Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Depărtătorul de coaste

Femeia de care voi vorbi azi e aidoma altor femei: mică, subţire, firavă, cu ochi mari albaştri şi cu o faţă albă, prea albă, cu o culoare uşor cenuşie a părului pe care-l poartă scurt, curat şi neschimbat de 30 de ani încoace, (tunsoarea se înţelege, cred). E trecută de cincizeci de ani şi te uiţi mirat la ea, căci doar mâinile trădează trecerea timpului, restul rămânând în loc, spre  marea noastră surprindere.

Nu e nimic extraordinar în povestea ei, nu voi vorbi de caracterul ei dârz de om ce nu cedează în faţa luptelor vieţii. Le câştigă sigur, una câte una, pe rând, fără să pară că efortul e prea mare. O găseşti peste tot: şi la muncă, şi la distracţie. E nebună de viaţă şi după viaţă. Nu iubeşte expresia „merge şi aşa” şi nu suportă să fie nevoită să depindă de alţii, fie că e vorba de lucruri mari, fie de cele mici, aproape gospodăreşti.

Într-o zi,  de fapt….cu trei zile înainte de nunta noastră, primesc un telefon. Vocea părea cunoscută, dar era teribil de suferindă şi şoptită ; habar nu aveam cu cine vorbesc: „Bună! Mă auzi? Da?Ce bine! Mia sunt! Am o veste proastă să-ţi dau: nu mai putem veni sâmbătă la nuntă! Mi-am fisurat două coaste, nici să vorbesc nu pot, atât îmi e de greu!”

ciolanTrec repede peste gândul nunţii şi mă împinge curiozitate să ştiu ce anume a făcut, ca la cele 40 de kg cu totul să mai fie pricopsită şi cu o astfel de păţanie: „Dar ce s-a întâmplat?”, zic eu cu glas scăzut

„Ah, păi dacă îţi spun, s-ar putea să crezi că am găsit motiv să nu venim la evenimentul vostru. E un pic fantastic ce voi zice, dar ieri, în bucătărie, mă pregăteam să fac o ciorbă de fasole. Până aici nimic neobişnuit, dar din păcate nu am mai avut răbdare să vină Titi  acasă şi când am încercat să căsăpesc un ciolan de-ăla mare de porc, nu ştiu cum a făcut că a sărit din cuţit, a ricoşat în perete şi apoi ca în filmele proaste mi-a ţâşnit cu putere fix în coaste. Am ajuns la urgenţe, sunt vai mama mea şi în plus, nu m-a crezut nimeni! Noroc că l-au văzut pe bărbatul meu că râdea pe sub mustăţi, că mai aveau niţel şi chemau poliţia pentru violenţă în familie!”

Acum, eu mă abţineam să nu râd la umorul femeii, că întâmplarea tot ridicolă rămânea, chiar dacă vă garantez că nu e imposibil nimic, ţinând cont că nici nu ştiu cum nu se sparge când păşeşte, atât e de fragilă. Am închis şi m-am gândit că ciolanul ăla afumat e cel mai original depărtător de coaste, chiar dacă zău, dacă mi-aş fi închipuit aşa ceva. Oricum nu mă mai miră nimic. Ieri, căutând ceva ajutător pentru postarea de pe celălalt blog, tot pentru psiluneală, am citit un întreg articol cu depărtător de coaste, la cocoşi, ce deveneau claponi, după ce erau castraţi fix pe la coaste. Mi-am zis că dacă reuşesc să scot eu ceva poetic şi metaforic, după ce am citit articolul ăla, sunt tare. Nu ştiu ce am sreuşit să fac, dar aceasta e doar o formă de descreţire a frunţilor, că prea am vorbit toate de iubire şi răni cicatrizate sau nu.

În tabel găsiţi depărtătoare de coaste veritabile, nu pârâte, aşa ca ….ciolanul meu, de fapt al Miei, pentru ciorba de fasole.

20 de gânduri despre „Depărtătorul de coaste

  1. Pe bună dreptate că nici nu știa cum să îți spună. E cel puțin ciudată întâmplarea, dar câte lucruri nu sunt așa…

    1. …tocmai ce mi-a spus cineva pe fb, că l-a spart un ciolan şi-a spart şi arcada, într-un moment oribil şi neaşteptat. Persoana mi-era rudă, aşa că nu era o invenţie. De atunci, când o zăresc o asociez, în gând, …cu ciolanul afumat şi ceva fasole. Urât din partea mea…dar deh…

      1. 😆 deci, pare-se că ciolanele trebuie ocolite, pentru integritatea noastră fizică

  2. Îmi place mult acest blog, Adriana. Vezi, ai învățat enorm, în comparație cu mine, eu n-aș ști să-mi deschid singură un blog.

    1. După ce am făcut praf unul, de nici din virtual nu-l pot şterge definitiv, acum am fost nevoită. Din câte am văzut te descurci minunat, aşa că nu te subaprecia. Eu încă nu ştiu cum să-mi bipăie şi mie notificările ceva, nu ştiu când apar comentarii, sunt multe ce nu ştiu. De exemplu cum pun: pictograma psi, sau semn spre carte. Ehehe. Multe. Dar mulţumesc!

    1. …mi-e rudă! Şi a fost la puţină vreme la fel de vivace cum o ştim! Dar să ştii că nu ne-am mirat. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar e extrem, extrem de delicată. Extrem…

  3. 😆 biata femeie!
    acuma să trecem la serioase: imaginea o pui în widget. dar îţi trebuie cod html… îţi fac eu ca la copii nişte print-screenuri şi îţi trimit dacă nu te descurci. widget-ul îl găseşti în dashboard la appearances ( nu-mi mai amintesc cum este tema asta- a fost ultima mea temă pe wp înainte să mă mut pe domeniu) şi acolo ai şi blogroll, calendar şi tot ce mai crezi că îţi trebuie.
    ideea e că iei de la sonia codul html şi îl plantezi acolo, trebuie să arate cam aşa:
    şi cu bannerul clubului, neavând cod html faci şoricăria cu imaginea salvată în media library şi pusă de acolo.
    hai că o să-ţi iasă. eu sunt sigură că…

    1. …ok. M-am prins acum. E drept că şi cu celelalte m-am bunghit, între timp, dar nu găsesc vreme de aranjat pe aici. Azi abia de am citit una-alta pe net şi am mai făcut lumină la răspunsuri pentru comentarii. Nu vezi că mi-e teamă, totuşi, să mă mut total? Am senzaţia că „nu mă mai vede” nimeni. Mulţumesc, psi!

  4. Home, sweet home! Ce bine! Acum ştiu şi eu când îmi răspunzi la comentarii! Era să uit! Am adus şi nişte flori, aşa pentru casă nouă! Periculos ciolanul ăsta…

    1. Da, Adrian! Tocmai am pus florile în vază! Mulţumesc! Sper că, in curând, să prind curaj şi să mă mut de…tot! Oricum, aici voi încerca să scriu de acum.

  5. Off, câteodată mă întreb şi eu dacă n-am să azvârl cândva cuțitul în mine făcând-o pe măcelarul sau chinuindu-mă să deschid conserve cu cuţitul 😀

    1. Periculoase îndeletniciri, recunosc. Sper ca aceste poveşti să fie totdeauna…despre alţii sau şi mai bine …să nu se întâmple deloc. Nimănui.

  6. Se spune ca cei mai multi oameni mor din cauza accidentelor casnice si zau daca ma mir. Nici nu mai tin minte de cate ori am facut boacane incercand sa ma descurc singura. 🙂
    Coaste rupte nu am avut, dar imi amintesc de tata si ma apuca nostalgia… Se chinuia sa o invete pe sora mea (baietoaica) judo, karate si altele de acest fel. Ea, deja butucanoasa si inclinata de la natura spre violenta, luptand cu tata, a reusit sa ii rupa doua coaste, de a stat saracul o luna in medical. Avea sora mea pe atunci vreo 12 ani, nu mai mult. :))))

    1. Wow! Asta da forţă! Deci depărtătorul de coaste a fost chiar forţa surorii tale. Straşnică amintire. Bietul tău tată! Şi da, am o prietenă ce a murit…în baie! Of…

      1. 😀 Chiar si acum, dupa atatia ani, sora mea are bratul cat am eu pulpa piciorului… Noroc ca o pot stapani din vorbe… :)))))

Comentariile sunt închise