Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Cei doi iubiţi ai mei : Ştefan şi Attila

Astăzi m-am uitat peste poze vechi. Foarte vechi. E un lucru pe care nu-l iubesc. Dar am fost nevoită. Cautam ceva anume, în acel loc, şi, buf…mi s-au aşezat, aşa sub nas, gata să mă ducă într-o altă lume. Uitată lume. Am senzaţia că, de când scriu compunerile astea, mi le caut cu lumânarea. Nu am zăbovit prea mult. Am privit îndelung o fotografie ciudată, cu mine la 14 ani, şi bineînţeles cu soră-mea alături.Purtam o fusta neagră, trecută puţin peste genunchi, foarte puţin, şi o bluză albă. Au o poveste aparte pe care sper sa v-o spun curând. Aveam, ţineţi-vă bine, o pereche de ochelari – de vedere, cred- urâţi, atât de urâţi, încât, pentru o clipă, m-am gândit: „Cine o fi fiinţa asta naşpa din poză?” Nu vă mai spun că păream lungă cât o zi de post, slabă ca o scândură de călcat rufe şi în loc de ştiutele mele bucle trona o frumoasa tunsoare băieţească. Ei, da, plus nelipsita coroniţă de premiantă. Cam atât.

Asta cu părul scurt era strategia maică-mii şi are rădăcini directe în primul an de şcoală. Învăţătoarea mea, de atunci, i-a adus la cunoştinţă aparţinătoarei mele, cum că: „Fata dumneavoastră e un elev remarcabil, dar să vedeţi ce remarcată e de băieţi! Cam devreme!” Ce se gândeşte mama: „Mă, asta a mea frumoasă tare, nu-i! E ochioasă, dar e prea rahitică şi are dinţii stricaţi, sigur, părul ăsta buclat o face gen păpuşă. Altceva n-are ce să fie! La tăiat cu el, başca, nu mă mai chinuie pe mine la descâlcit!

Zis şi făcut. N-am suferit prea tare, atunci; eu vroiam să  învăţ să citesc poveşti şi legende populare româneşti (primisem eu o carte pe care tot o răsfoiam de zor, şi tare-mi doream să cunosc istorioarele din ea). Aveam deci alte preocupări, nici vorbă să-mi dau seama de stratageme sau de reclamaţiile învăţătoarei. Să fim serioşi, aveam 6-7 ani, de unde atâta gând de „băieţi”?!

Asta până în clasa a doua, când m-am mutat în altă şcoală. Îmi crescuse parul,  între timp, şi m-am așezat în ultima bancă, ca o nou venită ce eram. De acolo am început să observ lumea, să văd cum se privesc pe furiş, cum îşi aruncau băieţii cu fetele ochiade. Ehehe, era interesant, deja. Altă etapă, alte păţanii. A fost prima şi ultima oară când am stat, în timpul şcolii, în spatele clasei. De atunci prima şi a doua bancă mi-au fost hărăzite, spre disperarea colegilor mei, pentru care am fost, multa vreme, Olive a lui Popeye Marinarul. Şi pentru soră-mea, dar asta-i altă poveste. Statul în banca a doua, de mai apoi, cred că avea ceva legătură şi cu ochelarii din fotografia de la începutul poveştii, deşi, nu cred, în totalitate. Acum, de exemplu, când am 100 de ani, încă nu a apărut acest accesoriu pe mutriţa mea.Trebuie să fi fost o alarma falsă pusă în practică de vreun medic prea sârguincios.

Ei, bine, să revenim. În clasa a doua, cum va spuneam, observam ca primeam de la doi baieti mai multa atentie decat as fi dorit eu, la vremea aceea. Ciudat sentiment. Nu era tocmai rau, pentru ca, pe langa ochiade insistente, mai gaseam pe pupitru un mar, o bucatica de ciocolata, o carte. Se stia de mania mea cu cititul, si sincer, mama a inceput sa ne cumpere carti, in acelasi timp cand a putut sa ne cumpere si mai multe haine, cum frumos v-am mai spus eu pe aici, asa ca erau binevenite.

Lucrurile luau amploare pentru o scolarita pe care nu o invatase nimeni ca exista cuvantul reputatie,chiar si la varste mici, instincte primare, si senzatii de care ar fi trebuit sa aflu mult mai tarziu. Dar, na, asta era. Iata-ma, deci, la plimbare, dupa ce terminam cursurile, asta in faza in care scoala era foarte aproape de zona unde locuiam, cu romanul Stefan si ungurul Attila. Prieteni unul cu celalalt. Ajungeam acasa tarziu, din preumblari, dar mereu cu o poveste induiosatoare pentru maica-mea, ca si scuza. Nu se intampla nimic. Mancam pe o banca ce ne ramanea prin ghiozdane, ii priveam pe cei mari cum joaca fotbal si vorbeam prostioare de copii interminabile. Si radeam, radeam de toti si de toate. Nici nu stiam cand trecea timpul.

Asta pana intr-o zi, trimestrul trei. Mai aveam putin si terminam scoala, si deja eram suparata, ca din cauza profesorului de sport trebuia sa ma multumesc cu premiul doi; cand invatatoarea, o superba doamna, desi eram nevoita sa-i zic tovarasa, ma ridica in picioare, cand toata clasa statea jos, si-mi spune cam asa:
-Adriana,ce stii tu despre maritat?
-Mai nimic, tovarasa. Asa apar familiile!
-Bun! Si tu vrei o familie?
-Nu, tovarasa! Am deja, dar din clipa aia imi tremurau picioarele, si ma inrosisem atat de tare incat eram mai ceva decat gusa curcanului lu’ tanti Leana de la tara, singurul rosu,pe care-l stiam atat de rosu pana atunci.
-Asa, si, despre iubiti, ce stii?

Tacere. Dau din umeri incurcata, si gata sa  izbucnesc in plans, de la tensiunea ce se formase in aer, dar mai ales, pentru ca-i vazusem pe cei doi pretendenti ai mei: Stefan si Attila, cu privirile destul de vinovate. Semn ca ceva se intamplase, deja. Urma sa aflu ce.
-Pai, nu stiu cum sa-ti zic, Adriana. Vrei, nu vrei…, treaba ta. Dar eu cred ca trebuie sa te pregatesti si sa-ti cumperi o rochie de mireasa ca, ai petitori nu gluma. Eu abia stiam ce-i aia petitor, dar pentru ce am auzit in continuare chiar nu mai era nevoie sa stiu ceva:
-Da, da, ca, uite ce am gasit  pe banca colegilor tai, si incepe sa citeasca un biletel cules de la cei doi:

„Draga, Adriana. Stim ca suntem colegi, dar ne gandim, daca poti, sa ne spui de cine iti place mai tare dintre noi doi, ca noi te placem amandoi, si nu stim, daca sa-ti spunem sau nu. Dar, poate, ne ajuti tu, cumva si sa fii prietena unuia dintre noi. Nu ne suparam niciunul, dar e mai bine asa. Noi te iubim. Semneaza:Stefan si Attila”

Toata clasa radea, behaia, chitaia, batea din palme. Eu ma ingalbenisem de rusine, si, nu stiu, daca din acel moment eu i-am mai privit in ochi pe cei doi. Nu imi dadeam seama ce ma supara mai tare: ca-mi scrisesera biletul, ca l-a gasit invatatoarea, sau ca, ma facusera de rusine, atat de rau, in toata clasa? De un lucru, sigur, mi-a parut rau: de drumul lung spre casa de la scoala, fara tovarasii mei stiuti. Acum, cand ma gandesc, asa intr-o nota amuzanta, cred ca a fost prima oara cand am nimerit intr-un triunghi amoros. Nu stiu daca in celelalte care urmau, au fost prea des, doi pretendenti. In general, era invers.

Dupa un timp, am uitat. Privirea, in schimb, nu mi-o mai indreptam spre cei doi, nici macar din greseala. I-am tradat destul de repede cu un alt tovaras de joaca, Dan Pasare, il chema, dar care avea drum total opus decat mine. Tot singura eram pe drumul meu. De la Dan  mi-a ramas un pardesiu, pepit, roz cu alb. Mi l-a dat maica-sa, intr-o zi, la ziua lui.

In vara aia, dupa scoala, mama mi-a taiat zulufii pentru totdeauna. I-a povestit invatatoarea, la o cafea, intamplarea ce i se paruse teribil de amuzanta. Mamei nu. S-a asigurat ca, macar, din cauza lor, a zulufilor, nu voi avea alte intamplari asemanatoare. Cresteam si devenea ingrijorator. A cam avut dreptate, cel putin, pana la 15 ani, nu-mi amintesc sa mai fi avut patanii sentimentale.

Si cum sa ai? Daca, Olive, asta din poza, ar fi pus pe fuga si ultimul adolescent cu hormoni clocotitori. Am auzit un alt coleg, la o serbare ad hoc in vacanta aceea de vara, cand, deja, mama isi pusese in aplicare planul:
”-Asa, tunsa, nu ai niciun haz!” Am mai suferit foarte tare, tot atunci, cand, intr-o excursie, o maicuta m-a trimis in altar, sa aprind lumina crezandu-ma baiat. Dar mi-a trecut, cum spuneam la inceput, aveam altele de facut, mult mai importante. Norocul meu.

E a doua oara cand scriu despre par. Probabil, frustarile ies…. la iveala. Da, cum sa nu iasa, daca vad asa o aratare in poza asta veche? Barbatul meu trece prin apropiere. Se uita la mine, la fotografie, o mangaie usor cu palma si -mi spune cum numai el stie:
-Ce draguta erai! Ca o papusa!

8 gânduri despre „Cei doi iubiţi ai mei : Ştefan şi Attila

  1. Unde este poza, sa te vedem si noi? Tot baieteste ne tundea si pe noi mama. Am scris si eu de cateva ori… :))
    Uite, despre iubitii din clasele mici nu am scris niciodata… Ia sa vad daca imi amintesc numele lor. :))

  2. …scriai tu,intr-un articol de-al tau ''Mi se cer dovezi'',ca ai intampinat ceva probleme cu aparatele de fotografiat,sau lipsa lor. Eu am o camera,cu ajutorul careia as putea face poze reusite,dar nu ma pricep. Sa fotografiez bucatica mea de hartie, si sa descarc in calculator si mai greu. Singura am invatat sa le iau de pe laptop si sa le pun pe cele existente aici. Probabil voi apela la Mihai,nu de altceva dar esti a doua persoana care sugereaza asta. Ar fi pacat. O voi reactualiza,sper, curand.

  3. Ooo, dar stiu ca erai chiar inalta!!! Imi depaseam si eu putin colegele, dar m-am luat devreme de fumat, sa fiu sigura ca nu devin cocostarc. :))

  4. …da. Eu de multe ori spun ca,la doi ani dupa poza asta, a mai urmat un buf de crestere,si am cam ramas aceeasi,si in trasaturi, inaltime. Doar kilogramele au fost oscilante,dar nu mult. Acum,dupa 40 de ani,m-am mai schimbat. Mie nu-mi plac fotografiile.Greu mi-a fost s-o gasesc si pe-asta.De aici,articolul.Cu fumatul,n-am fost prietena,dar mi-ai dat o idee de scris.Evrika!

  5. … Multumesc ca mi-ai amintit de-ale „tineretii” valuri… Si pe mine mama ma tundea stilu' „Mireille Mathieu” (ce oroare!)… si ma tundea chiar la sfarsitul lui august … Deci septembie, octombrie erau compromise… Probabil de aceea, cand crescusem, nu mi-am mai taiat niciodata parul, si taiatul varfurilor era „masurat” cu zagarcenie…Cat despre baieti, am avut si eu simpatii, dar din cauza parului nu am indraznit sa ma uit la ei prea de indeaproape , ca „aproapele” era dedicat doar distantei de la nas la pagina unei carti deschise…Multumesc ca prin tine de atunci, m-ai „redat” si pe mine intr-un fel pe care l-am uitat.

  6. Cred ca asta era,de fapt,un cod al mamelor sa-si tina odraslele cat mai ferite de ochi curiosi. De parca erau prea multi. Cei doi pretendenti mi-au adus dezbatere publica si n-am cum sa-i uit vreodata, dar acum am primit reversul,am o mare de zambete din toate partile datorita intamplarii.E una din cele mai citite de aici! Ei,ce fac doi iubiti deodata? Aduc vizionari mai multisoare.Hahaha

  7. Interesanta strategie a avut mama ta…intrebarea este: a dat rezultate? Te-a ajutat cu ceva? Parintii fac ceea ce isi inchipuie ca este bine pentru noi, copiii. Ce iese, nu se stie. Ce ar fi iesit, nici atat.

Comentariile sunt închise