Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Pata de culoare

Nu ştiu de ce ma întorc în vremuri în care întâmplările păreau desprinse dintr-un roman prost, desuet, şi, uneori, cu final neaşteptat. Am păşit cu stângul în viaţă, grăbindu-mă într-o poveste care nu avea substanţă şi formă decât la nivel de dorinţă adolescentină; în care pe adevăratul prinţ îl lăsasem să plece spre alte poveşti mai constante şi mai puţin schimbătoare, alegându-mă cu o pseudo iubire dintre doi imaturi, egoişti şi căutători de senzaţii şi stări noi. Nu puteam fi nici unul cu celalalt , dar nici a sta deoparte nu intra în orizonturile noastre. Atingeri stranii ne făceau curioşi să explorăm tot ce acum pare la liber şi foarte normal, pe când atunci totul făcea parte din ritualuri tainice, care de multe ori aveau trasee deviante. Pe un astfel de traseu am intrat eu, şerpuitor şi alunecos unde întâlneam  bărbatul dar pierdeam femeia din mine, într-o luptă imperfectă şi total lipsită de romantism.Era ca un troc pentru a merge mai departe, de parcă fiecare avea ceva la vânzare dar cu miză şi preţ diferit. Preţul l-am plătit mai scump decât am crezut, nedispărându-mi din creier mirosul de reavăn şi umed al cortului imperfect în care înnoptasem o seară. 20 de ani nu am mai călcat prin acele locuri, după acel moment, şi îmi venea să aduc o floare să o aşez ca semn de dragoste pentru o fata tânără şi naivă,  pe care o caut mereu dar o găsesc rar, rătăcită într-o poveste nedreaptă. Nopţi reci de amor primar, cu finalitate incertă, şi cu lacrimi sărate amestecate de vinovăţie, plăcere şi posedare de gânduri tulburi aveau să se repete aprig şi constant, crezând că aşa ar trebui sa fie ceea ce nu se ştia exact cum poate fi.

Mult mai târziu aveam să aflu că nimic nu era aşa cum trebuia  şi că totul părea desprins dintr-un joc mut, surd şi orb, dar extrem de senzitiv. Dar ce folos? Singurul folos, poate, e că am păşit femeie, prea femeie, într-o lume fără iubire şi cu adevăr incert, în care asta mi-a fost povară dar şi unealtă. Uneori amestecam totul ca în nişte culori în care picuram prea mult roşu şi astfel  iubirea devenea obositoare şi grea; sau în care nu reuşeam să amestec nimic din cele neutre primite în pragul întâmplării. Poveştile mele de alcov primeau încet nuanţe şi intensităţi diferite. Oricum ar fi fost, mai apoi, pata de culoare rămăsese pe veci imprimată într-o noapte de septembrie, de care nu mi-am amintit niciodată cu placere.

Cine spune că a fi o pată de culoare într-un loc, un timp, o întâmplare, o poveste este întotdeauna de bine? Uneori petele nu ies. Nici în timp, nici peste el, nici măcar aşezând o umbră de alzheimer timpuriu şi forţat. Şi, poate, atunci ai scoate ceva înălbitor să arunci peste. Ce păcăleală!

Dacă vă întrebaţi unde e „pata de culoare”, aceasta fiind tema, pentru cei ce nu cunosc regulile, cu adevărat, nu o căutaţi! E fix…în obrajii mei!

Articolul este înscris în jocurile clubului psi.  În tabel găsiţi mai multe.

42 de gânduri despre „Pata de culoare

  1. De acord cu tine…, unele pete nu ies. Dar ce ne impiedica sa le ascundem sub faldurile mantiei, ca nimeni sa nu le vada? Nici macar noua nu ne mai pot face rau, daca nu le avem mereu sub ochi, sa ne aminteasca de ceea ce a fost urat.
    Stii, eu cred ca sunt foarte putine cele care se pot lauda cu un inceput perfect, ca-n basmele cu Alba-ca-Zapada.

  2. Nu avemm de ce sa plecam furisandu-ne, povestea ta e mai mult emotionanta, cu atat mai mult ca e vorba despre devenirea ta ca femeie, iar pata de culoare esti tu insuti, cu harul tau de a imbraca in cuvinte toate trairile, toate povestile si intamplarile mai noi sau mai vechi.

  3. Poate că sunt şi povesti perfecte. Nu le-am trait eu. Iar acum nu se pun pentru că maturitatea imi adauga calitati şi perceptii noi. Cât despre pete, prefer pata de culoare din obraji….

  4. Observ in jur o teamă de expunere. Şi sotul meu a zis la inceput: e prea intimă! Prea? Hmmm. N-am zis nimic, decât am nemărginit cuvinte, care, uite, au şi ecou pe undeva. Multumesc, dor!

  5. „Ci traieste, chinuieste
    Si de toate patimeste
    Si-ai s-auzi cum iarba creste.”

    Pata de culoare din obrajii tăi dă forţa cuvintelor tale…

  6. Nu, nu este nici o teama. Doar cateva minute de meditatie pentru a vedea ce avem in comun. Nici mie nu-mi plac petele de pe haine, din casa, din suflet. Intodeauna m-am simtit intinata cand mai aparea o pata. Numai ca, in tinerete, m-am jucat cu petele de culoare si am aflat ca pot imortaliza pe o bucata de hartie culori. Amintirile pot fi si ele pete sau culori. Important e sa dai o culoare peste amintiri si atunci petele vor disparea. Ce zici de propunerea aceasta? Iar vei zice ca fac pe optimista. De ce nu? Pana la urma optimismul te ajuta sa indepartezi petele din suflet.

  7. …cu prima mea „pată”…n-am să reuşesc, oricât aş incerca! De asta le spun fetelor tinere să nu uite că in timp cu asta vor ramane, şi zău dacă strica un pic de poezie şi romantism. Poate şi iubire mai multa. Cu restul de pete…mă descurc. Cu optimism…sau fără!

  8. Uneori te loveste nostalgia pentru oamenii acestia din trecut, care iti construiesc personalitatea din cuvinte si ganduri. Sunt sigura ca prietena ta s-a gandit si ea la tine. Nu a fost o evocare intamplatoare. Undeva, in univers, emotiile voastre s-au impletit.

  9. „Pacatele tineretilor mele nu le pomeni, Doamne!”
    Vremea tineretii cu dorul ei de emancipare, de aflare, de experimentare, de zbor, ne duce uneori pe drumuri fara iesiri luminoase! Daca nu iti iese norocul in cale… e greu sa iesi fara rani! Dar toate intamplarile dureroase care ne aduc „rosul in obraji” sunt caramizile cu care ne construim smerenia! Fara sa ne smerim e greu sa ne iertam si sa capatam iertare!
    Eu cred ca doar fiintele puternice si bine alcatuite moral sunt in stare sa isi recunoasca unghiurile tenebroase ale existentei! Este semnul uni asanari profunde!
    Scrii minunat!
    O incantare!

  10. ” Fără să ne smerim e greu să ne iertăm şi să căpătăm iertare”. De-ar fi simplu! Nu e! Şi cred că voi mai căuta astfel drumul. Mulţumesc pentru cuvinte, Cita! Mi-a făcut mare plăcere!

  11. :)) Adriana, scuza-ma. Citisem o alt postare cu Cristine-Henriette. Am fost furata cu alte treburi si nu am observat ca ai postat din nou, intre timp. Sunt campioana pe sate, la gafe.

  12. :))) Mai….ce te-ai imbujorat toata, asa???? Lasa obrajii…ca parol, povestea m-a facut chiar sa zambesc, dar doar pentru ,,micul''' tau curaj. La mine a fost si mai penibil :)))))

  13. Păi, eu am scris-o firesc, dar sotul a zis că-i prea intim, şi-atunci m-am îmbujorat. Mai penibil decât o aiureală intr-un cort, după care am făcut o criză zici că era atacat nervul sciatic?

  14. Cum bine zici: astazi totul este…firesc!? Ce greu este sa acceptam ca in viata sunt pete de care nu scapi. Chiar daca doar tu le vezi, doar tu le stii. Cati ani trebuie sa treaca pentru a putea vorbi despre ele? Iti admir puterea de a scrie despre un moment din viata ta la care nu poti gandi decat cu tristete. Spunem adesea ca in viata toate trec.Si eu spun la fel dar stiu ca desi trec, lasa urme sau …pete. Ce bine ar fi daca tinerele ar intelege ca iubirea este una si sexul este altceva.Ceva complet diferit pentru care trebuie sa fi pregatita si pentru care merita sa ia rabdare.Frumos scris!

  15. … frumos , tare frumos ! hm … petele de culoare ? încet se duc , chiar daca ramîn urme cu timpul vor disparea ! culoare prezentului …acopera culoare trecutului !!! obligatoriu …

  16. Mi se pare mie sau sunt singurul de alt gen 🙂 care îţi comentează trista şi neştearsa pată de culoare rătăcită într-o poveste nedreaptă??? Dacă aş avea un solvent sufletesc l-aş picura printre rândurile tale…

  17. Multumesc. Chiar asta cred. Că ar fi trebuit ca cicalelile parintilor sa lase in urma doar un gand, că acel prim moment ar trebui sa ni-l facem special, pentru că unic va ramane oricum, indiferent de va fi bine sau rau. Greu a fost ATUNCI, dar şi mai greu acum când ni se infatişeaza ca ceva de care trebuie sa luam aminte cat mai repede. Offf!

  18. Pentru că, in general, sunt bune si frumoase. Cum e un mac in lanul de grau? Pata de culoare. Sau soarele pe cer? Pata de culoare! Dar doamna in roşu când lumea e in gri? La fel! Doar că ….asta a fost o pată de culoare la vremea ei, care nu a strălucit datorită momentului prost ales. Atat!

  19. Daca e doar o pata in obraji… eu zambesc acum si te-as imbratisa ca sa iti treaca tristetea asta veche. Prea veche. Ma gandesc ca prin destainuire pata s-a mai estompat. Poate va si disparea…Cred ca e timpul. Adriana, sunt oameni ce au cu adevarat pete, si inca unele foarte intunecate si nu-si pun probleme, ba mai mult, incearca sa-si gaseasca tot felul de justificari. Stiu ca nu esti genul, ca doar am citit „Ca nu cumva sa…” 🙂

  20. În vârfiri de picioare aș fi plecat căci mă durea pe mine pata aceea a ta, cu atât mai mult cu cât și pe mine m-a durut o astfel de „prima dată”,care nu se poate uita niciodată, chiar dacă amintirea se mai estompează, în timp, se diluează până și culorile… petei! Dar nimic nu se pierde, totul rămâne acolo, în străfunduri de suflet, în cămăruța aceea secretă, în care adunăm bijuterii și pietre laolaltă! Mi-ai sfărâmat un lacăt ce nu-l doream deschis, dar nu curge sânge de sub zale! Și, ca într-un joc al întâmplării, chiar în clipa aceasta se difuzează la radio „Iubirea de lut” a Tatianei Stepa. Încununare a dorurilor și durerilor din sufletul meu cernit acum. Parcă s-a rupt cea mai sensibilă coardă, acea pe care nici nu-mi venea să o ating. Se rup zăgazuri, năvălesc ape învolburate și mă duc departe, spre un timp la care visez uneori, cu teamă. Mă lansez în vorbe și cuvinte care sunt doar pentru mine. Mă iartă!
    Ai scris cum nu am mai citit până acum, cu o forță deosebită, pe care nici nu o bănuiam. Te descopăr cu fiecare cuvânt în plus citit, așa cum nu am mai descoperit cuvintele încă din copilăria mea, când exploram primele cărți adevărate și nu povești!
    Mă iartă, nu mai pot scrie nimic, trebuie să mă adun puțin!
    Și iar soarta, îmi aduce „Fiii lacrimilor tale”. Mă îngenunchiază această combinație de cânt și gând!

  21. Vienela, azi sunt coplesita de cuvintele lui Mugur. De cinci minute citesc si recitesc comentariul lui fara sa fiu in stare sa scriu trei vorbe. Mă pregateam sa inchid net-ul, dar cum asteptam sa pun textul pt duzina…am zabovit. Mă bucur ca ai spus tu prima ceea ce eu doar gandeam. Vezi, pentru un astfel de comentariu si merita sa incerc a scrie si alte texte. Vă multumesc. Pentru un raspuns la ceea ce mi-a daruit Mugur in seara asta imi trebuie o dimineata noua.

  22. Acum laconic-auster.
    Vă mulțumesc!
    Nu am fost eu, au fost câteva amintiri descătușate de Adriana, fără să vrea sau să știe.
    Cred că nu o spun prima dată: Din durere se naște frumosul gând!
    Și mai spun ceva: după un astfel de articol, chiar că-mi vine să uit că am scris vreodată pe un blog!
    Să vă aducă dimineața lumina viselor voastre frumoase!

  23. Cuvintele tale au venit intr-un moment in care intamplarile de zi cu zi mă tintuiau in afara blogului. Mi-au sunat in cap multa vreme, arzând de dorinţă să mă intorc si sa mai scriu ceva, orice, care să mă facă să cred orice vorba primita aici. Fac parte dintre acei oameni care cauta, cauta, scormonesc, pana când ajung in locuri ce ii ating sufletul si mintea. Poate de asta incerc sa dau drumul unor lucruri, pe care le credeam de nespus, doar ale mele. Sunt surprinsa placut sa stiu ca ceva a declansat in tine emotii abandonate, dar nu uitate. Anii ce se aduna in buchetul vietii mele mă invita si pe mine in excursii lungi, serpuitoare, prin intamplari adormite. Nu cred că mi-a scris cineva ceva atat de frumos. Şi exact cum spui tu…cuvinte nu mai am. Dar am o multumire enorma si un strop de curaj in plus, asa că iti multumesc din nou. A câta oară…oare?

  24. Generozitatea nu este punctul meu forte!
    Iar tu, ești o maestră a cuvintelor ce… întorc omul din drum!
    De acum înainte, va trebui să gândesc de două ori înainte de a așterne cuvintele!

  25. ….nu te gândi de două ori. Ar fi păcat. Mai bine…tac eu, şi mă bucur de ce scrii.Pot şi asta. Am făcut-o mult timp citind bloguri şi iesind in varful picioarelor.

  26. Ar fi păcat să taci, căci vorba ta clădește! Cuvântul meu așteaptă să mai crească, să se maturizeze. Dar, până atunci, tot va mai debita câteva prosticele, căci altfel nu va putea evolua!
    Și eu am tăcut multă vreme, citind, abia apoi am căpătat puțin curaj și am și scris. Dacă descopeream blogurile voastre în perioada mea de tăcere, nu m-ar fi apucat vrednicia de a scrie!

Comentariile sunt închise