Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

A fi sau a nu fi umbră

A fi sau a nu fi umbră
-Linişte!
Ziua a început cu stângul.
-Of, nu înţelegeţi? Vreau linişte!
Da, de unde! Cineva îmi strigă în minte să-mi mut maşina că vin să asfalteze strada. Ba nu! Chiar strigă! Strig şi eu mai departe: „Du-te şi mută maşina!”.
Revine.
-Chiar asfaltează strada?, zic…
-Ei, na.! Trei speriaţi şi o măgăoaie de mașină! Au adus niște pietroaie!
În fine. Ştiţi de când s-au apucat de asfaltat și reparat o străduţă în mijlocul Braşovului?
Din mai. De fapt, de atunci, e un du-te vino pe strada noastră, ba repară ce-au stricat, ba fug cu lunile. Acum miroase a fum și văd un zid nou din pietre mari, albe. Hmmm, ceva au meșterit. Sper să meșterească și gardul că prea e mizerie lăsată de izbeliște. E octombrie imediat, tot pietrişul a luat-o la vale (strada e în pantă), şi eu tot nu cred că vom avea asfalt de-ăla, pe bune, nici gard nou. Când plouă, materialele de constructie, lăsate lângă casa noastră, migrează pe alee. Cui să spui? Și dacă spui, te asigură că vor rezolva. Nu rezolvă. Nu-i scoți din ritmul lor știut. Cu siguranţă vom face excursii lungi, la iarna, de la locul de parcare până acasă, dacă vom rămâne aşa….( (vă asigur că secvența asta e nouă în fiecare an, căci, de când cu omul întreprinzător și omorâtul munților, șantierul e permanent în jurul nostru – cu pauze, doar)
Ce spuneam? Aaaaa…..! Că vreau linişte! Nu-i! Din păcate, câinii latră toţi trecătorii, parcă se iau la întrecere. Ah, nu parcă! Sigur se iau la întrecere. Ăsta e unul din „dezavantajele fermei noastre de animale răsfăţate”. Telefonul sună:
-Te-ai trezit?, aud
-Nu, dar contează?
Tot linişte vreau şi nu am. Dau de mâncare la doua mâţe care nu-s ale mele dar le simt ale mele. Le observ cum îmi străjuiesc casa, una într-o parte, alta în alta. Mă întreb ale cui or fi de sunt așa flămânde. Îmi beau cafeaua şi mă apucă  un râs isteric de o sperii pe Fifi – Toto îmi aducea, liniştit, şosetele lăsate lângă pat. Băiat deştept! Ştie că am nevoie de ajutor la curăţenie…..
Deschid calculatorul. Repede trec peste câteva lucruri de aici, şi uit de durerea de cap. Nu mai aud nimic. Ca prin ceaţă percutez la un: „Am plecat!” Auoleu!, zic. E timpul de treabă.
În fine! Ce vreau să spun e că nu aş schimba cu nimic tot vacarmul ăsta de dimineaţă. Că ador să fiu, să exist în lumea asta a mea,  înconjurată de iubire. Că-mi plac prietenii mei, că-mi place chiar şi modul cum îmi trece durerea mea de cap. Îmi place aroma cafelei făcute ZILNIC…doar de soţul meu, stânca din curtea casei mele, veştile primite de la cei dragi care te sună să-ţi ureze o zi bună şi să te salute, iar tu tremuri de fericire că totul e în ordine și inima ta nu o ia la trap. Restul lucrurilor sunt rezolvabile, se bifează încet, ca într-un carnețel de bal. Fericirea e mai greu de punctat, dar extrem de ușor simți cum ești învăluită de tihnă doar știind că toți sunt bine.
Ce am fi fără ei, fără orizontul fiecăruia şi fără oamenii, animalele şi toate lucrurile pe care le iubim? Nimic! Poate doar nişte umbre care merg, respiră şi cam atât. Ştiţi câţi ani am fost ca o umbră? Mulţi. Mult prea mulţi!
 Pentru un om care cunoaşte ambele feţe, zic atât – faceţi tot ce vă stă în putere să iubiţi, să trăiţi, să vă placă viaţa voastră (indiferent de greutăţile şi urâtul din ea), să vă beţi cafeaua cu drag, să plângeţi, să râdeţi, să vă doară capul. Dar, refuzaţi sa fiţi UMBRE. Ştiţi ce uşor le detectează ceilalţi? Şi vă spun eu –  ACOLO ….nu e nimic!
Starea de „umbră’‘ ….e doar o trecere; respiri …..dar nu trăieşti. Din zi de sărbătoare, cu recunoștință …te salut, lume!
mai bine umbră...de cățel, decât umbră pământului degeaba
mai bine umbră…de cățel, decât umbră pământului degeaba
Mărgăritare versificate · Mărgăritare-profil

Călător cu umbre, prin lume de cuvinte

Când totul curge de la sine
Îmbălsămând povești de-o șchioapă,
Când treci pe strada fără nume
Curiozității dându-i roată,
Când furi din stropii de albastru
Luciri ce par rupte din soare,
Când masca sufletului cade
Lăsându-ți fluturii să zboare,
Când crești încetul cu încetul,
Din prag de ușă, lăsând semn
Și în Înalt îți este visul,
Din fire strânse într-un ghem,
Când știi ca ai, că ești, că bântui
In lumi de vorbe adormite,
Te simți  doar călător cu umbre
Prin lumea asta de cuvinte
Și pui la pălărie floare,
Aduni în pumni nisip uscat,
Să curgă precum în clepsidră
Tot timpul literei ce-a dat
Și o poveste fără taine,
Și taină fără de poveste,
Și întâmplarea fără haine,
Și hainele fără de zestre,
Iar din tumultul fără zbucium,
Doar acordat la muzici fine,
Am presarat printre cuvinte
Puțin din tine, și din mine;
Le-am tescuit doar prin emoții,
Am stors licoare cu nectar,
Și fara pic de remuscare
V-am îmbătat, iar cu un zar
V-am pus să mai jucați o dată
Ruleta unor vorbe simple,
Eu măsluind printr-o suflare,
Voi câștigand …vreo două clipe
…cu mine.

 

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Femeia din umbră

O viață întreagă strânsă într-o valiză. O lume adunată între două cartoane ce miroseau a vechi și a petrol încins. O eșarfă strânsă pe mânerul șubred și o floare de pânză prinsă cu un ac de siguranță, urât și mare, dar care pălea pe lângă gestul fin de cochetărie al femeii care, parcă, ar fi vrut să îndulcească sentimentul acela că iar trebuie să se adapteze unui nou loc, total necunoscut și că, de fapt, e doar o nouă călătorie ca de vacanță inedită.
Se zgudui de plâns, chircită pe podeaua veche și  uzată a cămăruței cu tapet de culoarea levănțicăi. Cu ultimele puteri luă și ghiveciul cu „Străjerul” ei drag, singura dovadă că avusese  un rost, că a putut și ea crește dintr-un fir plăpând o viață verde. Nu știuse niciodată ce plantă e și o numise astfel pentru că era singurul care o veghea în orice moment al său, bun sau rău.
Dramatismul gândurilor era total nepotrivit, căci în afară de faptul că proprietarul trebuia să vândă casa, ea, zău, daca avea de ce să-și facă griji. Totuși, se săturase să se mute așa, din doi în doi ani, de parca era un termen și nu o coincidență bizară că oamenii își făceau planuri, iar ea nu intra în calculele lor. Se simțea o umbră. Chiar asa  semna piesele și poemele pe care le compunea „Umbra”, si se amuză teribil când unul din cititori o porecli italianca, dorind cu orice preț ca acela sa-i fie nume și nu pseudonim.
Se obișnuise sa aiba lucrurile in ordine și nu prea multe, pentru a putea pleca oricand; doar ca de data asta se adunasera o grămadă. Venea Viorel după ele. Ea plecă cu geanta plina de texte, cu valiza cea veche și străjerul  cel verde.
Se mută lângă București, într-o casă cu boltă de viță de vie. Proprietarii erau plecati in strainatate, iar ea urma sa fie un fel de om bun la toate. Însa nu stia daca se va descurca. De parca ar fi avut de ales!!!!
Când intra pe ușă, inlemni. Ziceai ca se afla intr-o casa de papusi. Oamenii fuseseră colectionari de obiecte miniaturale, iar peretii purtau povesti pe fiecare centimetru. Pe grinzi de lemn, pictat cu motive nationale, stateau cateva păpuși adunate din targuri de meștesugari pricepuți. Un balansoar vechi o îmbie instantaneu, dar se ridica, iute, de teama a nu-l rupe, atat de tare scartaia din încheieturi. Abia acum intelesese de ce o aleseseră pe ea sa locuiasca acolo. Singuratatea și preocupările sale cred ca fuseseră cea mai bună carte de vizită.
Iesi pe pridvor și nu-i venea a crede ca, dincolo de peretii aceia aparent subrezi și lemnul cu urme de trecut, stateau niste frumuseti aparte. Două pisici torceau a lene și răsfăț și nu se sinchiseau deloc la apariția sa, de parcă ar fi fost normal să se afle acolo. Ii telefona lui Viorel și-l ruga sa vina a doua zi cu lucrurile ramase, si sa le lase in curte. Se hotarî, ad-hoc, sa nu lase pe nimeni sa atinga ceva de acolo. Descoperi, cu bucurie, un salon mititel care dadea in curte și in care realiza că-și va putea primi oaspeții, fără grijă. Nimic din ce era in acel loc nu trada micul muzeu din living.
Se intoarse in casuta papusilor și se apuca sa scrie un nou text, fericita și uimita de intorsatura pe care o lua viata sa. Pentru prima data „femeia din umbra” nu mai era ceva trist și enigmatic, ci o bucurie, un apelativ de care se mândri ca într-o taină dulce, pe care nu o impartasea cu nimeni, ca un premiu al vietii pentru bucata sa de timp. Pentru prima oară nu-i păsa de ziua de mâine. Iubea locul și o inspira. Mainile îi alunecau pe bucata de hartie, ca o curgere de viata noua:

Cand povestea cade a lumină,

Încremenind actori tăcuti  fugiti de lume,

Cand ronțăie refuzul vieții

Coji uscate de trecut cam orb,

Cand dintr-o valiză cad doar soapte triste,

Sa le asezi in coșul viselor, cu flori de mușcate alături

Si sa le lasi sa se amestece in armonii viitoare;

Sa iei trei fire de pelin, două de grau, un pumn de sare,

Sa descanti clipa, să uzi cu trei stropi de aghiazmă locul,

Sa te-nvarti, bine, in incapere; sa te opresti spre Rasarit,

Să zambesti, sa uiti, sa-ti amintesti, sa renasti,

Tu, femeie din umbra, intr-o zi de marti,

In casa păpușilor, cu graiul în ochi

Si să te aduni …in Cuvant!

nou1

 

Textul face parte din provocarea „femeia din umbră” din clubul celor 12 cuvinte, și am așezat-o in tabel…alături de celelalte. Tot la Eddie!

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Umbra unei iubiri

Mă ţinea de mână şi-mi spunea vorbe, zgomot nedescifrat de creierul meu care încă se minuna de moment. Trecuseră zece ani şi omul din faţa mea îmi vorbea de parcă mă văzuse ieri. Aş fi dat orice ca scena să fi fost cu mult timp în urmă, însă învățasem că nimic nu se desfășura într-o planificare de soartă. Îl priveam, aparent detașată, și fiecare celulă din mine zumzăia să acopere gălăgia, fără noimă, făcută de bărbatul din faţa mea. Flirta, flirta şi vorbea apăsat, rârâit, fâţâindu-se prea mult în fotoliul din sufrageria mea. Era singurul om care făcea ca acel mastodont, piesă de mobilier nepotrivit pentru un apartament de bloc, să pară firesc şi comod. Cu toate astea se învârtea atât de mult în el, încât părea  aşezat pe ace fine.

Eu nu auzeam nimic şi datorită faptului că purtam cu mine o preocupare trufaşă  ca omul din faţa mea să nu ghicească, o clipă că, de fapt, în tot intervalul ăsta, nu făcusem nimic notabil, nu iubisem pe nimeni cu adevărat, nu mă trezisem nici mai completă, nici mai incompletă, nici cu experienţă, nici fără. Trăisem fără el, doar, şi îmi era ca şi când nu-l întâlnisem, niciodată, în drumul meu. Mai mult pe catchy.

                                                                                                              ***

Uneori, când trec pe acea stradă şi caut din priviri locul, ştiu că şi el a ajuns o „umbră a unei iubiri”, un loc de poveste fără poveste continuă. Nu mai se vede niciun semn ca acolo se striga libertatea aparentă. Si zâmbesc. Viaţa vindecă perfect, iar cicatricile uneori nici nu se mai zăresc. Doar zgomotul poveştilor se mai aude în inimi şi memorie, semn că au avut rolul lor.

24 aprilie 2015

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Libertate

Natângă sunt acum, în turmă mă nvârt;

Şi nu ştiu ce-am făcut, pe unde am trecut;

De ce privim în jos, noi ce-am doinit frumos,

Atunci, în ”douăjdoi”, când ei au tras în noi,

De am rămas în viaţă cu suflet de paiaţă?

Şi am în ochi şi-n minte o mie de cuvinte,

O mie de-ntrebări şi tot atâtea stări,

Caci am luptat pe stradă, dar am scăpat cu viaţă,

Chiar de eram copilă şi aveam atâta silă

De griul şi uratul, de mutele cuvinte;

Şi acum nu luăm aminte!

Eu m-am târât pe coate,

În neagra aceea noapte,

Dorindu-mi libertate.

Şi acum?

Nu uit, nu pot, nu vreau să-mi şuiere iar gloanţe

Din puşti ce măcăneau ca nişte cotoroanţe;

Nu vreau să retrăiesc puternice emoţii,

Ce le-am închis pe veci, dar ard ca nişte torţe,

Şi-mi ţine aprinsă-n mine recunoştinţ-adâncă,

Că am primit iar viaţă şi-o libertate frântă

De la-nceput. Caci sângele din stradă

Din mintea mea…nu pleacă.

Cred ca îmi fac un obicei de a-mi scrie postarea începând-o la Wordwasfirst, în comentarii, dar versurile ei mă inspiră teribil. Eu chiar am fost pe stradă, în 21 şi 22, prietenul meu de atunci a cărat un mort iar sangele de pe adidașii lui ne-a ramas pe retina si in suflet pentru totdeauna, am văzut puşti date cu …”buletinul”, ca acum credite; am făcut depresie, mai apoi, am păstrat hainele cu care m-am tarat şi nu pot vorbi prea mult despre toate acestea fara sa tremur la propriu şi să nu-mi vină în minte colbul ce se ridica pe strada din faţa Liceului Unirea Braşov, fără să văd imaginea morţii, a disperării, a haosului şi a bucuriei umbrite. De la început libertatea aceasta, atat de hulita acum, am primit-o cu dâre de sânge şi cu bucurie reţinută.

Postarea face parte din provocarea de luni, cu tema fixă: Libertate. Veţi găsi şi alte abordări la Eddie in tabel.