Mărgăritare pentru EI

…… (în) buzunare de inimi zdrobite

Stiti bancul ala?:
-”Doamna, as vrea sa schimb o carte cu defect, se poate?
– Da, dar ce defect are?
– Nu-mi place finalul.”
Cam asa va fi si povestea mea, azi :

Am găsit, răsfoind un album, o fotografie ce mi-a adus în minte  cel mai urat Paste, din cate imi amintesc, cel din 2012  Atunci, am pierdut un om drag. In a doua zi de Paste. Nu am stiut nimic.  Nu am fost la înmormântare. Nimic. Am aflat intamplator, dupa 10 zile, si sunt dese momentele in care ma gandesc la asta. De ce? Nu stiu. N-am raspuns. Urat a fost si datorita operatiei mele de la picior, dar cum asta e un lucru vindecabil, hai sa nu suprapun intamplarile, ca nu da bine….deloc.

Sotul meu se uita mustrator la mine. Nu-i plac povestile triste. Chiar si la televizor cand e un film cu final nefericit da din cap, dezaprobator. In mintea lui, totul trebuie sa aiba „happy end”. Toti trebuie sa se iubeasca, sa se pupe, sa fie fericiti si sa traiasca vesnic. Muta cu telecomanda de la orice stire împovaratoare, orice imagine dezastruoasa si e in perfecta simbioza cu bancul de mai sus. Tot timpul ma intreaba la vreun film, la care ajunge spre final:”-Cum e? Scapa? Nu! Aha! Inseamna ca e un film prost!” Nu ar accepta, in ruptul capului, ca exista si alte variante, mai putin placute. Si subiectul asta il intristeaza, dar, na, n-am ce-i face, e parte din viata mea, totusi..

Asa ca, imi place sau nu-mi place, acesta a fost finalul Simonei in lumea asta. Spre rusinea mea, ma gandesc la ea mai mult decat am facut-o cand era in viata si, chiar daca am facut pe viteaza, incercand, de atunci, sa-mi schimb obiceiurile si sa vad totul mai in roz, n-am schimbat, aproape…. nimic. Tot solitara si comoda sunt si, parca, nu as sti ce sa modific din obiceiurile proaste.

Ba mai mult, Simona pare ca a luat cu ea si intelegerea intre noi, cele ramase, sau poate doar pentru mine şi restul grupului. În fine, simţeam cum se adancea fisura ca si cand cu ea se incheiase armonia. Sau, poate, doar  voia sa ne arate, de acolo de sus, cat de importanta fusese. Nu cred sa ne fi pus vreodata problema astfel in ceea ce ne priveste. Ea avea locul ei. Intotdeauna. Ca si noi. Celelalte.

Stiti acele persoane care sunt atat de stralucitoare incat au in jur ”sateliti”? Patru sateliti eram in jurul uneia singure si ne adunam cu toatele, doar cand venea cea de-a cincea in tara. Eram un grup. Periodic. Dar, totusi, un grup. Daca scormoneai bine de tot si nu gaseai persoane mai diferite, la un loc. De asta nu ne intalneam in restul anului. Cred. Dar ne doream binele una alteia. Le doresc si acum celor ramase. Nu ne puteam numi prietene, dar nici cunostinte, deşi acum ne numim doar amintiri, mai bine zis amintirile mele. Eram un grup cu cinci membri, dintre care patru aveau un prieten comun. Asa as defini eu asta şi chiar mă consolează puţin definiţia.

Acum, dorinta mea de a face o clasificare ma face oarecum nedreapta pentru ca, macar, Simona mi-a fost si mie prietena destula vreme. N-am sa uit niciodata zilele (cam un an la numar) cand, constienta fiind de depresia severa in care ma aflam la acea vreme, imi dadea telefonul zilnic, asa de control. Devenise un sunet salvator. Si era printre putinii care au realizat ca nu mi-era tocmai bine.

Si multe alte povesti, si intamplari fericite. Cu toate astea, Simona nu mai e. De ceva timp, dintr-un Paste 2012. Nedrept si nefiresc. O avem in suflet si in minte si in cate o poza ratacita. Eu, mai norocoasa, o am pe o caseta de la nunta mea, unde a dansat ca Shakira si a stralucit ca o vedeta. A fost una din domnisoarele mele de onoare.

Ati citit cartea aia  ”N-a dansat decat o vara”? Ei bine, acolo as incadra-o. O vara lunga a vietii ei de nici 39 de ani. Ar fi făcut 40 în 2013. Ar fi facut. O enigmă şi vârsta asta a ei, niciodată nu ştiam cât are eterna noastră domnişoară.

Un glas din mine, de undeva, tainic, în ciuda lucrurilor ce nu au trebuit să moară pentru a deveni amintiri,  striga, insa, ca si ea e o poveste din povestile vietii mele. Si ca merita a fi stiuta, neuitata, ramasa vesnic in memoria mea mea, asa cum rămân şi cele ce au făcut parte pentru o vreme din cursul vietii mele. Asadar, chiar dacă drumurile oamenilor se despart, chiar dacă grupurile se împuţinează,  voi privi înapoi cu îngăduinţă şi nostalgie, dar cu speranţă şi certitudinea că timpul fiecăruia e preţios şi nu poate fi risipit în regrete şi resentimente, că punţile sunt fragile dar uşor de trecut cu cine trebuie alături  si, cumva, ar trebui să fim mai buni cu noi pana nu devenim, din pacate, povestile altora. Uneori, nici macar scrise, ci doar depozitate in buzunare de inimi zdrobite.

5 gânduri despre „…… (în) buzunare de inimi zdrobite

  1. Eu sunt ca si sotul tau. Ma feresc cat pot de povestile triste, de cele al caror sfarsit ma lasa sfasiata, cu ochii in lacrimi sau cu sufletul trist. Dar am vrut sa fiu alaturi de tine, sa iti spun ca imi pare rau pentru prietena ta, pentru suferinta pe care a lasat-o cand a plecat.

  2. Multumesc. Am ezitat mult,daca sa o public,sau nu. Era scrisa, din ziua, in care am preferat sa distribui una din preferatele mele,decat sa ma intristez mai tare. Totusi,am zis ca pot face o incercare,si din punct de vedere a celor ce o primesc,si dintr-al meu,apropo, de emotie. Si am reusit. Imi dau seama,totusi,ca e mult mai usor sa scrii despre tot felul de nimicuri,decat sa-ti faci iar sufletul praf cu fiecare cuvant pe care-l asterni aici.Multumesc din nou. Te imbratisez,Vienela.

  3. E intotdeauna frumos sa ai un pasaj „in memoriam”…printre cate altele… Viata le are, si nu toate momentele pe care ni le ofera sunt comice… Unele sunt provocatoare de …”tranzitia sufletului”… Nu mai conteaza a cui: al celui care scrie, destre care se scrie ori se pentru care se scrie… Atata timp cat dupa, nimeni nu ramane la fel… Iar toti care „am trecut” devenim putin mai altfel, si paradoxal, mai „imputinati”, insa, mai bogati sufleteste, restul e doar o chestiune de „organizare”… Poti oricand sa readuci pe cineva „la viata” intr-o alta poveste mai putin trista, mai indepartata, mai fericita, sau cum o alegi… Si daca o mentii sa o faci, tot asa, oricum ai alege, in gand, sau in scris, inseamna ca ai iubit-o si ca o iubesti…(Aminteste-ti de cat viu ramane Tatal tau si cu cata viata iti insufleteste povestile!) E in inima si tu scrii din inima pulsand un curcubeu de emotii, si da, cateodata sunt si sangerande…Ce frumos faci tu…hmmm…

  4. Bine spus.”Paradoxal''suntem mai imputinati dar ''bogati sufleteste''. Hmmm.Personal,m-as lipsi bucuroasa de aceasta bogatie sufleteasca'' sangeranda''(cum frumos,spi tu). Dar e firesc. Si firescul imi da o stare de acceptare, de alin,de gand bun fata de cel care nu mai e cu noi,dar e altfel in fiece gand revenit. Aici,iau ceva din optimismul lui Mihai si-l aplic obisnuitului meu fel de a fi,acela despre care bunica mea spunea „a muri nu-i nimic iesit din comun'',si ma lua cu ea de mititica la orice inmormantare din sat,pana am invatat ca mortul fusese viu pana cu putin timp in urma. Si merita respect.Un lucru ma intriga.Dintr-o data omul nu mai avea nume,devenea un cuvant pe buzele tuturor:''MORTUL''. Era,dintr-o data,…asa sacru..Of………..

Comentariile sunt închise