Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Aventura olandeză a unei profesoare românce

Acest articol nu e scris de mine. Nu! Astăzi am un invitat. Numele ei e Olimpia Becheru şi e o femeie minunată, o mamă fericită, care tocmai şi-a căsătorit băiatul, o îndrăgostită de viaţă, de cărţi, de Italia şi de un om pe care îl are aproape necondiţionat. Povestea ei e impresionantă, o cunosc puţin, dar atât cât mi-a permis să ştiu, sunt fanul ei declarat. Oriunde ar trăi acestă doamnă gândul ei se întoarce tot la România, la şcoală şi elevii săi (nu vreţi să ştiţi de câte ori a folosit acest cuvânt în text, până să i-l cenzurez eu), la prima zi din viaţa unui şcolar, la gândul profesorului pribeag de nevoie, aşa cum pribegesc mulţi dintre noi, purtând cu ea emoţia şi recunoştinţa acelor timpuri. Azi vă trimit o poveste scrisă de ea, din acea vreme, când se deschideau porţile cunoaşterii altfel. Cine ar fi crezut că tocmai din străinătate va scrie şi aceste rânduri, acum?

„2007, luna februarie. Se aprobase un proiect european şi directoarea şcolii nu găsea pe cine să trimită cu elevii. Incredibil, nu? Nouă copii trebuiau să plece în Olanda pentru trei săptămâni. Era o zi friguroasă, când, directoarea mă cheamă la ea, şi îmi spune ferm: „Olimpia, pleci tu cu elevii!” Problema era că eu nu lucrasem la acel proiect, nu prea ştiam ce aveam de făcut, dar am fost de acord. În definitiv, era o şansă pentru toţi. Am contactat copiii, le-am spus care vor fi regulile în proiect şi pe data de 8 martie eram cu toţii pe aeroportul Otopeni. Drăguţii de ei nu mai zburaseră cu avionul niciodată şi nu încetau să mă întrebe, exact ce întrebă tot omul nedus în zbor: „Dar dacă vom cădea cu avionul?” Le-am răspuns cum nu se aşteptau: „Nicio problemă, voi cădea şi eu cu voi!” 

Halal răspuns, dar se pare ca i-am încurajat cumva şi parcă nu mai ţineau mânerele de la scaune aşa de strâns, mai ales când au venit stewardesele să servească micul dejun. În felul acesta, nici nu şi-au dat seama când am aterizat pe aeroportul Schipoli din Amsterdam. Drumul până la locul de cazare a fost extrem de interesant. Dacă din aeroport ne-a luat Wim, partenerul olandez, ne-a suit în trenul ce ducea spre Bergem op Zoom, undeva aproape de graniţa cu Belgia, de acolo am plecat cu două microbuze cu alţi doi profesori.

Stupoare! Am fost cazaţi în mijlocul unei păduri, într-o fostă cazarmă militară, devenită apoi un centru de recreere pentru copiii cu dizabilităţi, cu bucătăria în curte, într-un cort înalt care avea fermoar la uşă (semăna cu corturile indienilor din America); şi care avea toate dotările necesare, utile pentru a ne pregăti singuri mâncarea, care în acel moment lipsea cu desăvârşire.

Am împărţit copiii, care erau rupţi de oboseală şi foame, în camere, şi l-am rugat pe unul din profesorii olandezi să mă însoţească la un supermarket apropiat. Am făcut cumpărăturile necesare, dar când să plătesc, nu puteam decât cash, cardul nu era admis. N-aveam. M-a împrumutat Coor, profesorul olandez, am plătit, şi apoi ne-am întors la „bază”.

Elevii mă aşteptau cum îl aşteptau ţiganii pe Ion Creangă să le ducă mâncarea în câmp. Numai că, dacă tot eram la o fostă cazarmă, înainte de a aşeza totul pe masă le-am propus să se organizeze în grupe de câte trei elevi, pe zi, care să mă ajute în bucătărie. Au făcut o listă pe care au lipit-o pe frigider şi pe care au respectat-o până la sfârşit. Nici unul din ei nu a comentat că nu vrea să spele vasele, sau să măture, sau să cureţe zarzavaturile, chiar dacă, acasă, aceste „munci” le erau străine. Ce s-au mai ospătat cu bunătăţile pe care le-am cumpărat! Aşa a trecut şi prima zi, interesantă şi într-o continuă acomodare, chiar şi cu …cazarea.

A doua zi, cei doi profesori, cu cele două microbuze, ne-au dus la Breda, la colegiul Radius, pentru aventura olandeză din proiectul nostru comun. Am vizitat sălile de clasă, laboratoarele, cancelaria profesorilor şi atelierele, unde urma să lucrăm împreună. Aşa am avut primul contact cu o şcoală olandeză. Tinerii şcolari aveau o sală de mese imensă unde luau prânzul uitându-se pe un ecran mare de televizor la emisiuni muzicale în limba lor. Destul de impresionant. Coor, unul din profesorii olandezi de care vă vorbeam, le-a prezentat atelierul, sculele, aparatele, materialele pe care le foloseau la instruirea practică în acele ateliere de instalaţii; le-au dat echipamente de protecţie; şi au fost împărţiţi pe echipe mixte româno-olandeze, începând să lucreze împreună.  Dacă elevii mei erau surprinşi de ce vedeau, profesorii olandezi au fost impresionaţi de ei, de manualitatea lor şi de cât de conştiincioşi şi pricepuţi sunt. Plus uşurinţa în comunicare.

Pauza de prânz ne-am petrecut-o în sala  aia de mese imensă, iar copiii mei au fost surprinşi că trebuiau sa bea supa din nişte căni cu gura largă (aşa, fără tăiţei, paste sau găluşte). Ne-am mirat un pic de acel lichid căruia ei îi spuneau supă. De sandwich-urile oferite, ce să mai vorbim, că aveau ingrediente cam ciudate şi gustul la fel. De foame am mâncat toţi şi apoi ne-am întors la programul de muncă până la ora 17, când ne-am dus cu aceleaşi microbuze în „cazarmă”, la somn( 100 km distanţă). Ne-am scos însă pârleala, când intraţi în cortul indian al bucătăriei, cu echipa de servici din acea zi, am construit o oală de ciorbă românească de perişoare şi o friptura cu cartofi la cuptor, care ne-au făcut un pic mai fericiţi. Pe mine sigur, că nu mă săturam de vorbele lor: „Doamnă profesoară, în sfârşit mâncăm şi noi azi!” De, era o experienţă şi pentru ei, în a vedea că nu peste tot e ca acasă indiferent de minunăţiile pe care le întâlneam.

Aşa au urmat toate zilele primei săptămâni, iar duminica am vizitat Marea Nordului. Frumos, dar bătea vântul cam tare, deşi iar a meritat pentru că am trecut peste cel mai lung pod din Europa, de 5 km lungime, am văzut „porţile” construite de olandezi pentru a controla nivelul apei marii. Aceste porţi le-au construit după ce, în anul 1950, au murit 2000 de persoane în inundaţie. Impresionant. Mai impresionaţi au fost copiii la întoarcere, când profesorii olandezi le-au pregătit o surpriză:o cursă de carting, de care s-au bucurat enorm, într-un raliu ad-hoc cu premianţi şi câştigători; bonus masa de seară cu mâncare românească pregătită  de mine cu ajutoarele din dotare, tot în acel loc inedit.

Să nu uităm, totuşi, de ce ne aflam acolo. În săptămânile ce au urmat elevii au trebuit să echipeze 6 grupuri sanitare, cu obiecte sanitare şi instalaţii de încălzire. La finalul proiectului au terminat toate lucrările care erau şi funcţionale. Săracii de ei, îi chinuiam în fiecare seară să scrie ce au făcu
t peste zi pentru a avea pregătit materialul pentru raportul final. Le cădea capul pe masă de oboseală, dar nu se lăsau. 

Într-una din seri, cred că era 19 martie, era ziua de naştere a unuia dintre tineri. M-am gândit să-i facem o surpriză. Cumpărasem din timpul zilei un tort şi câteva cutii de bere. Când toţi copiii scriau, am trimis o fată să ia tortul din frigider, a venit, a stins lumina, şi în acel moment am început să cântăm cu toţii „La mulţi ani!” Elevul căruia îi făcusem surpriza nu înţelegea ce se petrece şi se uita la noi cam buimac. Abia după câteva minute s-a dezmeticit şi l-au năpădit lacrimile. Cred ca va ţine minte toată viaţa acest moment. Le sărise oboseala şi celorlalţi, şi limbile li s-au dezlegat după câteva guri de bere.

Într-o altă duminică (am avut parte de trei duminici în proiect) am vizitat Rotterdam-ul. Un oraş cu arhitectură modernă pentru că a fost distrus în totalitate în cel de-al doilea război mondial. Podul Erasmus ne-a impresionat pe toţi. Pe acest pod circulau maşini şi tramvaie, dar, atunci când treceau vapoare de gabarit mare, se întrerupea circulaţia pe el, şi se ridica fără să se audă nici cel mai mic zgomot. Navele treceau, iar apoi podul cobora la orizontală, reluându-se circulaţia. Pentru a trece dintr-o parte în alta a oraşului am folosit linia de metrou care avea traseul pe sub apă. Tot atunci am făcut o mică croazieră pe Marea Nordului în care am admirat şantierele navale, unde se mai construiesc şi azi nave din lemn după modelul vikingilor. 

 În cea de-a treia duminică am vizitat Amsterdam-ul cu ajutorul unei românce, jurnalist la Radio România Actualităţi. Ne întâlnisem cu câteva zile în urmă, când ea venise să ne ia un interviu. Interesant a fost faptul ca am început interviul în limba engleză, ea neştiind că eu eram româncă. În momentul în care m-a întrebat: „De unde sunteţi?” şi eu i-am spus „România” ea a făcut ochii mari şi mi-a spus în frumoasa noastră limbă: „Haideţi, doamnă, să vorbim româneşte!” Şi aşa am făcut, şi eu, şi elevii mei. Ne-am împrietenit uşor şi ne-a propus să venim la Amsterdam unde ne putea arăta locuri interesante. Aşa că, în cea de-a treia duminica ne-am suit în tren şi am ajuns acolo. I se mai spune şi mica Veneţie pentru că are multe canale. L-am vizitat din vaporaş. M-a impresionat arhitectura construcţiilor, a podurilor şi parcările imense de biciclete, cred ca erau mii. Claudia, aşa se chema jurnalista, ne-a condus apoi la muzeul Heineken, unde copiii mei s-au distrat copios. Au un stil olandezii de a-şi pune în valoare ceea ce au, ca pe mine m-au lăsat fără „parole”.

În ultima sâmbătă a perioadei proiectului am fost cu elevii în Belgia, la Antwerpen. Un orăsel aproape de graniţa cu Olanda. Acolo am avut ocazia să vizităm grădina zoologică, în care au putut vedea tot felul de animale care trăiau libere într-un habitat special amenajat pentru ele. Îi vedeam uimiţi când ne opream în faţa zonelor cu girafe, elefanţi, delfini, foci; pentru că ei nu mai văzuseră în realitate aceste animale. Într-o altă zi am vizitat staţia de epurare de la graniţă cu Belgia, unde exista o singură persoană care supraveghea toate instalaţiile. Totul era automatizat, iar apa care ieşea din staţie avea puritate 98%. Clipe de neuitat pentru toţi, zic.

Dar, timpul s-a scurs cu repeziciune şi am ajuns în ultima zi, când partenerii olandezi ne-au pregătit o zi festivă cu barbeque, muzică şi dans. Elevii mei au primit certificatele de participare la proiect în mod festiv, şi multe cadouri. Le vedeam feţele fericite, iar eu, în sufletul meu, mă simţeam împlinită. I-am ajutat să iasă în lume şi să înţeleagă cât de important este să ai o educaţie, să ştii o limbă străină şi să cunoşti o meserie. Azi, mulţi dintre elevii cu care am fost în Olanda lucrează în străinătate, şi-au făcut firmele lor şi cred că experienţa de acolo le-a dat încredere în ei, şi curajul de a merge pe drumul lor în viaţă.”

Aceasta este o poveste a unei experienţe din viaţa mea de profesor, de care mi-e dor şi după care voi tânji mereu, oriunde m-aş afla. M-am lungit, dar cele trei săptămâni de aventură olandeză nu mi s-au părut a putea fi comprimate. Sper să găsiţi şi voi farmecul în aceste vorbe şi să vă amintiţi de perioadele voastre unice pe care le-aţi povesti altora.

 Vă mulţumesc.
Olimpia Becheru.

 

 

26 de gânduri despre „Aventura olandeză a unei profesoare românce

  1. Multumesc frumos, Adriana. Iti multumesc si in numele elvilor mei care, ca si mine, s-au imprastiat in lume sau o parte au ramas acasa. Oricum, eu tin legatura si acum cu ei pe facebook si ma bucur de realizarile lor. Aceasta experienta a proiectului le-a dat incredere in ei insisi pentru a-si lua zborul in viata.

  2. Ei, curând nu-mi vei mai multumi mie, ci celor care vor citi aceste randuri şi vor inmagazina o experienta adevarata a unui om. In plus, nu! Azi refuz să mă gândesc la elevii tăi, ci doar la profesoara lor, asa cum şi in povestea lui Norocel, protagonist era elevul, nu profesorul. Povestea e frumoasă şi mulţumesc că ai scris-o. Eşti primul oaspete al blogului meu. Poate va mai avea şi altcineva curaj! O noapte plăcută!

  3. Multumesc , Adrian !Da, nu a fost usor avand in vedere ca trebuia sa gestionez absolut tot : activitatile din proiect impreuna cu partenerii olandezi, mancarea de fiecare zi ( cumparam in fiecare zi 11 paini feliate si alimente in valoare de 80 de euro), gestionarea banilor ( de mult ori nu dormeam noaptea pentru ca faceam socoteli ca sa-mi ajunga banii ), sanatatea elevilor, spalatul rufelor si uscarea lor ( noroc ca aveam o masina de uscat rufe), curatenia in locatia de cazare, legatura cu parintii elevilor, cu directiunea scolii.

  4. Da! Uite cum apar amănunte care te-ar face să mai scrii încă pe atât. Ştii că e citit binişor articolul, Olimpia? Semn că încă mai vrem să ştim şi să cunoaştem şi astfel de aventuri…

  5. Minunat articol, minunata profesoara. Adriana, ai avut o idee extraordinara, iar povestea Olimpiai m-a furat, mai ales ca si eu si eu am nostalgia elevilor cu care am lucrat, desi nu am experiente de genul asta de impartasit.
    Savuroasa si descrierea experientelor culinare romanesti pe taramuri olandeze, dar ultimul paragraf m-a sagetat a lacrimi. „experienţa din viaţa mea de profesor, de care mi-e dor şi după care voi tânji mereu, oriunde m-aş afla”- asta inteleg mai bine ca orice altceva.
    Multumim, Adriana si Olimpia, pentru experienta impartasita cu noi!

  6. Vrei să spun ceva? Eram sigură, dar sigură, că dacă vei ajunge să citeşti povestea scrisă de Olimpia, pe care eu doar am găzduit-o cu drag, ea fiind totuşi în postura de invitat surpriză, vei vedea dincolo de cuvinte şi intâmplări. Unu…pentru că şi tu găzduieşti povestile lui Cristi, parcă, şi doi din postura ta de fosta profesoară. Mulţumim noi, Dana…pentru că ţi-ai rupt din timpul tău când în jurul nostru ne trag de mânecă şi alte poveşti.

  7. In 25 de ani de cariera am adunat destule aventuri. Aceasta, din Olanda, a fost doar una dintre ele. Iti promit, Adriana, ca-ti voi mai trimite si alte materiale. Promit, un pic mai scurte pentru a putea fi citite cu usurinta.

  8. Iti multumesc frumos Dana, draga mea colega de breasla, ca poti intelege mai profund ceea ce sta in spatele cuvintelor. Meseria de profesor este una care se face cu mult suflet, si asta mi-ai confirmat si tu acum prin raspunsul tau. Ne intra in sange si cred ca devine ceva care face parte din noi. Apropo, cred ca si tu ai avea ceva sa ne spui : o patanie, o aventura, un eveniment mai deosebit.Te provoc asa cum Adriana m-a provocat pe mine. Cred ca e ceva molipsitor.Nu de alta, dar multi nu stiu ca a fi profesor nu inseamna doar a preda lectiile si atat.

  9. Olimpia, Dana e una din fetele care au deja blog, şi te voi directiona spre ea imediat. Dana scrie intr-un mod in care te vei regăsi cu sigurantă. E directă, sinceră, îşi pune sufletul pe tavă şi oferă niste subiecte la care meditezi şi după ce pleci de pe blogul ei.

  10. Cei care citesc sunt fostii mei elevi. Au inceput deja sa reactioneze. Dau like sau chiar si comenteaza, cum a facut-o Alexandru.Eu nu pot sa nu ma gandesc la elevii mei. Protagonistii sunt ei. Daca nu ar fi fost ei, eu nu as fi avut ce scrie.

  11. Numele meu este Felicia,imi face mare placere sa citesc acest articolo avand in vedere ca eu am fost singura fata din cei 9 elevi si eu am trait acele clipe foarte foarte frumoase alaturi de Doamna Becheru si de ceiilalti 8 colegi.
    Daca as putea sa construesc o masina a timpului asa faceo sa ma pot intoarce in timp sa mai retraesc acele clipe.

    Va multumesc inca o data Doamna Becheru si de cate ori am ocazia ptr acea experienta. Va pup cu drag.

  12. Felicia, scrii precum un blogger. Deci tu esti mititica din fotografie? Mă bucur să te am aici in vizita şi cred că vei găsi mai multe povesti de acum incolo pe blogul Olimpiei. Multumesc pentru comentariu. Sunt impresionată!

  13. Ai vazut cat de repede am actionat, Adriana? Doar ca mai trebuie sa ma lamuresc cum se gestioneaza un blog. Emilio mi-a cerut azi sa-i fac si lui un blog. In modestia lui nu s-a gandit niciodata sa-si faca un blog. Si ar fi interesant de citit ceea ce scrie el. Are un stil care ma uluieste. Un talent care pana acum a stat in umbra. Sa facem lumina!

  14. Vorbeam ieri cu Felicia in privat pe facebook si imi spunea ca a plans de fericire ca nu am uitat aventura noastra din Olanda. Da, Adriana, dupa cum ai vazut, elevii mei au si percutat. Ma simt obligata sa continui. Gata, nu mai pot da inapoi.

  15. Felicia, eu iti multumesc tie si celorlati colegi ai tai. Fara voi, aceasta aventura nu ar fi fost posibila. De masina timpului ce sa mai vorbim ? Eu zic ca totul este posibil, chiar si in alta formula, diferita de cea in care eram acum 6 ani ( Doamne ce a trecut timpul!)

  16. Adriana, copiii mei sunt extraordinari. Stiu eu ce am ” crescut”. Cu siguranta vor mai aparea si altii cu comentariile lor. Stai ca asta este abia inceputul. Trebuie sa recunosc ca si pe mine m-au impresionat reactiile lor.

  17. Olimpia, tu imi amintesti de proful de geogra al baiatului meu, care le-a fost elevilor ca un tata, ca un frate mai mare, care i-a invatat despre viata chiar mai multe decat despre geografie. Si multi dintre ei continua sa il caute, desi au terminat de mult scoala, se converseaza cu el pe fb… E tare placut sa intalnesti asemenea oameni si tare ma bucur ca te avem si esti de-a noastra!

  18. Olimpia, accept provocarea ta, desi eu am mai scris despre elevii mei. Nu despre viata mea cu ei, ci despre ceea ce au ajuns ei acum.” Profa de pe Facebok” e o serie de trei articole pe care le-am pus in slajba unei eleve ajunsa acum tanara profesoara de romana- de exemplu. Dar am sa ma gandesc…poate iese ceva….

Comentariile sunt închise