Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Norocel

Norocel voia şi el la școală. Avea 6 ani, dar toată lumea îi spunea că e prea mic, că nu-şi poate căra ghiozdanul, că nu se vede din bancă, că e emotiv şi s-ar putea sa se piardă în emoţii. Tot felul. Norocel, care deja cunoştea abecedarul, şi învăţase singurel tabla adunării şi scăderii, în zilele când nimeni nu voia să se joace cu el, nu renunţa cu niciun chip. Săraca maică-sa, a bătut pe la toate uşile, de la inspectorat, la doctori, de la doctori, la cancelaria şcolii de cartier, că nu-şi permitea să îl lase teleleu prin oraş; primea, săraca, acelaşi răspuns: e prea mic. Poate la şcoală specială.
Cum să-i spună ea lui Norocel că trebuie să meargă la şcoală specială? Când nu ştia unde să mai meargă, se întâlni, ca din întâmplare, cu un domn care căra nişte dosare la subraţ iar în cealaltă avea o servietă ce îl incomoda niţel. Mia, mama lu’ Norocel, îl ajută să deschidă uşa biroului. Asa se deschise şi pentru ea, tot ca din întâmplare, discuţia despre motivul pentru care se afla ea pe hol: Norocel. Nu are rost să vă mai ţin în suspans, dar se pare că domnul cu pricina, înduioşat de rugăminţile femeii, semnă actele ca băiatul să ajungă la şcoală, aşa cum dorea. După ce plecă de acolo, Mia află că acela fusese chiar directorul, la care nu ajungea datorita unei secretare ţâfnoase care îl tot dădea ca dispărut şi ocupat. Mulţumi cu glas scăzut, apoi îi mulţumi lui Dumnezeu că o adusese acolo, fix în acel moment.
Trecu ceva timp de la înscriere, şi veni şi vremea începutului de an şcolar. Mia luă ghiozdanul lui Norocel, un buchet de crăiţe şi dalii roşii ca focul, împodobite cu un fir de dantelă de bumbac croşetată chiar de ea, îşi mângâie copilul pe creştet, îl prinse de mână şi se prezentă în careul de unde copiii se încolonau spre clasele lor. Lumea se uita la ei ca la urs. Mia îl creştea singură pe Norocel. Nu ştia cum era să împartă cu cineva bucuria asta. De la început, de când în urma iubirii ei de o seară rătăcită, află că e însărcinată, a ştiut că aceasta va fi provocarea ei în viaţă.
Nu ştia, în schimb, că va fi şi atât de specială. Bărbatul cu care se iubise era falnic precum un stejar, şi nici ea nu era vreo pişpirică. Doar că Norocel, cu numele lui de Alin, în realitate, se dovedi a fi un înţelept şi un copil vesel care nu simţea diferenţele vieţii decât atunci când nu ajungea uşor la borcanul cu biscuiţii lui speciali. În rest, totul era firesc ca şi când cei diferiţi erau ceilalţi, nu el. Directorul o zări pe Mia şi îi înmână o foaie pe care era scrisă numele clasei şi învăţătoarei. Cu un aer complice o urmări cu privirea spre a-i simţi reacţia. Mia căută ecusonul celei care-şi strigase deja copiii ce avea să-i păstorească şi înlemni: era o fată care nu avea mai mult de 23 de ani, dar părea şi mai copilă, măruntă şi firavă precum un porţelan, cu un zâmbet larg şi ochi vii, strălucitori.
 Îl împinse uşor pe Alin, devenit din momentul acela, în loc de Norocel, cu buchetul ei de flori…altfel decât al celorlalţi părinţi. Se întoarse spre director într-o mulţumire scurtă, cu o lacrimă firavă, neprelinsă pe chipul fericit. Învăţătoarea îl privi pe Norocel al nostru cu aceeaşi privire pe care o împărţi tuturor. Singura diferenţă pe care o făcu cu el, a fost să îi dea un dulăpior, şi doua rânduri de cărţi, pentru a nu le mai căra pe cele de acasă iar la şcoală. Aşa, ghiozdanul lui Alin…cel voinic acum, nu mai cântarea mai mult decât el. Norocel începuse cu dreptul, dar el nu ştia nimic din şirul acestor favoruri divine şi coincidenţe speciale.
El trăia emoţia şcolarului privit cu ochi de adult responsabil. Copiii? Ei, copiii l-au privit cumva curioşi la început, dar când au văzut că Norocel era printre puţinii care cunoşteau literele alfabetului,  că putea număra, aduna şi scădea şi nu răspundea neîntrebat, ca şi când nu era deţinător de adevăruri şi cunoştinţe mai presus decât ei, nu lăsa decât drag, admiraţie, şi chiar respect în ochii lor. Prin clasa a patra, Alin era numit băiatul directorului, dar asta e altă poveste despre soartă şi noroc.
Azi, în prag de început de scoală, când îmi revin amintiri cu pojar de clasa întâi, dar şi  de alte începuturi, când părinţii mei erau tineri, frumoşi, emoţionaţi şi mândri, mi-am permis să aştern câteva vorbe despre bucurii nesperate din prag de scoală. Succes, vouă, cei ce simt încă asta prin pruncii voştri! Celorlalţi ….eliberaţi amintiri ce v-au marcat. Eu asta am făcut.

25 de gânduri despre „Norocel

  1. Inca o dovada ca esentele tari stau in flacoane mici!
    Au trecut 20 de ani de cand l-am dus pe Copilu de mana la scoala in clasa intai si imi amintesc ce mandru era ca are papion si cum cobora scara tinand dunga pantalonilor intinsa, sa nu se sifoneze.:))

  2. Emotia primei zile de scoala n-o s-o pot uita! :)) Nici altii n-au uitat! 🙂 Am plans cu sughituri, pentru ca nu voiam sa merg la scoala! Dar m-au lasat acolo, in banca a IV-a, pe randul din mijloc, langa o fetita la fel de firava – care mi-a devenit prietena si am strabatut ani impreuna!
    Si nu voi uita ultima zi de scoala: am plans de fericire ca – in sfarsit! – s-a terminat! 🙂
    Minunate amintiri au trezit randurile tale. Noroc cu Norocel! 🙂

  3. Frumoasa poveste si pentru cine vrea sa vada si inteleaga, e plina de miez, de invataminte. Poti reusi si atunci cand toate par sa-ti fie potrivnice.
    Plin de farmec modul tau de a marca evenimentul. Aproape ca uitasem de inceperea scolilor… 🙂

  4. Din nefericire, se intampla rar ca un copil ajuns scolar sa nu stie deja ca este diferit de ceilalti. Societatea, noi, oamenii, copiii nostri, cu totii avem grija sa ii facem sa simta diferentele, sa se simta exclusi, sa stie ca nu sunt ca ceilalti.
    Am vazut de multe ori, de prea multe ori parinti care isi trageau copiii de maneca pentru a nu intra in contact cu cei diferiti, chiar daca nu aveau boli molipsitoare si nu le faceau vreun rau. Eu sunt pasnica de felul meu, dar pe acesti parinti i-as bate pana cand ar lesina!

  5. Povestea asta mi-a inspirat-o un caz real dar nu trăit de mine ca si copil. Ci ca adult. Şi omul ăla chiar a reuşit. Şi in liceu am avut un coleg mic de statura, dar la limita, ca să zic asa. Acum la reintalnirea noastra dupa multi ani arata cel mai tanar dintre noi, cel mai tonic, plin de viata, cu trei copii acasa, frumusel, cu simtul umorului peste masura, cu reusite normale, dar notabile, cu o sotie frumoasa, desteapta, doctor in literatura germană. Ei sunt modele pentru mine. Cât despre acei parinti, nu-mi stric eu povestea cu Norocel …cu imaginea asta, dar tare as face echipa cu tine.

  6. Cu fiecare poveste nouă măreşti doza de emoţie.
    Ieri am fost la şcoala cu Kărluţa, a început clasa a VII-a, şi am regăsit emoţia din curtea şcolii, şi bucuria copiilor care se revăd după lunga vacanţă de vară!

  7. Acum chiar ca m-ai provocat,Adriana.De trei ani am incheiat activitatea mea ca dascal plecand in lume. Si totusi, inceputul fiecarui an ma emotioneaza.Stiu ce inseamna si ce este in sufletul unui profesor. Tu ai redat imaginea copilului, dar cati dintre parinti isi pot imagina ce emotii au profesorii la inceputul fiecarui an scolar, si durerea la sfarsitul acestuia. Eu o spun din proprie experienta.Cu fiecare generatie ramanem mai goi pentru noi daruim suflet elevilor nostri.Pot spune ca sunt un dascal care i-a considerat pe elevii sai proprii copii si asa i-am si tratat.Poate de aceea multi dintre ei, care acum sunt studenti sau au terminat facultatea, ma cauta pe facebook pentru a ma intreba ” Ce mai faceti doamna diriginta sau doamna profesoara? ” Nici nu-ti poti imagina ce bucurie am in suflet cand ii regasesc si cand imi dau seama ca prin ceea ce am facut i-am ajutat sa devina ceea ce sunt astazi.Am ochii plini de lacrimi, scriind acum, pentru ca ma doare ca nici in acest an nu am mai putut sa fiu ACOLO unde simteam ca-mi este locul.A trebuit sa plec, sa las tot, pentru a nu continua sa fiu bataia de joc a guvernantilor.Cu salariul pe care-l aveam era imposibil sa supravietuiesc. M-am simtit lovita pentru ceea ce stiam ca pot face, pentru pregatirea mea si pentru faptul ca ma simteam umilita.Pe de alta parte sunt fericita ori de cate ori mai adaug un fost elev pe lista mea de facebook. Asta este dovada ca nu am trait degeaba.

  8. As fi vrut sa ma bucur si eu de prima zi de scoala, ca dascal. Vezi, tu, Adriana, nu stiu cati parinti isi pot imagina ce emotii au profesorii la inceputul fiecarui an scolar si ce durere la plecare fiecarei generatii. Simti ca-ti ramne un gol in suflet atunci cand ei pleaca si tu ramai.
    De trei ani am hotarat sa nu mai suport umilinta din partea guvernantilor si sa plec in lumea larga.Si totusi, fostii mei elevi ma cauta, imi cer prietenia pe facebook, ma intreaba ” Ce mai faceti doamna diriginta sau doamna profesoara?” Pentru mine elevii mei au fost copiii mei si asa i-am tratat, asa ca ma cauta pe facebook, ma gasesc si nu uita niciodata sa-mi multmeasca pentru ceea ce i-am invatat ( nu numai materiile de scoala, ci si multe sfaturi de viata).
    Mereu ma intreaba cand vin in tara sa bem o cafea impreuna. Sincera sa fiu, am anuntat doar pe cativa dintre ei de venirea mea de teama ca nu as fi avut destul timp sa ma intalnesc cu toti. Cei pe care i-am anuntat mi-au dat intalnire si bineinteles ca am fost prezenta. Una dintre eleve urma sa aiba nunta chiar in ziua in care avea si fiul meu nunta. S-ar fi bucurat tare mult sa merg la nunta sa.Mi-au adus un buchet imens de trandafiri aurii, asa cum faceau si cand erau elevi. Acesta era gestul lor de respect si multumire pentru mine. La inceput am avut fiecare un moment de retinere in care ne studiam ( a mai imbatranit profa, au mai crescut copiii, s-au mai maturizat ). Acestea erau gandurile care ne umblau prin minte. Apoi atmosfera s-a destins si fiecare dintre noi a inceput sa povesteasca despre ceea ce a facut dupa terminarea scolii, si eu despre ceea ce fac in occident. Pacat ca timpul s-a scurs repede si a trebuit sa ne despartim. Ne-am promis ca vom tine legatura pe facebook si fiecare a plecat pe drumul sau. Cine stie cand ne vom mai intalni si daca eu voi mai reveni curand ACASA !Raman doar cu amintirea primei zile de scoala si cu un gol in suflet.

  9. Adriana, nu imi mai amintesc prima zi de scoala din viata mea, dar mi-o amintesc pe aia din primul an de liceu si imi mai amintesc ca am plans in hohote uitandu-ma pe geam in primul 15 septembrie cand eu nu am mai mers la scoala. Pentru mine liceul si facultatea au fost o placere, generala mai putin, dar cand nu am mai mers la scoala m-am simtit pustie.

  10. Adriana, mi-au dat lacrimile. Nu stiu cum reusesti tu sa pui cuvintele asa, dar de multe ori, citindu-te, ma trece un fior si ochii ma inteapa. Te-as strange in brate atunci…te strang in brate in gand, de departe si totusi atat de aproape, draga mea draga. Ai un talent napraznic.

  11. Ştiu că ai fost cu muraturile, te-am asteptat la cele doua articole ale mele: nu-i somn lin, e somn divin şi obsesia fericirii…varianta mea. Sunt tare mandra de ele. Acolo m-am simtit eu. Şi de asta imi place mie clubul psi de mor. Datorita provocarilor pe care mi le ofera scot din mine un nu stiu ce. Norocel e o intamplare frumoasa, dar care putea sa aiba alt sir. Asta nu a avut. Din fericire. Te imbratisez si eu cu drag. Cum ştii tu sa ma aduci intr-o stare…Multumesc…

  12. Cum nu ai mai mers la scoală? Ai mers dar nu ai mai stat in bancă, ci la catedra. Eu asa am inteles de pe blogul tau că ai predat franceza. Imi place ce spui, imi place sa descopar si oameni pentru care scoala inseamnă totul.

  13. Ei, eşti tu drăguţ! Povestea are din start elementul cu emotie. Ce-mi place când imi vorbesti de fetele tale. Eu in locul tau doar despre Măriuca si Karla as scrie. Astea emotii! Reale!

  14. Întâmplarea asta m-a marcat. Dar eu cunosc ceva oameni admirabili cărora viaţa le-a dat de furcă fizic, dar ei s-au descurcat mai bine decat noi, astia intregi, si asta pentru că ei chiar se bucura de fiecare reusita. Vărul meu, cel mai mare dintre noi, a fost grefier respectat in Brasov, acum e in pensie. A avut un accident de mic. Tot ce a reusit in viata a fost fix prin puterile si mintea lui. Iar copiii lui sunt doxa de carte.

  15. Ieri, eram pe fugă. Mi se pare nedrept să citesc un comentariu atat de sensibil şi să-i raspund printre pauzele mele de la munca. In primul rand, de cand nu ai mai venit pe blog, cred ca ai vazut că mesajul tau din comentarii nu mai apare instantaneu. Asta ca sa nu-ţi mai faci griji si sa mai scrii altul. Acum referitor la ce spui, nu-mi pot imagina suferinta ta cu adevarat, si as minti sa spun că pot asta, pentru ca emotia ce o trimiti pare greu de cuprins. Traim vremuri incerte şi rezultatele par sa ne departeze de ce dorim a face cu adevarat. Am scris o poveste despre un copil care a primit ca dascăl tot un copil. Un copil dascal tolerant, bun şi frumos, ingaduitor şi ferm, fara să faca diferentele pe care eu, uneori, le-am simtit in viata. Despre dascali mi-e greu sa scriu. Am multi in capsor pentru care respectul meu nu e de ajuns.Mă gandesc că poate scrii tu ceva despre profesia ta de dascăl, ceva intre poveste si informare şi o punem aici, pe blog …ca si guest post. Dacă vrei, astept un mail. Pana atunci, nu vreau lacrimi…ci bucuria care o simt eu gandindu-mă ce n-as da sa am jumatate din pregatirea ta. Din păcate, nu o am.

  16. Vezi ce puteri ai? Ai făcut printr-o intalnire de taină cu foştii tăi elevi să o poti purta in suflet ca o replica a unei prime zile de scoala cu trandafiri aurii şi emotii la fel. Asta mă emotionează la tine. Iar acasa vei veni, poate nu curand dar vei veni. Şi atunci tot vei gasi la o cafea un fost elev care sa te intrebe simplu: „Ce mai faceţi doamnă profesoară?”

Comentariile sunt închise