Cât ține-un început?

 „Cât ține un început, cum de durează ani?
De voi greși din nou, voi mai gasi iertare?„-
mă-ntrebi și-ți simt în vorbe însângerate răni
și-un soi duios de gânduri ce mor de nerăbdare:
Un început de-ar ține an de an,
ar fi preludiul cel visat de mine.
Dac-ar dura o vreme doar, din plan,
din planul vieții, să-nțelegem bine,
m-aș bucura de el cu fiecare clipă
și-aș aduna-n albumul cu frânturi
tot ce-am greșit, iubit, dorit, și c-o aripă
de gând bun le-aș ocroti cu rugăciuni.
De vom greși din nou? Ce întrebare!
Cei buni și dragi ne vor ierta mereu,
Iar restul va ramane a vieții întâmplare,
Căci de nu pot ierta, nu-i pot convinge eu
Ca a ierta e un-nceput de drum
Mai bun.
Ma iert, din nou,
Și cred în Dumnezeu!
2015, februarie

Continue Reading

Duminica

Sfântă Duminică, strecoară-ți vălul de aur
Peste soarele vieții noastre,
Dă-i strălucirea și căldura ta,
Pune-i raze zâmbitoare,
Înalță-l pe Cerul Inimii noastre,
Fă-l să nu dea doar Lumină
Ci să scoată Lumina din noi.
 
Sfântă Duminică, port în mine rugăciune ție
Și bucurie că-mi ești și azi,
Și că îmi dai liniște de argint,
Și albastru în suflet,
Și ne așezi pe leagănul tihnei,
Să ne-nțelegem odihna.
 
Sfântă Duminică, poartă-mă spre gând bun,
Adună-mă în zâmbet și grai simplu,
Să nu uit că-ți sunt floare,
Să nu uit că-mi ești floare,
Și că ne împodobim reciproc
Doar o dată pe săptămână!

Continue Reading

Poveste cu un om de care nu-și mai amintește nimeni

Mereu am fost fascinată de oamenii cu chip și cu trecere lungă dar de care nimeni nu își amintește …ușor. Poate faptul că nu au avut copii, poate că viața lor diferită i-a făcut să rămână doar virgule în poveștile altora. Așa v-am povestit de Ioan, omul pădurilor, de Tanti Ana sau de Mademoiselle a mea. Deși au povești diferite, niciunii nu au reușit a exista după canoanele și regulile celor mulți, iar bătrânețea i-a găsit rătăcind în lumi create în așa fel încât, acum, gândindu-mă, nu aș schimba nimic. Au avut scenarii originale și au reușit să izbândească necuprinși de iubire de oameni ci a vreunei ființe care le-a fost martor în viața lor neobișnuită.
Despre personajul de azi, nu știu prea multe, dar vă las vouă puterea de a adăuga alte lucruri, alte amănunte care, probabil, vor pleca din percepțiile mele despre femeia cu turban. Căci așa s-a născut povestea, din percepții personale, din senzații și amintiri fragile, dintr-un timp care mie îmi pare extrem, extrem de îndepărtat:
„Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa, ca peste noapte. Dintr-odată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri. Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute, peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele, dar cu toate astea alte lucruri frapau și dădeau frâu imaginației. Părea atât de bătrână, încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate. Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite, iar trupul și-l înfășura într-un halat gros și lung, până în pământ, confecționat dintr-un molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuţi. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o în putere, mai vie decât acum, căci ochii noștri o descoseau, cu obsesie zilnică și fără rușine, prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil între scena vieții sale și drumul de la stradă. Oricine îi putea fi spectator, iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât în mintea noastră, niciodată într-a sa.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumină electrică nu avea și…(aveți textul complet pe catchy, acesta nefiind decât un fragment de interior).

Este una dintre cele mai dragi  scrieri ale mele și chiar mi-as dori să o citiți așa cum am scris-o, din dragoste pentru cei care nu știu dacă vor primi vreodată de la cineva vreo rugăciune de pomenire. Aceasta a fost rugăciunea mea către un om care a existat ..cândva.

pisicuta

Continue Reading

Și rugăciune, și răspuns

privire

 

Prin felia mea de cer văd drum de Lumină,
Iar din celula sufletului,
Înfuriat de negura vremilor și prins în necunoasteri,
Caut argumente să mă întorc din pribegii adormite.
Descopăr  că nu am totdeauna abilități potrivite:
Că plâng când vreau a râde și râd când vreau a plânge,
Că sunt tare când e jale-n mine  și frunză tremurândă când e bine.

 

 

 Îmi e ca destinație Cerul, mereu, ca într-o eliberare.
Privesc cu gâtul ridicat de niște fire invizibile.
Sunt păpușă docilă  condusă de un Păpușar priceput.
Dar devin deseori marioneta care se strică mult prea ușor.
Și atunci mă repar din mers:
Fac un pas, tot cu ochii spre Cer,
Parca asteptand aprobare
Sau măcar un verde la un semafor invizibil
Detectat doar de lasărele inimii.
 Cad în pietriș de-mi zdrelesc genunchii.
Ma scutur și-mi asez licărul ochilor  pe pământ.
Calc puternic, hotărât, fără șovăieli cotropitoare.
Nu simt nicio sabie deasupra mea,
Ci doar o adiere de vânt curat;
Sunt ca o cetate medievală care rezistă in timp,
Dar trece prin etape de consolidare.
Palmele mele aduna caldura sufletului;
Le împreunez și le asez a multumire;
Simt pe umeri un rest de lume îndepărtată
Și-un galop de furnicături în degete;
Mă așez și mă rog să scoți toti mărăcinii din mine
Si sa-nfloresti zambetul mai des.
Nu, nu e doar pentru mine rugăciunea
Ce o port pe buze și-n suflet!
Stii tu, pentru cine mai e!
Mie mi-ai raspuns in zdreliturile din genunchi
Și mi-ai incoltit sperantele in muguri de cuvânt.
Iubirea primita mi-e ca o duminica.

 

 

Ridic din nou privirea spre Cer
Chiar dacă voi cădea,
Si…te caut….
..într-un nor, într-o stea, într-un fulg..
…simt cum cade o picatura ca de rouă pe frunte
Si nu, nu plouă.

 

 

Din biserica vieții,
Plec cu genunchii zdreliti
Dar cu inima bandajata cu dragoste.
Și privesc înainte, doar spre-nainte!
Stiu că existența mi-e și rugăciune și răspuns.
Știu.

 

 

Fii ceea ce simti si ceea ce crezi! Fiecare are dreptul de a fi și de a crede în ce dorește! Iar dacă ai primit în suflet astfel de cunoașteri fii fericit! Nefericirea înseamnă că încă nu-ți simți drumul, menirea, greșeala, iertarea, credința. Uneori, de când bălmăjesc cuvinte, mă gândesc că nimic din ce scriu nu vreau a fi despicat. Luați de a prinde o idee. Si puneți-o in buchetul cu cele proprii. Florile cuvintelor mele mă poarta in primul meu pe mine, imi poarta devenirea, revelatia, darurile dar nu cunoasterea deplină. Parentezele pot conține adăugiri miraculoase, le pot imprumuta de la voi, dinspre voi. E ceea ce primesti la liber, neconditionat. Conditionand, distrugi frumusetea. Cu toate acestea, ne putem întalni in cuvant, și nu in idei. In crezurile comune e mai mult ca sigur ca merg la pas cu voi. Știu. Și …atât!
Am avut muze niste cuvinte….dar le-am ratacit..

 

Continue Reading

Am o mamă perfectă, pentru imperfecta din mine!

mamaAm mama perfectă. Am mama perfectă pentru că nu cunoaște acest cuvânt, pentru că viața i-a arătat că regulile mulțimii nu i se aplică. Am mama perfectă pentru că nu a folosit cuvântul „sacrificiu” niciodată. Pentru că m-a acceptat pe mine, imperfecta, cea cu stea în frunte când e vorba de greșeli, care s-ar uita în ochii celui mai mare dezaprobator al meu spunându-i cu privirea: „de parcă tu nu?!”.  M-a făcut la 16 ani, din dragoste; dragoste de aia de copilă, bănuind împlinirea de după, dar neștiind nimic despre viață. Habar n-avea. A lăsat tot, tot, și s-a dus după omul cu ochi negri ca noaptea și părul cu inele de mătase. S-a topit. A curs în el și a rămas acolo, până la final. Finalul lui.

 

Azi i-a rupt iarba de pe mormânt, a aprins o candelă roșie ca dragostea ei, a fost mândră că au putut-o ține picioarele să facă asta. Și inima. Cu aceasta din urmă are ea o luptă de multă vreme. Și metaforic, dar și cu spasme care ne fac să îi amintim s-o lase mai moale cu grijile că ne ia imediat și pe noi jumătatea de veac, din urmă, și nu mai trebuie să ne poarte de grijă. Se încruntă și ne privește de sub ochelari de parcă ar spune sec: „Vorbesti prostii”.
Am o mamă perfectă pentru că rămâne mamă și nu ne lasă fără cuvinte de încurajare, fără de cele cu sprijin în litere, fără să uite că aprobările ei sunt doar nuanțe de iubire, că oricum și dacă tu ești în cel mai umil colț în care te-a pus viața ea îți așază ceva molcuț, să duci mai ușor totul. După ce trece furtuna, face din rugile ei piedestal pentru momentul ce a trecut, știindu-l de nedus, dar nu ți-ar spune vreodată oscilațiile sufletului.
Am o mamă ca toate mamele bune, calde care-mi răspunde cu „fata mamii” ca o parolă de neînvins. Știe ca numărul anilor e prea mic sa-mi fie doar mamă și îmi e și  prietenă, și confidentă, și tată de o vreme. Mi-e album de amintiri, mi-e trecere prin neam și inca vad in ochii ei tot: vad bunicii, ma vad pe mine mică, pe sora mea, pe tata. Pe toti îi vad tineri, caci are grija  sa puna zambet și licar acolo, dar și un strop de magie, unde eu credeam că nu e  decat o enigmă. Ei nu-i plac enigmele, e carte deschisa, una de povesti, cu vorbe frumoase, in care as vrea sa mai scrie mult timp de acum încolo.
Am o mamă perfectă, pentru imperfecta din mine!
Să-mi trăiești mama mea, sănătoasă! La mulți ani!
Continue Reading

Să fii Marie!

Să fii Marie, e un dar străbun, o taină plină, sfântă,
Să fii Marie seamănă c-un strop…. de bucurie adâncă,
Să fii Marie e ca rugăciunea, spusă cuminte între palme,
Să fii Marie e firesc și cald, e cântecul de leagăn ce te-adoarme.
Că ești Marie afli c-un sărut pe creștet, primit în ziua care te-ai născut,
Nu știi de e al mamei primul sau Dumnezeu a apărut
Să-ți pună daruri împletite, să te-ocrotească cu frumos;
Mă simt Marie, deși nu știu cum să te numești așa duios,
Vă zic, așa, stângaci, pe alocuri, cu picuri de lumină vie:
Să ne trăiți cu numele, oricare ai fi și esti Marie!

 

flori

Continue Reading

Nici stelele nu mai sunt ce au fost

  • Magia unei zâne bune:
Vântul mișcă perdelele casei ca într-un spectacol obișnuit cu recuzită simplă. Greierii țârâie, ascunși prin crăpături nevăzute; miroase a cald, a vară, a verde, a iarbă cosită și a mușcate pitite sub streșini. Cățeii dorm, în poziții care mai de care mai ciudate. Pe labele din față, așezat ca un ursuleț de pluș, Lupu-Băiatu mă privește curios, ca un suporter care nu-și scapă jucătorul preferat din ochi. Bine, preferatul nu e lângă mine, așa că, ușor frustrat, cred, se mulțumeste cu persoana mea. Își mișcă ochii, dreapta-stânga, nescăpând nimic din agitația ce m-a cuprins.  Da, tot el primește premiul de popularitate dintre toți patrupezii.  E special, bătrânelul nostru.
Astia pun romanțe viței de vie, să crească mulțumită și să dea rod!, aud un om că spune asta, în trecerea sa grăbită de pe alee..
Râd cu poftă, ascultând muzica ce se aude din vecini, dar care se sfârșeste, brusc, în toiul ei, ca un balon de săpun. Dor de tata; el cânta romanțe.
Cerul pare întreg azi. Puzderie. Totul adunat ca la armata stelelor nu-mi lasă loc pentru negru tăciune. Mereu m-au amuzat filmele în care, sigur, unul din doi știe, clar, unde e Cassiopeia, unde e Orion sau Pegasus.  Și i le prezintă celuilalt de zici că a lipsit cu o zi înainte de la cursul cu…stele.  Nu m-aș pricepe deloc. Ei, Carul Mare, Carul Mic…astea le mai bunghesc eu, dar până și lucrurile simple le mai încurc uneori, cum e Steaua Polară de exemplu. De multe ori o mut, în dezorientările mele nocturne. Bine, în filme, mai ales cele americane, toți știu, frate, unde e nordul, vestul și fiecare reper e dat conform orientării turistice, motiv iar de amuzament pentru mine, care sigur ar rata misiuni imposibile până s-ar bunghi unde e sud-vestul punctului de întâlnire.
Cand eram mică, mă furișam după ora zece la poartă. Pe nelipsita bancă îmi petreceam zeci de minute uitandu-mă la cer. De ce nu făceam asta în curte, nu știu. Nu, nu aveam companie și nici nu trecea lume pe stradă, cum s-ar întâmpla acum. În orele acelea, lumea își ostoia durerile și se bucura de răcoarea nopții, în casă, sub cearceafuri fine de finet și șifon, cumpărate pe două ciururi de porumb de la căruțele ce veneau în sat. Pe bunica o curtau mereu negustorii și o îmbiau ba cu o cămașă de noapte delicată, ba cu un furou de pânză numai bun sub capotul făcut din materialul asortat cu basmaua, ce stătuse două veri pe scândura dulapului. Voiau, la schimb, pene fine de gâscă. Făcea mamaia un bot de nemulțumită, târguindu-se de parcă nu era nerăbdătoare să scape de mormanele alea din cramă. Apoi se fălea. Tare se fălea.
Noaptea, când țiuia liniștea și ceasul deșteptător era singurul perturbator de tihnă, mamaia își dădea baticul de pe cap, se despletea încet, se așeza pe colțul patului, cu un picior în aer, cu unul sprijinindu-se de podea, adunată toată în lumina unui bec de 25 de wați, în cămășuța simplă, care trecea, ușor, peste pulpele ei cărnoase, puțin tuciurii, făcând-o să pară o fetiță. Radioul mergea în surdină: „Adriană, hai ca ne cântă „preferata”!” Preferata satelor era o emisiune cu muzică populară care, preț de o jumătate de oră, se auzea la Viata satelor, dar la prânz. Nu se rata niciodată. Denumirea aia, însă, se împământenise; așa că „preferata” putea fi la orice oră, numai să fie. Mă făceam că n-o aud, iar ea continua să-și perie părul încet, ca pe o comoară. Îl împletea ușor, lega un elastic în capăt, stingea lumina, își făcea o cruce discretă și se așeza pe marginea patului, cu capul spre prag. Îi bătea, lin, aerul din ușa rămasă deschisă. Arșița de peste zi părea uitată, descântată în rugăciuni noi. Perdeaua cu franjuri de naylon, contra muștelor, foșnea ca o părere.  Privea și ea cerul, dar nu-i găsea vreun cusur sau vreo mirare nouă.
Eu aveam o mulțime.  Eram obsedată de cifra 10. Da, mi se băgase bine în cap că acești decari ar fi semn de răsplată a unor strădanii. Așa că număram și eu 10 stele și încercam a le găsi și a doua zi. Da, da! Vezi sa nu! Nu era seară, însă, să nu văd stele căzătoare, și cum mie îmi spusese frumoasa mea în camașa de pânză albă că atunci cand cade o stea moare un om, stăteam cu frică să nu aud de o nenorocire, a doua zi. Răsuflam ușurată, spunându-mi că o fi în satul vecin. Asta era lumea mea, cea care conta. Nu-mi imaginam oameni dincolo de satul meu uscat și plin de praf.
Și totuși, cer mai plin de stele ca în copilaria și adolescenta mea, nu mi-a mai fost dat să văd. Uneori mă întreb de ce, dar știu că voi căpăta răspunsuri pompoase, despre care nu vreau a ști nimic.  Deja aud ceva cu ecosistem, poluare, cuvinte complicate, zgomot. Mă depărtează de esențele mele și eu vreau a rămâne la ferești, aici lângă perdelele care se mișcă sub adieri noi.
Dacă mi-e dor? Normal că mi-e dor, însă vă spun un secret: mi-e dor si de tata, și de tataie, și de mulți oameni care nu mă mai strigă demult pe nume, dar mamaia mea a lăsat în mine semnele celor mai puternice emoții.  O simt și în interiorul meu și în exterior. Poate asta e magia unei zâne bune cu nume cald, de copilărie care mi-a lăsat în dar o cămașă de noapte din pânză albă: „S-o porți pentru soțul tău!, mi-a zis cu glas de domnișoară. O port, deși ea nu-mi știe soțul decât dacă ne privește din locul ei de SUS. Si parcă încă o aud: „Adrienuș, hai la culcare. Lasă stelele, mamaie, că sunt și mâine acolo!”
Dacă ar ști ea ca nici stelele nu mai sunt ce au fost……..

stele

Cu ajutorul acestor slove: popularitate, suporter, verde, ecosistem, asortat, arsita, decari, balon, pene, franjuri, curios, frustrat, care formează duzina de cuvinte în cadrul clubului celor 12 cuvinte, având ca temă fixă magia unei zâne bune, mi-am lăsat aduceri aminte, moi și calde. Vi le dăruiesc. În tabelul lui Eddie puteti găsi și alți participanți care au folosit cele două provocări.

Continue Reading

Sărutul ploii

Strigăt cu miracol prins de coada cometelor blonde

Albastru ce strigă prin pori nedospiți de cuvânt

Mi-e liniștea ascunsă în peșteri de calcar și vânt

Și parcă-mi străpunge dimineți nedormite, comode.

Strigăt de verde udat cu rouă împrimăvărată,

Gângurit de mierlă pierdută prin frunze

Mi-e gîndul cuprins cu ecouri  difuze,

Scăldat de susur de ploaie nedescântată.

Și-mi vine să sap, între coaste, scorbură lină,

Să m-ascund de tristeți și de-a oamenilor surde goniri,

Să-mi pun rugăciuni drept bandaje, și vreo două psaltiri

Să-mi ajungă o vreme și să-mi țină de leac, și Lumină.

Uneori, lumea tace, cerul plânge-n surdină,

Uneori, doar muzele vorbesc limbi știute,

Uneori, când sunetul ploii se ascute,

Tu rămâi ancorat în Iubire Divină.

 

Simți sărutul jilav al uitării durute,

Și nu știi de-i părere sau chiar El îți răspunde

Sau sărutul de ploaie e un semn prea lumesc.

De-i așa, mă întreb, oarecum, de-i  firesc

Să îl simt ba pe ochi, ba pe chip, ba pe frunte,

Ca și când Universul mă știe….pe de-a-ntregul

…….și totuși…din amănunte.

 

Uneori, sărutul ploii de stele poate fi …copleșitor.

Căci nu știi dacă te-nalță sau te trezește din somn..

ploaie-cer

Danei Mastan, cu toată dragostea și prețuirea mea…

Continue Reading

Întrebări sub felinare

O vedeam deseori pe stradă. Căuta chiştoace şi intra prin magazinele alimentare din care sigur pleca cu cate ceva.  O cunoştea lumea pe femeia albită devreme, uscată ca un şnur de pantof folosit, cu pomeţii supţi şi buze strânse pentru a nu i se vedea dinţii lipsă. Mulţumea şi pleca sfioasă, frângându-şi mâinile mai mereu. Nu cerşea, dar ochii  albaştri, singurul senin ce-l mai puteai ghici în tumultul ei, spuneau totul. O mai certa cate unul să nu-şi mai bea singurii bănuţi, că iar va ajunge să trăiască din mila altora. Încuviinţa tacit din cap şi se depărta ruşinată. Tot aşa intra şi în biserica ce era aproape de cămăruţa ei cu sobă albastră, pe care o mângâia ca pe singurul ei avut.  Cu privirea în jos şi mâinile ghem, bucuroasă de orice pomană, dar şi de cuvântul de la Sfânta Liturghie.
Avusese multe: o familie, un soţ frumos, două fete. Acum trăia singură cu două pisici şi o codiţă de căţel amărât, exact ca ea. Fusese frumoasă, înaltă ca un manechin, fină şi cu un păr mătăsos pe care-l purta mereu scurt, semănând cu o franţuzoaică cochetă. Când dispăruse acea femeie nimeni nu ştia. Mă loveam des de ea şi nu ştiu dacă mă recunoştea sau nu, dar mai mereu se depărta înainte de a-i putea dărui câte ceva. Lumea şuşotea pe la colţuri că, de fapt, nu divorţul de bărbatul frumos, dar cu ochi alunecoşi, o făcuse epava de azi, ci darul beţiei pe care-l avea de când cei dragi îi erau alături. Dar cine poate şti? Şi ce ar mai conta; era clar că-şi ducea viaţa discret şi într-o penitenţă, oarecum, autoimpusă.
Timpul a trecut. Nu m-am mai gândit şi nici nu am mai văzut-o, un timp, pe femeia cu nume rusesc şi melodios. De când m-am mutat pe dealul-munte, din inima Braşovului, şi drumul meu spre biserică era altul. Şi biserica,  să zic aşa. Aici lumea părea o familie ce îşi dă întâlnire duminică de duminică împărţind bucurii simple şi fericirea din priviri calde. Tainice poveşti simţeai întâmplându-se chiar sub ochii tăi şi nu cutezai a privi mai mult spre o anumita persoană dacă nu erai şi pregătit a începe o discuţie cu ea. Se descătuşau, ușor, vorbe şi cuvinte.
Ningea ca în poveşti. Seara se alinta puţin şi mai lăsa lumina să se scurgă spre bezna ghicită de cei ce măreau paşii grăbiţi. Felinarele bisericii topeau steluţă după steluţă, într-o joacă nesfârşită, iar lumea trecea ferindu-şi privirea, parcă cercetând prea mult trotuarul. In forfota aia, o femeie, înaltă şi firavă, privea cerul, lăsând să i se topească pe faţă fulg după fulg. Oamenii o ocoleau cu un zumzet de nemulţumire, dar ea nici că se clintea dintre felinare, adunând pe chip toată lumina şi toată magia unui timp neprevăzut. Părea fericită; era fericită şi, nu ştiu cum, am stăruit asupra ei cu o mie de întrebări nepuse. Avea un aer familiar dar nu-mi dădeam seama de ce. Paltonul vişiniu şi pălăria în acelaşi ton simplu, mânuşile de macrame si gulerul fin de blană sintetică întregeau imaginea aia aparent obişnuită.
Dumnezeu îşi scutura norii şi ea era precum un copil cu prima zăpada, zâmbind ştiut şi ales. Ne-am atins ca din întâmplare şi seninul ochilor ei mi-au adus aminte de un senin unic cu aer vinovat. Ciudat, acum doar seninul era.  Nici urmă de vinovăţie, probabil mintea mea făcea asocieri ciudate. M-am scuturat a confuzie şi un şirag de dinţi mi-au atras atenţia în mod plăcut. Nu, nu putea fi vecina rătăcitoare. Dar jurai că e clona ei sau o soră geamănă ce niciodată nu ar fi avut vreo problemă de om bântuit de vremelnicie. Întunericul cobora cu repeziciune, clipa se sfârşea la fel, întrebările mele din suflet prindeau aripi de gând netrimis şi m-am trezit mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru imaginaţia mea. Sub felinare părea că se ţes încă poveşti posibile, tivite de bunătate şi Iubire Divină
Am uitat de întâmplare până acum două zile când sora mea mi-a confirmat miracolul că femeia se vindecase de toate rătăcirile sale, că primise îndrumare prin părintele de la biserica noastră şi oamenii o ajutaseră sa se refacă şi fizic, şi sufleteşte. Era alt om şi nu avea regrete a ce pătimise, nici că îşi pierduse o parte din viaţă, ci era fericita ca trăia, că gândea şi simţea bunătatea lui Dumnezeu şi a semenilor săi. Omul de sub felinare, în acea ninsoare vremelnică de noiembrie, era izbândă şi bucurie, era răspuns al şanselor ce le primim, era curajul picurat de Dumnezeu în fiecare dintre noi, dar vizibil acum mai puternic în el. Poate de asta văzusem eu botezul fulgilor de nea ce ţeseau povestea divină de iubire. Ea o primise şi o primea încă şi mulţumea cu tot seninul din ochii ei albaştri.
Am murmurat încet, ca într-o rugăciune nerostită: miracolul exista…
Mă ninge albastrul din privire
Şi-mi prinde-n inimi întrebări,
Îşi cerne cerul a lui iubire
Şi i-o aşează toată-n păr,
În timpul străbătut de fiare,
Ce au muşcat cam în răspăr,
Tu stai primind sub felinare
Botezul unui adevăr.
Iar fulgii îţi inundă chipul
Ca un ocean imaginar
Şi Dumnezeu trimite stropul,
Ce îndulceşte orice amar.
Mi-e caldă inima şi plină,
Mă scutură de orice urât
Iubirea sacră şi divină
Şi sper, şi cred în …Duhul Sfânt.

Am înscris povestea de mai sus în provocarea de luni, cu tema dublă ”Sub felinare” şi ”Întrebări” ,  pentru clubul celor 12 cuvinte. Sunt putin întârziata, dar am gasit raspunsul la intrebările mele de sub felinare. Au mai făcut-o şi altii în tabelul lui Eddie.

16. 12 2014.

Continue Reading

Clopotul

Clopotul suna a răsărit de apus, suna a toamna  roșie și a cântec răgușit de fier obosit. Se tânguia peste deal și o întorsese pe bunica Florina cu fața spre el, închinându-se  încet, de parcă ar fi vrut sa mute gestul direct în inimă:

-Maine e sărbătoare mare!

-De unde știi, bunică!

-Și de n-aș ști, îmi vorbește clopotul!, îi  spuse bătrâna ca și când un mare secret avea sa iasă la iveală.

Aurel, care se juca în fundul curții cu un pui de pisică vărgat, de zici ca era o zebră de jucarie, se oprea a mirare. Tot nu înțelegea cum îi vorbește clopotul bunicii. Iși îndesa cipilica aia de împletitură lânoasă, că nu se mai putea numi căciulă de când o tot folosise ba pe post de prinzătoare de vrăbii, ba își culcușea rățuștele de sub cloșcă, ba era jucărie de vreme rea, aruncând cu ea prin toata camera. Avea o burtica bombată și un maieuț cam scurt care lăsa să i se vadă moțul buricului tăiat de parcă cineva voise a-i lăsa semn de recunoaștere. Se întoarse  cu fața spre clopot, luă două prune din copac, se aseză pe un bolovan și se gândi, preț de cateva clipe, cum ar face și el să prindă din graiul clopotului, secretul sunetelor sale prelungi și diferite, uneori.
Nu trecu mult de la întâmplarea neîntâmplată, că iar se auzi clopotul de peste deal. Se bucura în sinea lui știind că data trecută, când fusese sărbătoare, bunica își pusese șort și basma nouă, și după ce veniseră de la biserica scăldă niște corcodușe in apă, le ținuse la foc domol și i le dărui sub formă de compot dulce-acrișor, în care aruncă, așa, ca din greșeală, puțina menta proaspată. Cu  niște minciunele pudrate cu zahar vanilinat n-avea cum să uite nici glas de clopot, nici forfota mulțumirii interioare. O simfonie aș spune eu, dar Aurel nu cunoștea termenul,   el traducând răsfățul într-un gând alambicat în care intrau sunete tânguitoare, aromele bunicii și darurile lui Dumnezeu din zi de sărbătoare, cum îi spunea mereu buna și pe care le pecetluiau cu degetele împreunate în semnul Crucii.
Si clopotul iar vorbea, dar vorbea altfel, ca intr-o rugaciune trista, in niste sunete ce semănau a plânset, nu a veste bună. O data și inca o data, in atentionari decriptate de oamenii de pe drum.
O auzi iar pe mămucă:

-Oh, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Maine avem inmormântare în sat. Bietul moș Costache, mai putea trai, ca era mai tânăr decât mine!

Cum aflase buna de mos Costache direct de la clopot, zău dacă-i mai era de înțeles. Hotărât lucru, mâine la înmormântare avea să afle misterul. Acum mai trebuia sa o convinga sa nu il lase acasa,  îngropăciunea nefiind locul unde el s-ar fi aflat in mod firesc, dar asta seară, la rugăciune, îi va spune că vrea să-l întrebe pe preot dacă sacrament și impărtășanie au ceva comun intre ele. Bunica va fi incantata de idee și-l va lua  și pe el in sat. Oricum, el citise in cartile din casă despre asta, in zilele ploioase cand nici Cotor, motanul, nu era de gasit și in care doar asa putea scurge ușor timpul acela ud care fuziona în nesfârșiri plictisitoare.
Muntele impartise satul cu denumire simpla: dincolo de biserica. Biserica era reper nu doar in sufletul lor bantuit de greutati zilnice, de putințe și neputințe, dar  și geografic vorbind. Oriunde te-ai fi aflat, dincolo de biserica devenise un termen atat de uzual, incat un vizitator neavizat ar fi fost puțin derutat de rocada asta tacita. In dreapta sau in stanga …oricum lucrurile pareau la fel, in incremeniri de poveste, cu pășuni ca intr-un vis verde vărsat dintr-un basm colorat, cu liniște de pământ și piatră, de copaci și ape cuminti. Ei, uneori cuminti. Pentru ca altfel, ar fi auzit Aurel și ce inseamnă sa bata clopotul a primejdie. Avea sa afle, dar nu astazi. Astazi se strecura pe langa ziduri, trecând, incet, pe lângă oamenii cu priviri cernite și se lipi, ca intr-un film de actiune, in care inamicul ar fi putut fi oricine, incercand sa ajunga la clopotniță. Clopotarul avusese deja toate ritualurile, iar băiatul știa ca mai urmau și altele, de asta astepta sa coboare de acolo.
Doar ca nea Ene nu avea niciun gand sa-și părăseasca locul, asa ca iși lua inima-n dinți, intra inăuntru și cu pasi timizi incerca sa se strecoare spre el. Scarile scartaiau insa mult prea tare, iar nea Ene, care-l vazuse dand târcoale, îl invita, cu glas domol: „Hai, Aurel, hai tata, hai sa vezi lumea satului din locul unde vorbeste Dumnezeu!” Aurel era atat de impresionat că nea Ene putea citi gandurile omului, incat, ezită o secundă, dar iși lua inima-n dinti și urca ferm și sigur pe sine.„ Sa traiesti, tata! Dar ce ti-a luat atat de mult? Vrei sa auzi clopotul indeaproape? Vino, daca te tin urechile!”

clopot

Inainte sa puna insa vreo intrebare, că destul îl urmăreau cele despre puterile celor din jurul său, Aurel iși scutura uimirea pe fiecare bucatica de bronz, pe fiecare filigran de metal aurit, pe steagul tricolor care îi amintea de povestile bunei, și orice vorba primita de la clopotar, nu mai putea sa-l faca sa iasa din starea aia de admiratie muta. Se ridica incet, in turla, si privi măretia locului. Nu avea decat 10 ani, dar iși spuse in gand ca ceva mai impresionant nu vazuse. A impânzit cu arderea ochilor lui albastri fiecare particica în stropi de bucurie rara. Peste multi ani, gandul i se rearanjă in minte și concluzia îi rămăsese aceeași, doar ca acum îi daduse nume de rai satesc. Nea Ene, îi arata punctele strategice ale satului, de dincolo de biserica, dreapta și stanga. In dreapta, undeva spre padure, se vedea ceva alb, cu niste cruci mici, intr-o imprejmuire ciudata, și nu, nu era cimitirul. Avea sa afle că se numeste lazaret și că, pe vremuri, cand oamenii veneau in comert, acolo au sfarsit in povesti despre care inca se vorbeste cu teama, de frica unor boli contagioase cu nume de nerostit. „Să nu deranjăm spiritele celor duși!”, bodogănea uneori bunica. Moara veche se mai zarea in valtori și stana lui nea Vasile era ca o parere.  Dar el nu asta voia sa afle. El voia sa stie cum vorbeste lumii…clopotul. Dar ca intr-o justitie divina, nea Ene se ridica din locul lui și porni la amintit ca slujba s-a terminat și ca mos Costache se va indrepta spre locul de veci.
Nu i-a mai spus nimeni cuvinte. Le-a aflat singur, incetul cu incetul, prin fiecare trecere de duminica sau de sarbatoare, de tristete sau de primejdie, caci,  cum va spuneam, i-a fost dat lui Aurel sa auda și glasul clopotului anunțând flăcări mistuitoare. Acolo, copilul și-a ingenuncheat sufletul, iar plânsul mămucii l-a contopit in amintirile lui, ca un mozaic complet, cu imagini și sunete in care Dumnezeu i-a vorbit de dincolo de deal, dincolo de biserica. Uneori, cand aude un clopot, și acum mare, inca incearca sa deslușeasca vestile cerului. Poate de aceea nu-i e frica de tunet sau de ploaie, caci stie de la buna lui cu nume de floare ca sunt semne de citit cu sufletul, iar el, care a văzut cum arata raiul, nu poate citi decat ca totul e trecator, dar depinde de tine cu ce vrei sa ramai: cu spaime sau siguranta. Siguranta ca poți auzi, chiar și intr-un final, glasul lui Dumnezeu.

satArticolul e scris pentru clubul celor 12 cuvinte, iar pentru duzina de cuvinte cred ca au mai scris și alții pe care îi găsiți aici, in tabelul lui Eddie. Cuvintele cu ajutorul carora textul meu a luat această direcție sunt: secretul, alambicat, zebra, varsat, justitie, impanzit, sacrament, rocada, mozaic, lazaret, cipilica, fuziona.

Continue Reading