Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Şantaj de vacanţă

Mi-am înăbuşit eu cât mi-am înăbuşit dorinţele, dar, într-o zi, pe când casa noastră nu arăta precum lumea animalelor, deci nu aveam grija decât a unui pisoi cuminte şi care avea încă o familie de împrumut prin vecini, am strigat: concediu!  Vreau concediu! Păi, că să vezi, că sunt pacienţi, că mai bine să mergem la Dunăre, la Brăila sau măcar mai pe aproape, că nu am văzut multe locuri în România, că o fi, că o păţi! Realizez eu că refuzul mergea cu direcţie. Adicătelea, zile libere se vroiau, dar nu cumva să am vreo inspiraţie de ieşire din ţară, în care să fim nevoiţi să zburăm cu cele paseri mari şi oţelite, cu ambalaj gata fezandat de vânt, în care el să stea cu frica-n sân şi în baiţ propriu de sudoare rece şi cu gânduri permanente de prăbuşire.

M-am uitat la el pe sub sprâncene şi am zis sec:
-Cât a trecut de la nunta noastră?

-Păi, vreo 4 ani!, imediat bâiguie el mirat, în timp ce faţa i se carameliza uşor de nerăbdare şi teamă pentru următoarea replică.
-Aha, deci tot atât de la luna de miere promisă! Să n-aud niciun refuz, că mă vezi în doi timp şi trei mişcări cum fac praf certificatul nostru de căsătorie! Mda. Îl toc, pe tocător, uite aşa julien, aşa cum îmi toci mie, acum, nervii cu fiţele tale de refuz! Gata, plecăm unde vedem cu ochii: Praga, Paris, Viena…orice găsim convenabil! Şi da, cu avionul, prietenul tău preferat!

Nici de şantaj nu mă pricepeam. Nu am găsit nimic potrivit, să îi arunc în faţă scumpului meu soţ. Venisem de la coafor, unde îmi liniştisem buclele mele rebele sub placa de întins a Crinei. Acolo mi s-au întins şi antenele, auzind de oferte tentante pentru luna iunie, iar în maşină ne-am trezit purtând magistrala conversaţie de mai sus. De atâta frământare îl simţeam cum îşi muşcă buza de jos, dar  eu nu aveam îndrăzneala să îl privesc, iar el nu avea îndrăzneala să îmi mai spună ceva. A zis încet, totuşi:

-Tu vorbeşti serios? Şi când vrei să plecam?

-Mâine, normal!

Şi-a înghiţit cuvintele şi m-a urmat, cumva, năuc în agenţia de turism.Acolo ne întâmpină o cucoană spoită bine. Pardon, nu sunt cuvintele mele, dar când soţul meu i-a văzut turbanul negru ce îi împodobea ţinuta uşor exotică, a crezut că am nimerit agenţia nepotrivită: „Tu nu vezi ce poş are în cap?”, mă întreabă el, spre marea mea uimire, neştiind că poşul cela, despre care vorbea era tocmai turbanul. Înţelesesem coş, dar trebuie să recunosc că eram obişnuită cu minunatele lui cuvinte, adunate de nu ştiu unde. Ce-l mai tare mă enervează când spune gugi, în loc de glugă, dar asta e altă discuţie. Deci să revenim:”Uită-te şi tu? Zici că-i clovn! Hai, te rog în altă parte. Măcar atât!”
Indiferenţa mea aparentă era ca o maia perfectă pentru nervozitatea lui care creştea văzând cu ochii, încât am cedat, dar tocmai atunci ne-a luat în primire o domnişorică  ce avea nişte buze superbe date cu gloss, ce-mi păreau două cireşe glasate. Bărbatul meu se îmbună cumva şi reuşi să urmărească, tot uimit, repeziciunea ofertei ce îmi era prezentată, că eu hotăram, recunosc. Bifam tot, încuviinţând şi încercând să obţin o ofertă convenabilă. O oră mai târziu aveam în mână tot ce îmi doream: bilete de avion dus-întors spre Paris şi bed & breakfast într-un hotel din Montmartre, pentru care am optat din suflet, nu cum am auzit de la nişte drăgălaşi: „Săracii, atât şi-au permis!”
Ei, dar afacerea mea părea să nu mă bucure decât pe mine. Gândul zborului nu-i dădea pace şi atunci, după un antricot în sânge şi un turnedo Rossini de la restaurantul nostru preferat, că doar începea vacanţa, nu înainte da a-mi trampa obrajii cu lacrimi multe şi grele, de păream un tortuleţ însiropat gata, mi-a confirmat că de dragul meu e în stare să urce şi Himalaya, doar să fiu fericită.
Cum a fost zborul? Nu vă spun, încă. Dar revin. Cert e că am lăsat ceva bănuţi pentru niscai băuturi aducătoare de confort psihic. Dar ce mai conta! Ne îndreptam spre Paris. Orice sacrificiu era prea puţin, în acea zi. Ehehe…ce amintire!
Deşi cuvintele duzinei m-au îndemnat iniţial să gătesc o mâncare virtuală, asta dacă vă uitaţi peste cuvintele bolduite şi colorate, eu am ales un desert spumos oferit de soţul meu prin minunatu-i comportament, pe care îl ador. În tabel găsiţi bucătari, pardon, duzinari de soi.

37 de gânduri despre „Şantaj de vacanţă

  1. Și mie îmi ieste prieten avionul. Dar din nefericire nu beau niciun fel de alcool. Așa că strâng din dinți și îl bombăn pe ăla de m-a urcat acolo. Evident, pe mine. Pentru că de fiecare dată inițiativa îmi aparține. 🙂

  2. Vezi? De-aia e bun blogul pe wordpress etc, putem corecta. Acum dacă tot am folosit eu in postare „gugi” şi „cela”, merge şi „ieste” moldovenesc, aşa, că tot e dedicată soţului meu postarea. Ti-am zis vreodată ce accent pregnant de moldovean are? Mamăăăă! Şi zici că nici tu nu eşti prietenă cu avionul? Hmmm…Pentru el a fost oarecum…traumatizant. De atunci imi promite plimbări lungi cu maşina. Of…

  3. Inca nu mi-am permis sa il urc aproape cu forta pe Mihai al meu in avion (as fi facut-o, cu toate ca are aceeasi frica de avion ca si sotul tau, daca as fi avut destui bani), insa l-am scos din senin din casa in ziua de Pasti doar pentru ca mi se facuse dor de munte… 🙂
    Imi plac oamenii care au curajul de a lua decizii de moment si cred ca de la astfel de decizii ne raman cele mai frumoase amintiri. Pe cand urmatoarea? 🙂

  4. Ha ha ha! Dar ce femeie cu caracter esti! Tu pui piciorul in prag ardeleneste iar el asculta bland… moldoveneste!
    Foarte nostima povestea ta!

  5. Radu, povestea e veche. Ar avea nişte episoade drăguţe, dacă le-aş scrie. Montmartre am vrut şi aş vrea şi mâine, pentru că eu sunt călător ce caută străduţe boeme, aranjamente de balcoane gen gard viu, desi erau in bloc, pictori şi lume care sa se bucure de plimbare şi aerul …altfel. Am gustat din plin şi de farmecul celorlalte zone.

  6. „Săracii, atât şi-au permis!” => s-o creada ei, invidiosii, Montmartre e unul dintre cele mai simpatice si mai autentice locuri din Paris. Cat despre zbor … cui ii spui, am inceput deja sa fac cosmaruri … si Pastele-i inca departe

  7. Vezi tu, aceasta ne deosebește pe noi două: eu nici din oraș nu mă pricep să ies, darămite din țară! Visătoare cum sunt eu, cred că m-aș învârti în cerc, și tot acasă aș ajunge, ce Paris? Aș risca să călătoresc doar în grupuri organizate, să mă țin după „cârd”. Cine știe, poate voi călători și eu, cu dragul meu, înafara țării, cum ai făcut-o tu.

  8. ahaaa, deci intre PAris si Braila ati ales totusi PArisul. SA va fie de bine si el, nu zic nu. dar si Braila mea are farmecul ei :). doar ca uneori e asa de bine ascuns ca nici locuitorii ei nu il gasesc :))))

  9. Savuros desertul vostru, aş gusta şi eu o feli de Paris, însă nu ştiu când o să am „curajul” să mă duc la o agenţie şi să-mi iau bilete pentru ziua de mâine.

  10. Da, îmi amintesc! Aveai o ofertă bună! Nu-i nimic. Parisul ne aşteaptă oricând. De când m-am întors de acolo, nu e zi, serios vorbind, să nu-mi doresc să mă reîntorc! Am de povestit dar n-am chef de scris! Deloc!

  11. Si eu urasc sa zbor cu avionul, imi e teribil de frica, poate nu neaparat din cauza inaltimii, ci a spatiului inchis. Brrr, numai ideea de a fi in avion imi zbarleste putin parul :)))

  12. Povestea cu agenţia e şi mai lungă, dar din acel moment au început, pt noi, câteva zile de răs..non-stop. De aş avea putere să scriu, dar e păcat să trec peste subiect doar de dragul unei duzini, de exemplu.

  13. Cita, aparenţele! Îmi iese atunci când chiar e musai să mă impun. În rest trăiesc cu un scorpion mândru, hotărât şi consecvent în ceea ce vrea sau nu…vrea. Dar totdeauna imi face rost de amintiri plăcute şi de …picanterii moldoveneşti!

  14. N-aş fi crezut că ai probleme cu zborul. La câtă nevoie ai de el! Da, Montmartre l-am luat la pas şi am găsit locuri incredibile. Parizienii ne-au spus că suntem turişti atipici. Eu nu cred, eram doar rătăciţi…

  15. Am rude multe la Brăila! Dar nu reuşesc să stau prea mult pe acolo că nimeresc nişte călduri şi o garnitură de ţânţari…ce ne închid amintirile brusc. Dar cu Mihai doar o dată am fost acolo, de aia îmi pomeneşte des lucrul acesta.

  16. Parisul meu are farmec doar pentru acei ce nu cred în fiţe, care caută autenticul vieţii cotidiene dar şi farmecul general, turistic …chiar. Ca fapt divers, am cheltuit cât pt 2 concedii sau măcar unul de multe zile. Dar numai acasă am descoperit asta. Atunci am fost liberi. Păcat că nu am mai simtit asta de atunci, din motive ce ţin de viaţă, de probleme ce vin şi uită să plece repede.

  17. Fără să ştii, dar voi aminti în momentul respectiv, ai deschis pagina unei viitoare poveşti, în care cuvintele de bază vor fi „rotire”, „cerc”, „cârd”. Eu îţi doresc să ai parte de vise împlinite!

  18. Uite, ca mai de voie, mai de nevoie, ai reusit sa-l urci pe sotul tau in avion si ati vazut Parisul. Ceea ce nu-i putin lucru. Pana acum l-am vazut doar cu ochii mintii. Nu zic ca nu pot trai ca n-am ajuns pe acolo da' nu m-ar deranja s-ajung candva. Chiar deloc 🙂
    Piedica sunt banii ca teama de avion n-am. Am avut ocazia acum cativa ani sa fac un drum cu avionul si nici ca mi-a pasat, dupa mine, nicio diferenta intre un avion si-un microbuz. In plus, niste convingeri despre avioane si insotitoarele de pe ele mi-au fost complet zdruncinate. Credeam ca stewardesele sunt niste zeite, top modele sau macar ceva pe-aproape, intimidant de frumoase. Am fost cu Alitalia si stewardesele erau femei cat se poate de obisnuite. 🙂

  19. Sigur! Eu am mers cu un low-cost şi stewardesele erau nişte copilite incolore, inodore dar abia de le-am văzut. Să ştii că oferta pt Paris, tot pachetul, două persoane cu avion cu tot nu a costat mult. Mai mult a costat aventura noastra acolo, dar …a meritat. in plus…aveam ceva bănuţi ce intrau spre alte destinatii, gospodăresti. I-am sacrificat. De atunci visez mereu că mă reintorc să văd celelalte locuri rămase neumblate din lipsa de timp şi inspiratie.

Comentariile sunt închise