez, laolalta cu tacerile, mirarile si bucuriile tale!
…pe cât de mult şi cu folos ai scris tu, pe atât de mult am tăcut eu! Dar îmi revin.Promit!
O lume mută și totuși… nu tăcută ! 🙂
…sper să îmi revină cuvintele curând…
Aștept cu interes. 🙂
Avem nevoie de atat de multe lucruri…de taceri, dar si de cuvinte. Ambele vindeca, alina si dau sens existentei noastre si a altora. Uneori avem sufletul prea plin si alegem sa tacem. Pentru ca nu stim ce sa dezvaluim mai intai. Si ne e teama ca nu am fi intelesi corect.
Dar intotdeauna ne intoarcem. 🙂
Fii sigură că voi reveni cu forţe proaspete! Te îmbrăţişez, Nice!