Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Păr vâlvoi sau minte creaţă?

Timpul se scurge extraordinar de repede, se așază  singur în cutia amintirilor şi se autointitulează trecut. Parca mai ieri sărbătoream Crăciunul, ca mintenaș să apară Paștele, iar Crăciunul, și tot așa. Uneori amestec anotimpurile și observ că și oamenii din jurul meu fac asta.
Mi-amintesc de un astfel de semn, undeva, pe balconul vilei din vecini, când  nora negresă a proprietarului scosese, într-un sfârșit de martie, un brad împodobit. Natural. Mi-l aduc, perfect, aminte.  Era foarte mic. Adică, nu foarte.  Doar mic. Părea uscat, dar tot lucea în soarele … cu dinţi, căci altul, rar, e în zona noastră, unde gradele din termometre tremură și ele în astfel de perioade. N-am putut  s-o întreb de ce-l ţinea, pentru că în afară de „bună ziua, mulţumesc şi la revedere”, nu am auzit-o vorbind altceva. Poate se bucura încă şi nu se îndura să-l arunce, aşa ca pe un obiect stricat. Sau poate nu era momentul lui să plece. Poate dorea să prelungească ceva ce nu avusese parte în viața ei. Presupuneri, evident. Nu cunosc nimic despre ea și nici nu încerc a afla.
O vedeam, uneori, pe fata asta dansând. Singură. Nu ştiu dacă îşi dădea seama că o pot zări. La ce ritualuri avea, nu cred că se gândea la asta. Era senină, veselă, implicată dar destul de inexpresivă, ca o mască. Dansa energic, un fel de street dance, aerobic şi hip-hope. Un spectacol cu cortina ridicată. O priveam cu admiraţie şi pe furiş. Parcă m-aş fi simţit vinovată ca o invadez în intimitate. Era o altă lume, lumea ei şi faptul că nu şi-a aruncat atunci bradul de Crăciun  mă facea să mă gândesc în fel şi chip la ea. Uneori o vedeam cu acele codiţe africane, alteori parcă era tunsă scurt. Nu înţelegeam. Mă uitam atent să văd dacă e aceeaşi persoană. Cred că ea era. Dar nu eram sigură totdeauna. De ceva timp n-o mai zăresc. Era cea mai harnică fată posibilă, doar că e ca o fata morgana, când apare, când dispare. Nu pare fericită, dar nici nefericită. Are o împăcare cu sine, de invidiat. O acceptare firească pe care nu cred s-o mai fi văzut la cineva.
Apropo de păr şi de trecerea timpului, am uneori impresia ca nu mai am aceeaşi podoabă capilară. Parcă nu mai e atât de des cum îl ştiam. Asta până când îi fac o vizită prietenei mele care se ocupa, în mod profesional, de părul meu.
-Iar ai venit cu tot părul la purtător? Nu puteai să-l laşi acasă? Ia uite, păr de negri! Şi trage cu peria aia să îmblânzească fiara din claia mea.
-Mie nu mi se pare că mai e atât de mult, n-am dreptate?, mă risc eu în conversaţie…
-Tu glumeşti? Sau ce? Păi, dacă tragi de el ca nebuna să-l întinzi, normal că ţi se pare puţin. Facem proba?, şi îmi bagă feonul cu putere în toată claia mea de păr făcându-mă să arăt pe puţin ca cei din clanul Jackson, la începuturi.
Asta mă duce cu gândul la o altă poveste. Eram prin 2003, la Buzău. Slăbisem prima şi ultima dată în viaţa mea, atât de mult încât faţa, trupul şi părul nu mai erau în concordanţă. Mă ghemuisem pe o piatră-n curte. Asistam la ceva. Habar nu am la ce. O rafală de vânt mi-a adus toţi cârlionţii direct pe faţă, făcându-mă să arăt ca într-o reclamă la filme de groază. Sor’-mea, ghiduşă, ca de obicei, se trezeşte spunând: „Mamă, zici că eşti Vlad Craioveanu!” Nu ştiu de ce mi-au sunat mie rău acele cuvinte, dar cum m-am întors în Braşov m-am tuns scurt şi aşa am rămas până la finalul lui 2004. Maaaare greşeală! Când îmi privesc pozele de atunci, parcă nu-s eu. Deloc. De-a lungul timpului mai mă simţisem oarecum ofensată. Mai ales când cineva îmi adresa ceva ce suna cam aşa:

„Auzi, dar tu nu ar trebui să faci ceva cu părul ăsta al tău ? E prea vâlvoi.”

sau:
„Eh, în seara asta e, la bar, party cu peruci. Adrianei nu-i trebuie. Ia vine cu ea din păr natural. Direct la purtător.”

sau:
„După cât e de vizibilă coafura ta, din capătul străzii, ţi-ai mai vopsit şi ceva şuviţe în roşu, aşa ca la clovni!”

Clar era că stilul meu de a mă coafa punea cuvinte în gura lumii, iar eu nu realizam că era, de fapt, emblema mea, că dacă aș fi fost mai sigură pe mine i-aș fi lăsat pe toți să-și dea cu părerea, pro sau contra, dar eu să-l fi ajutat să crească. Au fost și astfel de sugestii, deseori, dar eu nu ascultam decât de un Neghiniță, care la prima dorință de schimbare, ghici la ce făcea aluzie? Si iar pierdeam niste ani, și niste cârlionți.
Soacra mea mă adoră doar cu el întins şi nu se poate abţine dacă cumva las naturalul buclelor să-i deranjeze retina. Până şi bărbatul meu, când l-am intrebat ce anume i-a atras atenţia la mine, atunci, în prima zi pe stradă, mi-a răspuns –  părul! Aveam bucle, deja!

‘Siiiigur, că da!, i-am zis ironic, dar asta nu l-a scos din convingerile lui. Dar el o spunea admirativ. Măcar atât!

Câțiva ani, am experimentat  ce înseamnă îmblânzirea lui. Îl purtam întins şi cu breton. Cuminţică, aş spune. Asta, în schimb, nu m-a ferit de o replică atât de cunoscută mie, atunci când în una din zile m-am întâlnit cu o veche cunoştinţă şi printre altele aud: „Nu cumva ar trebui să-ţi schimbi culoarea? Scuză-mă, dar, la prima vedere, am avut impresia de perucă!” Bărbatul meu nu a vorbit, atunci,trei ore cu …mine. De ce? Pentru că nu am vrut să o pun la punct pe indiscreta şi „băgăcioasa” respectivă care-și permitea să-mi ofere sugestii pe care nu i le ceruse nimeni. Și asta tam-nesam, de parcă întâlnirea ad-hoc avea în protocolul bănuit ….astfel de instrucțiuni. De neconceput pentru bărbatul meu, care nu s-a lăsat și i-a sugerat, în gând, ce îmbunătățiri ar trebui să-și facă.
paris5
Acum, să vă spun drept, mie puţin îmi pasă! Toată viaţa mea nu am fost la modă. Mi-am trăit perioadele, chiar şi în ale părului, cu instinctul acelui timp care trece, trece, trece, cum spuneam în primele cuvinte de aici şi care mi-a adus mai mult drag de mine, de sufletul şi chipul meu, de înţelegere faţă de firele albe ce apar vrând-nevrând. Culmea! Acum nu mai vreau schimbări!. Mă plac aşa cu părul negru, vâlvoi sau nu, dar cu sufletul curat, că destul l-am avut închis la culoare în trecut! Și parcă nici mie nu-mi vine a crede că mă ascultă și se-nfoaie doar atât cât trebuie, scoțându-mă din anonimat și dându-mi ocazia sa fiu creața blondului.

io7

 

 

3 gânduri despre „Păr vâlvoi sau minte creaţă?

  1. Vrei sa-ti spun un secret? Cand eram mica si Pastele noastre au cazut devreme, imi amintesc ca si la noi a tinut pomul de Craciun pana pe atunci… Nu-mi vine sa cred ca ai mei ne ingaduisera asa ceva… Acu' o citesc ca un miracol prelungit al copilariei in care limita dintre sacru si profan fusese complet stearsa si nu ne mai ramanea decat idea de „sarbatoare” permanenta… Nu stiu acum daca e rusinos, daca se mai cuvine, sau, sau, sau… Cine mai stie? Insa mi-ai redat o frantura din trecutul meu de atunci (uitat pana ce ti-am citit cele „insirate” aici ) si incarcatura emotiva a momentului prelungit… In acest „margaritar” e si povestea mea… Cum de „stii”?…

  2. Cand m-am gandit la titlul cutiutei mele cu povesti, m-am framantat mult pana am gasit ceva sa-mi placa. L-am numit prima data '' cutia mea de chibrituri'',asa ca omagiu pentru ''fetita cu chibriturile'' pe care o ador, de altfel.Neglijenta, mi-am pierdut parolele,capul, nu stiu. Cert e ca iar am plecat in lumea povestilor si m-am intors cu aceste margaritare. Era modul meu de a trimite cate unul pe aici,in fel si chip.Unul pal,altul stralucitor,vreunul neinsemnat ,dar toate ,absolut toate reale, infrumusetate doar de anii pe care ii adun la varsta mea actuala,singura care poate face diferenta,si care ma ajuta sa trec granita acelor intamplari urate,pt ca au fost multe, din pacate, si chiar din vina mea, pe taramul povestilor cu talc. Poate nu are nevoie nimeni de ele,poate doar tu de ai fi singura ce se regaseste in cuvintele mele, si ar fi semn ca sunt pe drumul cel bun. Drum cu margaritare….reale. Multumesc, pt ca faci parte din zona mea de frumusete….

Lasă un răspuns la Anonymous Anulează răspunsul