Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

O bluză violet, un toc de cizmă rupt…

O bluză violet, un toc de cizmă rupt, și o mașină-pisică:

Se înfășurase noaptea peste mine și sacoul meu de catifea bleumarin. Coborâsem mult prea plină de mine din limuzina aceea cu aer retro ce torcea, în mers, ca o pisică persană. Drumul îmi aburise sufletul, iar acum ieseau, la propriu, precum fumul, în frigul de afară, învăluindu-mă ca într-un șal diafan. M-am strâns toată a înfrigurare, de parcă mă îmbrățișam singură, încercând să calc atent printre pietrele cubice din fatța restaurantului. N-am mai făcut decât un pas și am observat cum unul dintre tocurile cizmelor mele de piele, ce mi se mulau pe gambe atât de senzual, a simtit nevoia să se desprindă ușor de pe talpă, fara a se rupe. Era tot ce uram eu mai mult – să am încălțări scâlciate. Pășeam și simțeam cum se balansa neplăcut, făcându-mă să ezit în mers. Îmi reveneau amintiri neplăcute de pe vremea când, prea tânără fiind și deloc înstărită, purtasem atât de mult o pereche de pantofi și atât de multă grijă aveam de aceasta, încât nici flecurile, nici măcar o zgârâietură nu permiteam să apară pe luciul de lac de culoarea somonului. Nu băgasem, însă, de seamă tălpile, iar într-o seară, la un simpozion rătăcit, în timp ce stăteam picior peste picior, am observat într-o oglindă, așezată parcă strategic, ditamai gaura în talpă. Mi se parea că toți de acolo știau despre asta și multă vreme mi s-a plimbat prin minte ideea că eu nu fusesem destul de atentă să observ o astfel de „nenorocire”.

Așa și în seara aceea, pășeam timorată în restaurantul mult prea extravagant pentru mine. Sub sacou, bluza mea de un violet aprins, tot se ridica deasupra bentiței din talie a fustei. Nu știu dacă mi se activase un soi de disconfort, dar nu mai îmi doream decât să plec, caci mă si vedeam ispită pentru domnul de lângă mine, care sigur ar fi vânat orice semn de goliciune mult prea expusă. Mi-am strâns cu grijă catifeaua sacoului pe mine și am încercat să ascund starea de agitație ce mă cuprinsese.

Cei din jurul nostru, mult prea gălăgioși, comandau de toate, de zici că se spărsese cornul abundenței si al poftelor nemăsurate. Timpul se scurgea mult prea repede, iar eu tot îmi mai verificam starea tocurilor, sub masa aceea cu față de masă de damasc, mult prea apretat. Nu știu când a trecut timpul, dar am realizat, subit, că nimeni nu va putea conduce; că nici femeia, nici cei doi bărbați nu se sinchisiseră că cineva trebuia să conducă la plecare. Nu băusem deloc, ne fusesem prevăzătoare, ca sa zic așa, dar și în ziua de azi..dacă beau alcool, nu mănânc, iar dacă mănânc..nu beau; ceva din combinația asta îmi dă stare de rău.

Ieșim; ei amețiți, râzând prea tare, eu atentă să nu îmi las tocul în pietrele acelea strâmbe și mult prea lucioase. Începuse a picura, iar cheile de la mașină sclipeau în fața mea ca un diamant într-o vitrină. Nu le voiam, nu mai condusesem niciodată, până atunci, o mașină bună; eram obișnuită cu hârburi ce păreau asamblate într-un magazin de jucărie și în care sigur intra frigul sau se bloca o ușă, ori un far nu mai lumina. Nu mi s-a lăsat niciun drept de apel, deși mă plângeam de ploaia care se schimba, cu fiecare minut, în lapoviță.

Am ieșit din parcare mânuind volanul ca pe o rotiță la jocuri mecanice. Părea prea simplu. Căldura deja se instala, toropindu-i pe cei din mașină, lăsându-și capetele pe tetierele scaunelor, uitând să facă măcar conversație de complezență. Eu simțeam cum tocul cizmei mele se rupea de tot, la fiecare apăsare de ambreiaj, dar nu-mi mai păsa. Lumea era prea amețită, ca să-mi și observe mie angoasele. Noaptea mă înfășura din nou, mult mai tare ca la venire, dându-mi, însă, ca dar otrăvit niște lumini orbitoare, din sens opus. Lapovița se transforma în ninsoare cu fulgi mari, obraznici, agitați; eu habar n-aveam dacă mașina avea cauciucuri de iarnă, însă nu o simțeam alunecând periculos pe șosea. Serpentinele mi se desfășurau amețitor; eu conduceam dar puteam jura ca nu eu o fac, ci niște îngerași cuminti ce îmi cuprinseseră trupul și mă făceau să ghicesc exact cât și cum să acționez. Am mers cursiv, fără sa pun frâne bruste, rugându-mă să văd la timp mașinile oprite, eventual, pe șosea. Era ca o perdea de fulgi în fața mea, ștergătoarele lucrau de zor, dar parcă în gol, și mă enerva teribil responsabilitatea ce căzuse „din senin” pe capul meu. Lumea adormise, iar bluza mea violet se ridicase mult prea mult sub sacou încât simțeam, în toată căldura aia și de masina, și situatie, cum mi-e rece la spate. De pe o plăcuță, pe drum deja înzăpezit prea tare, cu fiecare kilometru înaintat, îmi zambea scris – Brașov.

Aproape că lăcrimam și îmi juram, acolo, în tot disconfortul acela, că niciodată nu voi mai fi în acea situatie. Nu știam, atunci, că mă mințeam frumos, căci altele, mai ciudate, mi s-au mai așezat în amintiri, dar măcar se întâmplau în hârbul meu de tomberon roșu. Semnalizez stânga, debarc doi pasageri, mă tulbură zapada ce deja imi distrugea ideea unei parcări onorabile și, după nici zece minute, plantez mașina în fața blocului, răsuflând ușurată. Omul din dreapta, trezit parcă dintr-o stare de el știută, îmi strânse mâna a admirație.

Am fost treaz tot timpul, dar te-ai descurcat perfect, în ciuda obstacolelor. Daca așa îți vei conduce și viata nu-mi fac griji că nu vei reusi! Nu uita că și pe drumul izbândelor tale va ninge neașteptat, vor fi furtuni și ploi urâte. Seară faină!

Ne despărțim, ușor iritată de replica din final, de care eu n-aveam nevoie. Îmi rog îngerașii să-mi țină tocurile drepte, măcar cât dispar din raza vizuală a omului cu mașina-pisică. Intru în lift, bluza violet se razvrateste pentru ultima oară, mult prea tare și enervant. Pășesc peste prag și simt cum cedează și ultimul fir de demnitate al cizmelor mele. Se aude un trosc, apoi încă unul….când mă hotărăsc să arunc bluza la coș. Din fereastră, niste fulgi mari mă salută cuminți. Nu mai par răzvrătiți ci în dans molcom. Îmi întorc inima pe față și mulțumesc că am ajuns întreagă. Urăsc să traiesc cu emoțiile adunate în gât, cu nesiguranțe de care te poti lipsi și, sub asternutul meu de finet ce-mi sugera odihnă binemeritată, promit să le uit. Până azi, deși au mai revenit și altădată nepoftite.

Astazi, niste bătăi de inimă, în plus, și o imagine neagră de stațiune de munte mi-au reamintit de o bluză violet, un toc de cizmă rupt, și de o mașină-pisică, duioasă, ce m-a iubit suficient cât să mă aducă, acasă, întreagă.

O bluză violet, un toc de cizmă rupt, și o mașină-pisică

Mărgăritare versificate

Să mângâi soarele pe creștet

violet
Pagina facebook- Dincolo de nori

 

Cândva, ți-era frică să „mângâi soarele pe creștet”.
Ce zbor mi-am imaginat eu, nici nu știi!
Te vedeam zvelt, ca un vis violet, într-o furtună, 
Ca un albastru șoptit într-o umbră de CER,
Dar dincolo de nori îți asezasei, în liniște, un covor.
Ai luat cu tine un strop de tutun, un vin cu renume,
 Un nume neștiut de femeie, ca enigmă, și ți-ai pus străjer un condor,
Mai la dreapta de Carul Mare, să-ți povestescă despre lume.
Ți-ai mai luat un vraf de cărți, un ochean, nițică speranță,
Și cinci idei de rumegat. Neapărat filozofice.
Ti-ai pus ca lampă Steaua Polară
Și te-ai apucat de scris, să nu uitam nicicand
Că, demult, „ai vrut să produci o eclipsă”. Ți-a cam iesit!
Demult, „ai vrut să produci o eclipsă soarelui mângâindu-l  pe creștet”, dar dincolo de nori, sub un cer violet, era menirea ta…
Zbor, cer, speranţă, violet, nori, albastru, condor, zvelt, dincolo, vis, furtună, linişte- covor, sunt cuvintele din provocarea lui Radu, care mi-a dat 13 cuvinte, pentru 13 versuri, pentru marți – 13 -, la ora 13.13. Poate o să vi se pară ciudat, dar cândva, dintr-un cenaclu la balcon, băiatul ăsta era poet de ocazie, zice el. Nu-l cred, habar nu are ca poți scrie versuri și fără să aibă formă concretă, iar cuvintele pe care ni le lasă nouă, celor care-l însoțim în călătoria asta virtuală, sunt mai mult decât poeme ad-hoc. Mulțumim, Radu! Succes în tot ce faci!
Și pentru că primul poem a fost puțin furat de ideea ta, mă inspir tot dintr-o calitate pe care o invidiez la voi, scorpionii – optimismul, și  așez versuri bonus, în alt registru:
radu
fotografia: dincolo de nori
Nu știu dacă din furtună pot culege stele frânte,
Nu știu dacă pui albastru pe-un condor ce-o să se-ntâmple,
Nu știu dacă aș putea să văd lumea pe-un covor,
Să m-avânt ca Aladdin, să merg dincolo de nori;
Nu știu dacă din speranță iese un vis împlinit
Și nu cred în curcubee ce apar când ești cernit,
Că strecori pe cer pictură încropită violet
Și că poți să faci nuanțe doar având un șevalet;
Să avânți o ciocârlie cu gând zvelt al  unui zbor,
Într-o liniște deplină să vezi brâul tricolor.
Și cu toate aceste semne ce apar frânturi în mine,
Mă gândesc că optimistul are toate acestea-n sine:
„-Nu-i asa că lumea asta colorata dă mai bine?”
M-ar întreba pe mine, pesimista, care cu greu vede lucrurile …..evidente și despica firul in patru prea mult
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ce caută ei, ce înțeleg eu…

Oamenii caută multe pe bloguri. De-a lungul timpului m-am distrat, la altii, cu  frânturile de cuvinte lăsate, dar, de data asta, la mine, erau un calup întreg. Nu am vrut să le irosesc și am pus de o versificare, dar am făcut și niște recomandări. Cine știe? Poate folosesc cuiva…

Fie vremea buna rea eu tot vin cu o cafea, pasta de pavat sala, pisici cu ochi violet, ma mai iubesti, vechituri si albituri, curcubeu pe roti, umbra unei iubiri.

 Acestea sunt ultimele căutări, copiate întocmai. Deci să analizăm puțin, doar puțin, da?

1. „fie vremea bună rea eu tot vin cu o cafea” – Nu-i rău, cred că mi se trage  de la poemul meu drag despre care vă vorbeam chiar ieri, cu „vă poftesc la cafea, arme vechi, vise noi”. Sper să-l fi găsit și căutătorul. Dacă nu, îi ofer o cafea și o îndrumare evidentă. Și vouă, deși  știți versurile, v-am intoxicat ….prea des cu ele, mea culpa..

2. pastă de pavat sala – cred ca de la Superblog mi se trage, atât am vorbit de materiale de construcții și reparații, că cine poate ști ce căutător o fi aflat despre asta  și a vrut să afle amănunte…

3. pisici cu ochi violet– ei, cu subiectul ăsta îi trimitem pe alte bloguri, mai expresive în acest sens. Noi suntem repetenti, și la fantezie pisicească, iar în concret… ne-au plecat pisicii de acasă in locuri mai bune, sperăm. Violete locuri. Vă las, însă, niste, fotografii cu frumușeii mei. Vreau, însă, pisic, dar nu voi lua unul decât dacă nu am responsabilități față de alte persoane, că de fug iar prin păduri, nu vreau să mor de vinovăție ci doar de inimă rea. Pe aia o cunosc.

silver1
Silver, pisicul care a venit la noi gata bătran 2010-2015
79035-531511_239784142832128_1605823949_n
Zizi, pisica bolnava și dificila, aparent, aruncata de altii, gasita de noi in 2009. In aprilie 2014 am pierdut-o. Cel mai deosebit pisic și animălut. Nu e zi sa nu imi fie dor de ea
3b402-68746_156308267846383_1605694656_n
Tan-motan, primul nostru animălut de aici din casa asta din 2008. L-am avut de mititel, dar in decembrie 2014 a disparut fara urma. Inca sper ca si-a gasit stapani fara catei. Nu era multumit de acest lucru.

4. mă mai iubești? – ohoho, și eu ma întreb de multe ori, dar mi-e frică de răspunsuri. Oare cui o fi pus întrebarea? Sau căuta ceva despre…subiect, asa, la modul general? Cine știe?

5. vechituri și albituri – N-o ca sa vezi! Acum ce ne facem? Cu vechiturile se stie ca am un tango indestructibil, dar albiturile alea ce or fi vrând a fi? Poate albitură pentru ciorbă, sau ceva pânză albă. Chiar as avea nevoie de niste denim crem, daca gaseste raspunsul in alta parte să se întoarca sa mi-l spuna si mie.

6. curcubeu pe roți – Măi, curcubeu ronțăit am pe blog, curcubeu cuvântător este, fata curcubeu cunoaștem, curcubeu la Paris este bifat, din avion, curcubeu cu circ și lacrimi de crocodil am strecurat pe aici, dar cu roți, n-avem. N-avem, dar facem.., promit!

                                                                            ****

Una peste alta, interesantă săptămână. Știti cu ce se sfârșește, așa de ultima oră? Cu „umbra unei iubiri” ultima căutare. Asta mă domolește și îmi aduce aminte de un articol chiar drăguț de care  sunt legată afectiv și pe care, sper, ca cel care a căutat termenul să-l fi și găsit. Eu îi mulțumesc că mi l-a reamintit.

Nu-i asa ca perspectivele se pot schimba instantaneu? Mie mi-au dat prilejul de a încerca sa fac ceva cu ele:

Când din lumea asta mare bat în poartă călători

Și când ușa mea e-nchisa dar primesc vizitatori

Eu mă scuz că nu-s acasă, dar revin și chiar primesc

Toate semnele lăsate ce mă fac să  le zâmbesc.

Tie, om dragut și vesel, ce-ai bătut drumuri din taste,

Poate că mi-ai dat binete sau mi-ai spus măcar..namaste,

„Fie vremea buna rea eu tot vin la o cafea”, spus-ai tu dintr-o suflare,

Vezi ca-ți dau recomandare și-un poem ca alinare!

Sper sa-ti placa, e cu vise, și cu arme vechi  uitate,

Curcubeu pe roți nebune  despre vorbe colorate

Despre lumi știute, pline, fără fantezii cochete

Sau feline  adormite și priviri cam violete

Am doar vechituri de slove și vreo două albituri

Am pavat blogului sala, lăsând multe crăpături,

Dar le-astup c-un zambet hatru și cu multumire stinsă,

Am primit atat de multe intr-o lume  nepromisa,

Incat astazi stau pitita, după uși, după feresti,

Intrebandu-te pe tine, chiar asa: mă mai iubesti?

Sau ai treceri pasagere, indiscretii și uimiri

Si doar faci din urme simple, umbrele unor iubiri?