Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

ACUM şi ATUNCI ! (25 DE ANI)

ACUM….ceva vreme:

Nicio parte din mine nu mai răspundea firesc. Ajunsesem să nu mai aud, să nu mai captez nimic din afară, să mă golesc de tot ce adusesem singură în viaţa mea, prin acţiunile şi păcatele mele. Învăţasem, cumva, să convieţuiesc cu ele, dar nimeni, nici chiar instinctul, nu mă învăţase să trăiesc cu vina lor. Ce anume mă adusese în anumite situaţii? Câte ispite dogoritoare mi-au dat târcoale până am cedat uneia? Cât de puternică îmi apărea înaintea mea, şi cât de vulnerabilă apăream eu în faţa ei? De unde am avut puterea să mă adun şi să merg mai departe? Cine mi-a fost sprijin? Cine mi-a fost călău? Cine a plâns? Dar mai ales cine a râs? De la cine au venit întrebări nepotrivite, ca şi când lor nu li se putea întâmpla sa fie vreodată slabi, mici şi mediocri? Nu? Ce noroc! Ce bucurie! Ce fală! Ce îndepărtare…pentru mine.

Din momentul acela, omul respectiv nu-mi  mai atingea viaţa, nici măcar tangenţial, punctiform sau alte definiţii înghesuite într-un manual de liceu. Să fi fost liceul meu? Posibil. Doar că, acolo nu merg cu gândul decât rar, într-o încercare de împăcare cu mine, cea de ATUNCI.

Cea de ATUNCI, cea de ACUM? Ce rătăcire efemeră prin aducerile mele aminte, cu raport de elevă fără identitate, fără bucurii, cu vertebrele smulse din faşă, odată cu celulele ce purtau prin ele emoţia dezastrului.
Cunoaşteţi întrebarea aia : dacă aţi putea schimba un singur lucru din trecutul vostru, care ar fi acela? Aş răspunde pe nerăsuflate, chiar dacă aş fi tentată sa schimb vreo 20 de ani din viaţa mea, dar m-aş rezuma doar la o singură perioadă: liceul.

Cel mai nepotrivit lucru cu putinţă care mi se putea întâmpla. În vremuri tulburi, cu un caracter labil pe care nu-l puteam ascunde uşor, cu depărtarea de locul în care trăisem 14 ani de zile,(Braşovul) dar mai ales, cu demnitatea sfărâmată de oameni mari.

Dar nu amintirii acesteia îi voi da drumul, eu, să zburde sălbatic prin mine. Nu! Nici oamenilor mari de ATUNCI, nici celor mici, dar mari ACUM, prea mari uneori pentru mine. Nu! Las liber efectul pe care l-a avut perioada aceea asupra mea. De acolo, mi-am împrumutat nesiguranţele. Acolo, s-au sădit prima oară în mine bulbii supravieţuirii, într-o lume ce îmi arăta colţii, doar. Şi, care, nu-mi zâmbea, nici măcar, pentru o clipă. Mă făceam mare, când nu mai aveam plasă de protecţie sub mine, şi, oricând, puteam să cad în gol.

Şi am căzut. O dată, şi încă o dată, şi iar, şi iar. Doamne! Deja mă dureau coatele şi genunchii de atâtea căzături luate. Timpul trecea. Nimic nu părea a veni aşa cum visasem. Prin faţă-mi mai trec şi acum imagini absurde cu un Bucureşti sumbru şi trist, al adolescenţei mele pierdute prin labirintul lui; dar mai ales între zidurile unui internat de fete, undeva la marginea sa, unde se îmbinau grotesc părăsirea cu singurătatea. Mirosul ţărânii din câmpuri de Fundeni, îmi stăruie şi ACUM, într-o amintire cu iz de spital, şi câini hăituiţi,  închişi în cuşti vizibile de orice trecător rătăcit pe acolo, ATUNCI. Nici ACUM, nu ştiu, dacă erau cu adevărat cobaii aşa ziselor experienţe de laborator, dar urletul lor mi-a invadat memoria ca  un bocet de neputinţa.

Cumva neputinţa lor devenea şi a mea. Eram prinsă într-o capcană, ca şi ei, fără să pot ieşi să adulmec, să văd, să simt, să mă hrănesc. Eram ca la închisoare, cu gratii reale la ferestrele de la parter, unde am locuit o vreme. Mă hrăneam, totuşi, cu vise de eliberare. Urât cuvânt. Urâtă stare. Nici măcar unii oameni frumoşi, pe care i-am întâlnit ATUNCI, nu au putut să-mi atingă sufletul, mai puternic. Pe primul loc, rămânea tot absurdul situaţiei. Un adolescent, în formare, se călea într-un loc, în care prima îngrădirea, lipsurile şi teama. Teama că mâine ar fi putut fi şi mai urât, şi oamenii mai nedrepţi.

Când am plecat de acolo, am lăsat îngropate toate întâmplările, umilinţele, dar mai ales locul. Cu oamenii a fost mai greu. I-am închis pe toţi într-o singură amintire, şi am aruncat cheia. Din când în când, câte cineva îşi mai arăta faţa, pentru a nu mă lăsa să uit ,ceea ce, normal, făcuse parte din mine. Dar eu nu vroiam să mă mai întorc  niciodată. Vroiam să las totul acolo. Şi, aproape 25 de ani, am reuşit.

În toţi aceşti ani, m-am luptat cu mine, cu viaţa, cu păcatul, cu iubirea, cu dorinţa, cu trădarea. Cu tot. Şi cum spuneam, la început de poveste, uneori mi-a ieşit, alteori nu. Cei 25 de ani se scurseseră peste noi uimitor de repede.

N-am să vorbesc despre oamenii, care din motive ştiute, sau neştiute, de fiecare în parte, nu s-au văzut în tot acest timp. Ei SUNT şi AU FOST singura mea bucurie, şi alinare, şi mulţumire că au ştiut, poate, mai bine decât mine să nu privească locul ăla, aşa cum îl vedeam şi îl văd eu; dar mai ales să-şi poarte paşii spre succes, fără iz de Bucureşti sumbru din vremuri de demult. Eu nu mă voi mai întoarce acolo NICIODATĂ, aşa cum, nici pe anumiţi colegi nu-i voi mai vedea vreodată. E doar o alegere fără chip, argument, sau definiţie  clară. Ci doar, nu mai vreau să mi se arate, iar, demonii adolescenţei mele pierdute, în câmpuri de Fundeni părăsit. Iar dacă cineva îmi va răstălmăci cumva cuvintele, sau nu se va regăsi DELOC în ele, să fie fericit . Pe mine nu m-au părăsit multă vreme coşmarurile de ATUNCI. Mi-au rămas vorbe nespuse, vorbe spuse în zadar, şi lipsa de comunicare liberă, pe care şi ACUM o simt în real. Dar mi-au mai rămas şi speranţe prin chipuri fericite ale unor oameni dragi, de ATUNCI, pe care îi port adânc în suflet. ACUM! TOTDEAUNA!  ATÂT!

2 gânduri despre „ACUM şi ATUNCI ! (25 DE ANI)

  1. Perioada liceului a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase din viata. Eram vesela, inconjurata de prieteni de nadejde, eram fericita. Dar te inteleg perfect, pentru ca am si amintiri din locuri urate, amintiri pe care incerc sa le ascund, pentru ca trezesc in mine sentimente de care nu am nevoie.

Comentariile sunt închise