Uneori când scriu despre copilăria mea mă minunez cum îmi amintesc detalii, oameni, fapte, gesturi şi cuvinte, care cu o clipă înainte păreau zidite într-un colţ al inimii. Conturându-mi imaginea, fiecare lucru parcă ţâşneşte de acolo şi sparge orice amintire pietruită. Poate de asta mă mir că nu îmi amintesc primul sărut. Nu ştiu deloc cu cine anume mi-am unit buzele pentru prima dată. Reclama asta noua la tv, mi-a adus în minte amănuntul ăsta care nu-mi dă pace. Oricât aş scormoni printre cotloanele sufletului meu, amintirea dorită… nu o găsesc.
Se spune că primul sărut şi prima dragoste nu o uiţi niciodată. Banal, nu? Categoric că e banal, dar amintirea mea unde e? De ce nu e? Habar nu am! Băiatul care mi-a câştigat atenţia, şi nu numai, există încă prin filele poveştilor mele cu prime întrebări, senzaţii şi curiozităţi. De ce n-ar fi? A fost primul meu reper. Primul prinţ. Prima joacă. Prima mare întrebare: de ce eu? De ce noi? De ce acum? A rămas reper de bun simţ, de timpuri pierdute, de atenţie, dar mai ales de ambiţie. Să-i atribui lui primul sărut? Sigur nu a fost cu el. N-aş fi aşteptat atât, deşi ar fi meritat. Curiozitatea mea sigur era mai mare. Şi chiar dacă nu ştiu asta concret, simt că primul meu sărut trebuie să se fi întâmplat mai devreme. Oricum nu reţin nimic, şi uite că teoria mea, cum că unele amintiri ţâşnesc de acolo de unde sunt dosite atunci când vorbeşti despre ele, azi nu se aplică.
Mama îmi povesteşte amuzată o întâmplare a copilului de doi ani ce eram: pupăcios, energic şi uşor agresiv. A rămas de pomină, şi era povestită la orice reuniune care avea ca subiect dragostea şi manifestările ei. Nu e mare lucru, dar cum pupatul oamenilor era o îndeletnicire uşoară, probabil refuzul unui băieţel din preajmă, care se îndoia de sinceritatea gesturilor mele, mi-a scos la iveală agresivitatea de care aminteam. L-am înşfăcat bine de guler, zice mama, şi i-am poruncit: ” Pupă-mă, mă urâtule!”.
Probabil ăsta va rămâne şi primul meu sărut. Un sărut furat, agresiv, inocent şi povestit de alţii. Tot nu ştiu care e cel original. Şi pentru că nu ştiu, îl voi atribui celui de care aminteam, pentru că e clar că orice curiozitate aş fi avut eu până la cei 15 ani şi ceva, sigur nu a avut o însemnătate prea mare. Romantismul meu niciodată nu a fost bine dezvoltat. Şi să vreau să vin cu esenţe poetice, metaforice şi literare despre povestea primului sărut uitat, nu mi-ar ieşi.
Niciodată nu am înţeles de ce în partea asta în care îţi bubuie capul, trupul şi inima ai nevoie de lumânări şi petale de trandafiri, sau cearceafuri de mătase. Aţi dormit mai mult de o seară pe cearceafuri lucioase de satin? Şi aţi reuşit? Mie îmi este frig. Asta şi pentru că la Braşov, vara pică într-o joi. Parcă vara asta are şi vineri, că eu o simt mai de-a mea. Iar am fugit de la subiect. Ah….. şi lumânările! Păi, vă spun eu că mi-a trecut tot romantismul, când la o întâlnire, pe exclusiviştii mei pantofi Bally, a picat toată ceara de la lumânarea de pe masa ce îmi era pregătită.
Acum nici nu mai vine vorba despre lumânări, când casa mea stil cabană e tapetată toată în lemn. Fug de foc ca de dragoste cu forţa. Şi uite aşa mă întorc eu mai în zilele noastre, când sărutul dintr-un 18 august 2005, rămâne cel mai frumos sărut din viaţa mea. Întâmplător sau nu, doar cu o diferenţă de o zi, pe 19 august 2006, aveam să îmi unesc destinul în faţa lui Dumnezeu cu cel care mi-a oferit amintirea unui sărut memorabil. Cu voia voastră, poate fi acesta primul meu sărut adevărat sau devin prea romantică şi tocmai spuneam că nu mă pricep? Hmmmmm……
Ai dreptate, Adriana, nu primul sarut e cel cu adevarat memorabil si cel care conteaza! La fel cum e si cu iubirile, o fi prima iubire cea care nu se uita niciodata, dar in cele mai multe cazuri nu prima e cea mai importanta, ci ultima…
„primul sarut” hm…. eu mi-l amintesc perfect….. Aveam 12 ani !!!! Nu voi uita niciodata …. Joc de copii !!! Destinul …. Si acum am plin de saruturi de la acelasi om !!!! Oh adi m-ai conectat la „masinuta” timpului…sunt in 1986 !!!(acum 27 de ani)….. Mersi !!! Te pup …esti extraordinara ! Que c'est beau … (ce frumos)
Draga mea Diana, tu eşti dovada că se poate, că totul poate fi ca intr-un basm început devreme şi dus dincolo de realitate, tocmai prin realitatea faptelor şi iubirii voastre. Faptul că era ziua ta, nu cred că era o întamplare ci un mod magic de a fixa in timp reperul atat dorit de noi ceilalti. Traiti frumos ca până acum,dragii mei.
Nu ştiu, Iuliana. Poate fi şi asta o consolare dulce-amăruie. Când pierzi amintiri îţi creezi altele. Eu am primit o poveste şi o viată nouă când mă aşteptam mai puţin, iar sărutul acela, deşi, recunosc, au mai fost câteva inaintea lui, cu acelasi om, mi-a pecetluit credinta. Totdeauna am stiut că voi avea povestea mea deosebita, şi clipa aceea mi-a dovedit-o. Prefer să cred în sărutul care contează. Mulţumesc de popas, Iuliana!
ciudat, dar nici eu nu-mi aduc aminte care a fost primul sărut. dar probabil e primul de care îmi aduc aminte, cel sau cele dinainte probabil nu au contat
Ei, Călin! Ai venit în vizită? Cu sărut, despre sărut sau nu, mă bucură coltul tău. Mi-a plăcut. Cum spuneai….exact ca toate lucrurile …care contează!
măi, recunosc, recunosc… nu-s pupăcioasă. şi nici nu am habar care o fi fost primul… o fi greşit? habar nu am… da îmi place să cred că o să-mi amintesc cândva. 😀
măcar numai ca să îţi spun!
Deci nu sunt singura ce nu-şi aminteşte. Lasă că nu-i bai, cum zice Iuliana, altele contează…
Eu imi amintesc perfect de primul sarut, dar nu voi face publica destainuirea, ca sa nu las loc interpretarilor rautacioase. :)))
Si da, ai mare dreptate. Nu prea conteaza care a fost pprimul, ci care a fost cel mai important.
Ramane sa mai povestesc baietilor mei despre „pupa-ma, ma uratule!”. :)))
Vrei să-ţi spun un secret? De când scriu, nu e clipă să nu te am în minte. Aş fi putut numi blogul liniştit: Scrisori către Vienela. Probabil aşa sunt construită: din suma lucrurilor şi a oamenilor care …contează.
Adi scumpa, aproape ca nu se mai intampla sa intru pe fb sau pe vreun blog si sa nu vad ca m-ai pomenit. Ma ard obrajii, imi creste pulsul, simt o bucurie imensa si nemeritata, simt ca te-as lua in brate si nu ti-as mai da drumul, ca m-as face mica si as ramane langa tine ascunsa. Cat de bine suna Scrisori catre Vienela si cat de potrivit este! La fiecare postare simt ca a fost scris pentru mine sau despre mine. Stii ca te iubesc?
Ştiu! Dacă m-ai cunoaşte, şi într-o zi se va întâmpla şi asta, ai vedea că eu de fapt sunt foarte reţinută. Dar am învăţat, în timp, o lecţie: că oamenii nu au de unde şti ce simţi dacă nu le spui. Eu nu mă raportez la nimic. Îmi trăiesc viaţa intuitiv. Totuşi, recunosc, îmi eşti reper când mă iau valurile acestei lumi necunoscute mie. Şi îmi revin brusc. Indiferent de stare. Asta cred eu că m-a făcut să-ţi spun vorbele de mai sus. Te sărut, draga mea!